Sunt oameni de care ne amintim cu drag toată viaţă, ale căror sfaturi sau învăţături ne-au rămas întipărite în memorie. Sunt oameni care ne-au călăuzit paşii, învăţători sau profesori alături de care am descoperit pasiunea pentru o anumită disciplină, sunt „Domnul Trandafir“ al vieţii noastre, dascăli adevăraţi, mânaţi de vocaţie mai presus de orice şi de respect pentru elevii lor. Sunt oamenii care ne-au marcat existenţa. Un astfel de OM este Constantin Vernica, profesor de educație fizică și sport. Astăzi, joi, 21 mai 2026, împlinește 80 de ani.
– La Mulți Ani, domnule profesor! Cum e să sărbătoriți opt decenii de viață activă și deplină?
– Am să reproduc câteva cuvinte care cred că pot răspunde la această întrebare. „Să sărbătorești opt decenii de viață activă și deplină este o realizare remarcabilă, o celebrare a longevității, a sănătății fizice și mentale și a unei bogate experiențe de viață. Acest moment reprezintă o punte între înțelepciunea acumulată și bucuria de a trăi prezentul, fiind o dovadă a unui stil de viață echilibrat”.
Cred că mă încadrez în cele arătate mai sus. Sunt o persoană activă. Încerc să-mi demonstrez că îmbătrânirea nu este sinonimă cu sedentarismul. La această vârstă, încerc să-mi țin mintea activă, să mențin creierul angajat în diverse preocupări. Sunt optimist, cred că celebrarea a 80 de ani de viață activă nu este doar despre numărul anilor, ci cum au fost ei, fiind și o sărbătoare a curajului de a trăi din plin.
– Acum că împliniți această vârstă, ce ați aflat că este viața?
– Am citit de curând un eseu despre viață, pe care mi l-am însușit. Se spune că viața unui om este o aventură, pentru că o trăiești așa cum ți-o dorești, bineînțeles, urmărindu-ți scopurile. Ea este ca o carte în care aduni eșecuri, realizări, necazuri, bucurii. Viața îți oferă posibilitatea de a învăța continuu, de a depăși unele obstacole, de a fi mereu prezent în activități care să-ți mențină sănătatea. Acum, la 80 de ani, eu văd viața ca o provocare în a prețui fiecare moment în gestionarea sănătății. Nu sunt de acord cu expresia: „Eu mi-am trăit viața, de acum cum o vrea Domnul”. Este adevărat că Dumnezeu îți dă viața și tot el ți-o ia, dar depinde și de tine, când și cum acționezi. Nu trebuie să abandonăm ideea de a face mișcare, de a socializa cât mai mult, de a ne menține activitatea intelectuală, de a găsi un echilibru în toate acestea printr-o gândire pozitivă. Eu în acest stil de viață încerc să mă încadrez.
– Cui doriți să mulțumiți pentru omul care sunteți astăzi?
– La formarea mea au contribuit mai multe persoane. În primul rând, părinții mei, care mi-au dat viață. Apoi, dascălii mei. Le datorez respectul și recunoștința mea. Antrenorului emerit Olimpiu Constantinescu-Nehoi, de la care am învățat atâtea lucruri frumoase și, nu în ultimul, rând soției mele. Cred că sunt edificatoare cuvintele ei, într-o epistolă pe care mi-a adresat-o recent.
Am stat în spatele scenei. Am ținut scara, pentru succesul lui Titi. Doar să fiu acolo, să-l susțin. Meritam să fiu și eu pe scenă (Și eu am avut scena mea.) Nu am cerut să fiu văzută. Dar, azi, în aceste rânduri, vreau să știi:Fiecare pas al tău, a fost și al meu. Fiecare victorie – a fost a noastră ! Fiecare obstacol greu, a fost străbătut împreună. Am dus împreună – FURTUNI-, dar cu DEMNITATE! Eu sunt femeia din spatele scenei. Și am susținut, cu greu, scara vieți! Aplauzele nu au ajuns și la mine. Pentru că eu am fost mereu pe ultimul loc. Când LUMINA VIEȚII cade asupra trecutului, cel ce ține scara, stă sub aceeași LUMINĂ, cu capul sus! Titi a urcat scara! Eu am ținut-o! Și nu-mi pare rău! La mulți ani, sănătoși și fericiți împreună!
Așadar, mulțumesc, cu recunoștință, soției mele, pentru înțelegerea de care a dat dovadă pe parcursul celor 55 de ani de căsnicie. Fără ajutorul ei nu eram omul de astăzi.
– Locul nașterii este adesea considerat cel mai frumos loc de pe pământ, rămânând întipărit în suflet pentru totdeauna. Romanul – locul copilăriei și adolescenței, cum vi-l amintiți? Vă mai conferă un sentiment de apartenență?
– În locuri pline de legendă, la confluența Moldovei cu Siretul, unde se află orașul Roman, în urmă cu 80 de ani, la 21 mai 1946, părinții mei, Valeria și Anton Vernica mi-au dat viață. Am făcut primii pași în locuri pline de adevărată istorie și legendă. Orașul Roman este unul dintre puținele orașe din Moldova care se poate mândri cu două cetăți: Cetatea Mușatinilor, cea mai sudică fortificație moldovenească de la sfârșitul sec. al XIV-lea, și Cetatea Nouă a Romanului, construită de Ștefan cel Mare la locul de confluență a râurilor Moldova și Siret. Viața și activitatea unor mari personalități ale acestui oraș, atestat documentar încă din anul 1392, mi-au călăuzit pașii în formarea mea profesională, iar ca fiu al acestuia, mi-au dat acel imbold de a contribui la neștirbirea imaginii locurilor copilăriei și adolescenței mele, pentru care port în suflet o nostalgie permanentă. Nutresc un respect profund pentru toți acei care au scris istorie pe malul Moldovei.
– V-ați dorit de copil să ajungeți profesor de educație fizică?
– Deși am îndrăgit și practicat atletismul de mic, nu visam pe atunci să devin profesor de educație fizică. Acest lucru mi se părea de neatins, privind cu admirație pe antrenorul Olimpiu Constantinescu-Nehoi, un munte de om, cu o prestanță greu de egalat. Acest lucru a venit întâmplător, mult mai târziu, după terminarea Liceului „Roman-Vodă”, la seral. Fac precizarea că, pe parcursul liceului, lucram și în producție. În mintea mea nu era clar dacă să urmez sau nu o facultate. Doream să merg la o școală de maiștri din Galați. Dar, în una din zile, m-am întâlnit cu fostul meu profesor de educație fizică din școala generală, ajuns lector la Facultatea de Educație Fizică din Bacău, domnul Constantin Șerban, Dumnezeu să-l odihnească!, care m-a convins să dau examen la facultatea de „sport”. Am practicat atletismul de performanță și aveam suficiente deprinderi și cunoștințe în domeniu. Întrucât se dădea examen și la anatomie, trebuia să știm tot ce cuprinde tratatul de anatomia și fiziologia omului scris de Voiculescu și Petricu. Dar, de unde să-l iau? Tot Bunul Dumnezeu m-a ajutat. Mi-a ieșit în cale tatăl unui viitor coleg de facultate, domnul profesor de arte frumoase, pictorul Andreescu din Roman. Țuca, băiatul lui, dorea să dea examen la aceeași facultate și era în posesia acelui tratat. Așa că, până la examen, am învățat împreună. În anul 1967, conducerea Facultății de Educație Fizică și Sport din Bacău era preocupată să dezvolte sportul de performanță universitar prin înființarea de echipe de handbal, fete și băieți, și de fotbal. Cum erau doar 50 de locuri, mă gândeam dacă noi, cei care nu am practicat aceste discipline, oare, vom reuși ? Șansele erau minime. M-am prezentat la proba scrisă a examenului de anatomie, care era eliminatorie, și mi-au căzut două subiete: creșterea și dezvoltarea oaselor și ochiul. Cum eram talentat la desen, am realizat niște desene frumoase cu descrierile de rigoare. Deoarece s-au lansat zvonuri prin cămin că cine nu era fotbalist sau handbalist nu are șanse de reușită, am plecat acasă, hotărât să-mi depun dosarul la școala de maiștri de la Galați. Dar, după două zile, mă aud strigat la poartă de tata lui Țuca: „Ce faci, băiete, de ce ai plecat de la examene?” „Ai luat nota a doua la anatomie, ceva mai mult de 8,50. Țuca al meu, mai puturos, este ultimul deasupra liniei”. „Hai, că te duc cu gazul meu la probele practice”. Am luat nota zece la atletism și gimnastică și nota patru la baschet. La seral nu făceam ore de educație fizică. De unde să știu eu baschet? Credeam că jocul huștiuliuc pe care îl practicasem la antrenamentele de atletism pentru dezvoltare fizică, are ceva în comun cu baschetul, dar nu a fost așa. Am intrat al doilea la facultate.
– Vorbiți-mi despre întâlnirea cu marele OM, antrenorul de atletism Olimpiu Constantinescu-Nehoi, despre seriozitatea pregătirii dvs. de specialitate și despre faptul că ați fost șef de promoție.
– Am fost descoperit de marele antrenor emerit Olimpiu Constantinescu-Nehoi, la vârsta de 8 ani. Fac precizarea că aveam un fizic dezvoltat la acei ani. De atunci, timp de 14 ani, până la vârsta de 22 ani, am practicat atletismul la Clubul Atletic Roman, trecând prin toate probele, mai puțin săritura cu prăjina, fiind om de echipă. Am reușit, chiar de la o vârstă mică, să mă impun, în special, în probele de aruncări, însă, m-am remarcat și la celelalte probe, mai ales, la nivelul copiilor și juniorilor. Am fost campion național la 90 de metri garduri, la juniori, campion național la nivelul școlilor profesionale din cadrul Ministerului Construcțiilor de Mașini, la 100 de metri plat, lungime, aruncarea greutății și a discului. Îmi amintesc că atunci nu reușeam să duc acasă premiile primite, care constau în materiale sportive, așa erau de multe. Am participat, mulți ani, și la categoria juniorilor mari și tineret, în probele de 110 metri garduri și aruncarea ciocanului, cu rezultate onorabile.
Tot la vârsta junioratului, am practicat halterele, fiind patru ani la rând campion regional la categoria 76 kg. Aceste concursuri aveau loc la Onești, pe atunci fiind acolo un puternic centru în promovarea halterelor. Timp de trei ani, între 18 și 21 de ani, sub îndrumarea aceluiași antrenor Olimpiu Constantinescu-Nehoi, am abordat și un alt sport, greu și dificil, bobul de performanță, în calitate de frânar, pilot avându-l pe regretatul Gheorghe Maftei, care, în echipaj cu marele bober Ion Panțuru, a câștigat Cupa Mondială a Tineretului în anul 1963. Într-un an, când am câștigat la Sinaia „Cupa Vârful cu Dor” și „Cupa Sinaia” la bob de două persoane, am fost declarat „cel mai bun frânar”. În acele timpuri, pilotul se așeza la start în bob, și numai copilotul, „frânarul” împingea bobul. Atunci se declara „cel mai bun frânar” cel care scotea pe distanța de împingere a bobului cel mai bun timp.
Anii studenției au fost frumoși, dar puțini. Am avut bursă pe tot parcursul studiilor. M-am străduit să învăț bine, în fiecare primind premiul al II-lea din 50 de studenți, după frumoasa mea colegă, Maria Andrioae, maestră a sportului la gimnastică. În final, am fost declarat șef de promoție la egalitate cu distinsa mea colegă. Acest lucru mi-a dat posibilitatea, la repartiția pe posturi, realizată centralizat, să obțin al patrulea punctaj pe țară și să fiu repartizat direct la Cercul Sport-Turism de la Casa Pionierilor din Piatra-Neamț.
Tot în anii studenției, soarta mi-a surâs mai mult ca niciodată și, în semestrul al II-lea din primul an de studiu, am cunoscut-o pe Adriana (Diana), studentă la Facultatea de Istorie-Geografie, în timpul primei ediții, este vorba de anul 1968, a „Cerbului de aur”, care, ulterior, mi-a devenit soție. Datorită ei, am reușit să obțin rezultate bune în toți anii de studiu. La absolvirea facultății, am primit și carnet de antrenor de atletism, categoria a IV-a, precum și de arbitru național la atletism. În anul 1971 am dat examene de diferențe la Institutul de Educație Fizică și Sport din București și am urmat, timp de trei ani, cursurile acestuia, la fără frecvență. După absolvire, am obținut și specializarea în medicină sportivă, astăzi, kinetoterapie și motricitate specială. Pe parcursul timpului, prin cursuri și stagii naționale, m-am calificat în disciplinele: tenis de câmp, orientare sportivă, turism montan.
– Cum se capătă abilitatea didactică? Cum se „naște” un profesor bun?
– Abilitatea didactică nu este doar o însușire a unei persoane, ci un ansamblu de calități care se dobândesc și se perfecționează continuu prin studiu și practică. Aceasta implică o combinație de cunoștințe teoretice, deprinderi practice și trăsături de personalitate. Un profesor bun nu se „naște” doar cu un talent nativ, ci se formează printr-o unire a vocației, pregătire continuă și pasiune pentru elevi. Acesta este rezultatul unui proces de dezvoltare personală și profesională. Un profesor bun trebuie să respecte pe „Măria sa, elevul”, să-l ajute să se dezvolte, să-i cultive talentele, să-l motiveze permanent spre performanță. Dacă vrei să fii bun, trebuie să continui să înveți să te menții „sus”, să te adaptezi repede la schimbările din sistemul educațional. În esență, un profesor bun devine un sprijin pentru elevi, ajutându-i să-și dezvolte competențele necesare pentru viitor.
– Cine v-a ajutat să depășiți cele mai mari greutăți?
– Ca profesor, făcând o analiză a parcursului meu, aș zice că totul a fost bine. Greutăți mari nu am avut, pentru că am simțit mereu sprijinul Bunului Dumnezeu și mi-am făcut datoria cu responsabilitate. Chiar mă pot lăuda cu unele realizări, atât în activitățile de la catedră la Palatul Copiilor din Piatra-Neamț, cât și în calitate de coordonator al mișcării sportive la nivelul județului Neamț. Au fost perioade rodnice când mi-am desfășurat activitatea ca secretar cu probleme tehnice în cadrul Consiliului Județean Pentru Educație Fizică și Sport, ca șef al comisiei sport-turism în cadrul Consiliului Județean al Pionierilor, ca președinte al comisiei sport-turism la Consiliul Județean al Sindicatelor și, bineînțeles, ca profesor la catedra de sport-turism de la Palatul Copiilor din Piatra-Neamț. Dar, ca director la Palatul Copiilor din Piatra-Neamț, în perioada 2001-2010, n-aș spune că totul a fost roz. Am preluat conducerea în toamna anului 2001, într-o perioadă grea, nefiind racordați la sistemul de încălzire. O iarnă întreagă ne-am desfășurat activitatea cu calorifere electrice, clădirea fiind întinsă, după cum știți, pe o suprafață mare. În anul următor, datorită unor oameni de suflet, fostul primar Ioan Rotaru, și directorul de la Romgaz Neamț, Ioan Costin Toma, cărora și acum le mulțumesc din suflet, am reușit să ne racordăm la rețeaua de gaz metan și să montăm o centrală termică, funcțională și astăzi. Și, ca să nu fie liniște, ne-am trezit pe cap și cu moștenitorii Casei Lalu, care revendicau imobilul. Timp de cinci ani ne-am judecat, având ca avocat pe fiul meu, Adrian Vernica. El ne-a reprezentat gratuit în toate instanțele și a avut un mare impact asupra hotărârii privind clădirea, întrucât ar fi existat un document prin care fostul proprietar Lalu donase locuința comunității locale spre a fi folosită în scop educativ. După insistențe repetate, am determinat Primăria Piatra-Neamț să cumpere imobilul pentru activitățile Palatului Copiilor și sunt mulțumit că instituția funcționează în această clădire de patrimoniu din anul 1952.
– Recunoștința foștilor elevi este cea mai înaltă formă de validare pentru un profesor?
– Este plăcut pentru un dascăl când este salutat de foștii săi elevi și când aceștia vorbesc frumos despre el. Mă bucur când, în diverse ocazii, sunt întrebat: „Mă recunoașteți, domnule profesor? Am fost elevul dumneavoastră la cercul de orientare sportivă, nu m-am numărat printre campioni, dar am învățat multe lucruri utile, pe care acum le pot folosi”. De la ei aflu că au diferite profesii, că au deja copii și sunt realizați în viață. Întâlnirea cu ei îmi creează amintiri plăcute, mă simt mai tânăr. Cred că am reușit să transmit elevilor mei, și au fost mulți, respectul și aprecierea pentru cadrele didactice și munca lor, exact ca în filmul acela celebru… „Domnului profesor, cu dragoste!”.
– Vă rog să ne amintim și de elevii dumneavoastră reprezentativi.
– Pentru mine, toți elevi care au frecventat Palatul Copiilor din Piatra-Neamț au fost reprezentativi. Sunt mulți, majoritatea realizați în profesiile pe care și le-au ales. Cu o parte dintre ei comunic mai des. Este vorba despre frații Andreea și Radu Grigoraș, medici specialiști chirurgie maxilo-facială la Tg. Mureș, frații Ioana și Cezar Cârligeanu, economiști în București, Ioana Chifu, arhitectă în București, frații Cristi și Ioan Pașcu, lucrătorii MAI în Piatra-Neamț, Radu Florin, informatician în Suceava, Elena Drăgușanu, medic în Grecia, Ovidiu Stâncel, inginer cadastru și intabulare în Cluj-Napoca, Ioan Boroș, om de afaceri în Piatra-Neamț, frații Gherasim, ingineri…
– Acum, la această vârstă, care sunt bucuriile care vă mângâie sufletul?
– Sunt sănătos, am o familie frumoasă, am prieteni cu care socializez permanent, am de toate. Dar, cele mai mari bucurii le am de la fiul meu deosebit, Adrian, acum, avocat apreciat în Piatra-Neamț, și de la minunatul meu nepot, George-Vlad, care mi-a făcut o mare surpriză. După absolvirea în anul 2024 a Colegiului Național de Informatică, în clasele a IX-a, a X-a și a XI-a a avut media 9,97, iar în clasa a XII-a, media 10,00, s-a hotărât să urmeze cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca. Acum este student în anul II, în anul I a fost cel mai bun student de la secția română. Prin Programul „Erasmus” a obținut o bursă de studii, timp de șase luni, la una din cele mai vechi Universități din Europa: Coimbra din Portugalia. Sunt bucuros și mulțumit că urmează profesia mea. Mă simt o persoană împlinită, cu o familie frumoasă, soția, fost profesor de geografie, fiul, avocat, nora, notar și un nepot deosebit, student. Mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru toate darurile primite în cei 80 de ani de viață!
– Ce vă lipsește cel mai mult din perioada când erați în activitate?
– O anumită perioadă de timp, aveam sentimentul că nu mai sunt „util”, că unele persoane m-au uitat, că îmi lipsesc colegii de serviciu. Faptul că nu mai mergeam la școală îmi crea o anumită stare în gestionarea timpului. O parte dintre prietenii apropiați au trecut prea repede la cele veșnice și acest lucru m-a afectat. Dar, m-am trezit repede din această stare, și, timp de cinci ani, am desfășurat activități de voluntariat la Centrul Social „Pietricica”. Acum, am diverse preocupări, grădinăresc, citesc mult și lucrez, împreună cu soția și nepotul nostru, la cea de-a doua ediție, îmbunătățită, a cărții „Jocuri și concursuri distractive”. Totuși, îmi lipsesc elevii, orele desfășurate în mijlocul naturii, atmosfera plăcută de la Palatul Copiilor, colegii, pădurea, muntele, prietenii…
– Bănuiți cum va arăta şcoala viitorului?
– Ce întrebare grea adresați unui octogenar, care și-a desfășurat majoritatea activității într-un învățământ tradițional, cu metode și practici specifice perioadelor respective. Cum va arăta școala viitorului ? Sunt de acord cu specialiștii din domeniu. Iată: În Școala viitorului profesorul are un pic mai mult timp pentru el. Mai ales în zonele unde profesorul face de toate și are foarte multe pe cap, pentru a asigura egalitatea de șanse a acelor elevi, poate din medii defavorizate, un asistent virtual care să îl ajute pe profesor este esențial. Profesorii trebuie să le dea acces copiilor, să îi îndrume către tehnologie. Un profesor care reușește să integreze tehnologia la clasă, cu siguranță, câștigă această luptă pentru atenția copiilor și copiii vor vedea un lider de opinie în el. În peisajul, în continuă evoluție al educației, semnificația învățării digitale a devenit din ce în ce mai evidentă și mai importantă. Sălile de clasă fac loc unei abordări mai dinamice și mai accesibile. Educația digitală – această schimbare nu este doar o tendință, este o necesitate care remodelează modul în care învățăm și ne pregătim pentru viitor. Dar asta nu va fi posibil fără instrumente și resurse adecvate. Indiferent cât de bună este strategia și metodologia, fără tehnologiile adaptate la nevoi reale în educație, nu vom putea atinge potențialul.
Școala viitorului se anunță a fi un mediu dinamic, profund transformat de tehnologie, dar care pune un accent sporit pe valorile umane și dezvoltarea competențelor, nu doar pe acumularea de cunoștințe. Aceasta va fi o îmbinare între digitalizare, învățare personalizată și o reconectare la nevoile emoționale ale elevilor.
În esență, viitorul educației se concentrează pe adaptarea la un context tehnologic nou, formând copii nu doar informați, ci și competenți emoțional și social.
A consemnat Violeta MOȘU
Despre mine…
Timp de trei ani (1970-1973) mi-am desfășurat activitatea la Casa Pionierilor din Piatra-Neamț, la Cercul de Sport-Turism. Au fost ani frumoși și rodnici. Mi-am îndeplinit cu onoare toate sarcinile de dascăl. În această perioadă, l-am cunoscut pe regretatul doctor Gheorghe Iacomi. De multe ori mă lua cu el pe cărările Ceahlăului. De la el am învățat multe, el m-a „îmbolnăvit” de munte.
Timp de trei ani am învățat abc-ul profesiei de dascăl. Probabil și datorită unor rezultate avute în acești trei ani, când mi-am dovedit că pot fi și un bun organizator de activități sportiv-turistice, am fost promovat ca secretar cu probleme tehnice la Consiliul Județean Pentru Educație Fizică și Sport (CJEFS) Neamț, colaborând cu prof. Ioan Balcâza, președintele acestui for.
Pe parcursul a cinci ani, am coordonat mișarea sportivă din județul Neamț. Sportivii nemțeni au obținut, în această perioadă, rezultate remarcabile pe plan intern și internațional. Sunt mândru că, în anul 1976, la venirea pe Aeroportul Otopeni a delegației noastre de la Jocurile Olimpice de la Montreal, am fost primul nemțean din istorie care a sărutat o medalie olimpică obținută de cele două sportive ale noastre: Elena Giurcă și Felicia Afrăsiloaei, care au făcut parte din barca 4+1 vâsle, cucerind medalia de bronz. Nu am cunoștință ca până acum vreun sportiv din județul Neamț să mai fi cucerit o medalie olimpică. Deși, de-a lungul timpului, am mai avut sportivi participanți la Jocurile Olimpice: Mariana Suman, de la C.A. Roman (antrenor, Olimpiu Constantinescu-Nehoi), participantă la Jocurile Olimpice de la Montreal, în anul 1976, Mihai Cișmaș, de la C.S. Ceahlăul Piatra-Neamț (antrenor, Mircea Covătariu), participant la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, în anul 1984, și, nu în ultimul rând, Gheorghe Maftei, de la Metalul Roman, participant la Jocurile Olimpice de iarnă de la Insbruck, în anul 1964, în proba de bob.
Din anul 1979 și până în anul 1984 am ocupat funcția de șef al comisiei sport-turism din cadrul Consiliului Județean al Pionierilor, care își avea sediul în clădirea Casei Pionierilor. Practic, m-am întors „acasă”. Aici, având deja experiența necesară coordonării și organizării unor activității de mai mare amploare, am adus chiar o îmbunătățire a acestora. Tot aici, pe lîngă activitatea sportiv-turistică, răspundeam și de pregătirea elevilor pentru apărarea patriei (PTAP).
Am organizat toate competițiile din calendarul național dotate cu „Cupa Pionierul” la atletism, tenis de câmp, tenis de masă, fotbal, handbal, tir, biatlon, sanie, schi fond, schi alpin, orientare turistică, expedițiile „Cutezătorii”. În plus, am inițiat și organizat trei festivaluri destinate elevilor: Festivalul Sporturilor de Iarnă, Festivalul Sporturilor de Vară, Festivalul de Orientare Sportivă, la care au participat mii de elevi.
Am fost gazda organizării etapei finale a „Cupei Pionierul” la fotbal, sportivii din județul Neamț ocupând locul al II-lea. La sporturile de iarnă, sanie și schi fond, am obținut locuri fruntașe, clasându-ne de fiecare dată în primele zece locuri. La finala „Cupei Pionierul” la biatlon, competiție inclusă în calendarul național la inițiativa mea, desfășurată la Predeal, echipajul Școlii Generale Grințieș, profesor coordonator, Vasile Răschitor, a obținul locul al III-lea.
A fost o perioadă importantă a vieții mele, deoarece am reușit să „revoluționez” activitatea sportiv-turistică la nivelul școlilor generale din județ.
Dacă la începutul activității mele, la etapele județene, participa un număr redus de școli din județ, pe parcurs numărul lor a crescut, nefiind unitate școlară care să nu participe la cel puțin două etape județene.
Expedițiile școlare „Cutezătorii”, inițiate în anul 1969, au avut un impact imediat în rândul elevilor. Dacă în anul 1970, județul Neamț organiza doar două expediții, cea de la Casa Pionierilor din Piatra-Neamț (prof. Constantin Vernica), și cea de la Școala generală nr. 3 din Piatra-Neamț (prof. Gheorghe Amaicei), în anul 1982, numărul lor a depășit cifra de 28. În perioada în care am coordonat expedițiile „Cutezătorii”, la etapa finală s-au obținut rezultate remarcabile: echipajul din Borca (prof. Maria Lungu), câștigător al Marelui Trofeu „Busola de aur”, echipajul Școlii Generale nr. 3 Piatra-Neamț, (prof. Gheorghe Amaicei), câștigător al Trofeului „Sfinxul Carpaților”, echipajul Școlii Generale Cândești (prof. Adriana Vernica), câștigător al Trofeului „Cortul de mătase”, echipajul Școlii Generale nr. 28 Piatra-Neamț, (prof. Adriana Vernica), câștigător al Trofeului „Cutezătorii” și „Pana de Argint”, pentru jurnalul expediției. Mai adaug Trofeul „Gențianele” câștigat de echipajul „Bristena” (prof. Constantin Vernica), în timpul când eram profesor la Casa Pionierilor Piatra-Neamț (anul 1970).
După anul 1989, aceste activități au continuat datorită unui OM, pentru care am toată recunoștința, profesorul Victor Constantinescu de la Palatul Național al Copiilor. Echipajele din județul Neamț, au fost prezente la multe ediții finale ale acestei acțiuni, organizate la Lacu Sărat, Agafton-Botoșani, unde am obținut locuri fruntașe.
În perioada 1984-1989, am ocupat funcția de președinte al comisiei sport-turism la Consiliul Județean al Sindicatelor. M-am documentat repede ce trebuie să fac, am avut noroc de o președintă deosebită, doamna Victorița Păduraru, cu care am colaborat foarte bine pentru dezvoltarea mișcării sportive sindicale. Și nu erau puține sarcinile, dacă voiai să le îndeplinești. Am început să impusionez conducerile unor întreprinderi și instituții de a acorda mai multă atenție mișcării fizice în rândul salariaților. Am introdus gimnastica în producție la Fabrica „Smirodava” din Roman, la Fabrica „8 Martie” din Piatra-Neamț, la unele secții de la C.F.S. Săvinești, la Fabrica „Volvatir” din Tg. Neamț. Am organizat etapele județene ale Cupei Forestierului (IFET Tg. Neamț a obținut locul I pe țară), Cupei Chimistului, Cupei Metalurgistului, Cupei Sănătății, Cupei Invățământului (locul I pe țară la tenis de masă) Cupei lucrătorilor din alimentația publică, atunci am aflat ce este un „ancăr”.
La 1 septembrie 1989, am revenit la catedra rezervată la Casa Pionierilor din Piatra-Neamț. Un nou început, o nouă provocare până în anul 2010, când am plecat în vacanța mare.
A fost o perioadă prolifică, plină de realizări și de satisfacții. Am continuat să organizez expediții școlare, am inițiat „Cupa Ceahlăul” la tenis de masă, competiție care s-a desfășurat pe pacursul a cinsprezece ediții și la care au participat elevi din județele Moldovei și nu numai.
De asemenea, pe parcursul a șaptesprezece ediții am organizat „Cupa Moldovei” la orientare, cu participarea a peste douăzeci de județe din țară. Am obținut cu elevii de la Cercul de orientare sportivă, cinsprezece titluri de campioni naționali ai României, la Timișoara, Nucșoara-Argeș, Poiana Pinului-Buzău, Poiana Căprioarei–Vaslui și Agafton–Botoșani.
Prin proiectele „O apă ca o lacrimă” și „Ceahlău – legendă și istorie”, am obținut Premiul special la Concursul național al proiectelor de mediu desfășurat la Gălăciuc–Vrancea, concurs jurizat de fostul ministru al mediului, Marcian Bleahu, și de biologul Ovidiu Bojor, membru de onoare al Academiei de Științe Medicale.
Prof. Constantin Vernica
