Gheorghe Pintilie se dăruiește total artei sale. Spune că nu pictează doar forme și culori, ci transpune pe pânză valori umane, stări psihologice și concepte filosofice riguroase.
Născut la 23 septembrie 1957 în comuna Podoleni, din județul Neamț, a manifestat un interes deosebit pentru pictură încă din copilărie, însă visul de a se forma academic în domeniul artelor i s-a împlinit abia în perioada 2020-2022, când a urmat studii de masterat la Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.
A absolvit Facultatea de Zootehnie din Iași, în anul 1985, și a urmat studii postuniversitare de Educație Tehnologică și Tehnologii Asistate de Calculator la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, finalizate în anul 2001.
Consideră că a trăi frumos în zilele noastre nu are nicio legătură cu luxul, cu funcțiile sau cu numărul de vizualizări pe rețelele sociale, ci înseamnă să ai curajul de a rămâne curat, simplu și autentic.
– Vorbiți-mi despre cea mai recentă expoziție de pictură și grafică a dumneavoastră, „Viața ca o glossă”, găzduită, între 1 și 14 septembrie, de Galeriile „Lascăr Vorel” din Piatra-Neamț.
– Este un proiect de suflet și o sinteză a maturității mele artistice. Întregul parcurs expozițional a fost structurat ca o oglindire plastică a celebrei poezii eminescine, inspirându-mă atât din codul etic eminescian, cât și din semantica algoritmică a cuvântului glosă, cea dată de definiție: „formă fixă de poezie în care fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe”. În prima ipostază am realizat patru pânze, în care m-am străduit să reflect, într-o formă artistică plastică, codul de cunoaștere și de etică cu valoare de generalizare maximă pe care îl reprezintă într-o formă poetică desăvârșită poezia Glossă. Acest cod etic al omului de geniu este în opoziție cu tumultul efemer al vieții oamenilor de rând, reflectat și în alte picturi și lucrări de grafică, tumult față de care omul de geniu trebuie să se izoleze, pentru a nu cădea pradă tentației și pentru a putea ajunge la desăvârșire. În cea de-a doua ipostază, am găsit o similitudine între parcursul vieții omului și semantica algoritmică a cuvântului glosă, plecând de la cuvântul destin, de la expresia populară „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, și de la ideea că viața, asemenea celor opt strofe, începând cu strofa a doua din poezia Glossă, explică, descrie, prin formele ei de manifestare, fiecare parte a acestui „scris” al destinului și se încheie cu o retrospecție a destinului care merge în sens invers până la începutul vieții, împletită organic cu o introspecție a sinelui în scop reparatoriu, de restaurare a chipului lui Dumnezeu în noi. Iar dacă luam forma simplificată a definirii glosei, aceea de „explicație a unui cuvânt” și avem în vedere că, potrivit adevărului biblic, „la început a fost Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu”, putem considera acest „scris” al destinului ca fiind un dat al Cuvântului Divin, al lui Dumnezeu însuși. În acord cu poezia Glossă am abordat plastic în lucrările mele tema vieții ca spectacol, și a lumii ca teatru, tema fundamentală a trecerii timpului, tema condiției geniului uman și tema necesității cunoașterii de sine în vederea reconstrucției și desăvârșirii personale. În consecință, publicul a putut descoperi un ansamblu coerent format din 21 lucrări de diferite dimensiuni realizate în ulei pe pânză și o serie complementară de lucrări de grafică, înrămate cu passe-partout. Am abordat tema profundă a destinului prin trei registre fundamentale. Am pornit de la „datul” nașterii – ilustrat prin lucrarea de grafică: „Ce ți-e scris…” și prin imaginea inocentă a nepoțelului meu vegheat de îngeri-ursitoare din lucrarea: „Vis cu ursitoare”. Am continuat cu tema trecerii timpului în lucrările: „Vremea trece, vremea vine”, „Metamorfoză”, apoi, am trecut prin vârtejul lumii din care nu lipsesc măștile, spectacolul si ispitele vieții, ispite oglindite într-o lucrare cu un Ulise modern (autoportret) ce navighează printre sirene și am încheiat cu „retrospecția” specifică bătrâneții, care privește înapoi spre frageda copilărie, închizând perfect cercul sorții. Dominată de un albastru cosmic și marin, expoziția a fost o meditație vizuală despre trecerea inexorabila a timpului, despre valori și stoicism moral.
– Ce credeți că vă deosebește de alți pictori?
– Cred că ceea ce mă definește și mă diferențiază este simbioza profundă dintre experiența mea de inginer agronom, experiența mea de 30 de ani ca profesor-diriginte și viziunea mea plastică. Eu nu pictez doar forme și culori, ci transpun pe pânză valori umane, stări psihologice și concepte filosofice riguroase. Cred că profesorul și artistul plastic din mine și-au dat mâna pentru un scop comun, din moment ce eu caut mereu să fac și educație prin artă, să modelez caractere, să vorbesc „de la suflet la suflet” cu privitorul, exact cum o făceam cu elevii mei la orele de dirigenție. Fie că pictez un peisaj nostalgic din zona noastră, un portret încărcat de realismul vârstei, sau o compoziție alegorică inspirată din codul etic eminescian, subordonez arta mea, recunoscută prin coeficientul internațional și premiile din Italia și din țară, unei datorii morale: aceea de a cultiva respectul pentru tradiție, credință, familie și jertfa înaintașilor noștri.
– Cum receptează publicul lucrările dvs.?
– Cu o mare încărcătură emoțională și cu o curiozitate intelectuală profundă. Am observat acest lucru, atât la expoziția „Viața ca o glossă”, de la Galeriile „Lascăr Vorel”, unde vizitatorii au petrecut minute în șir în fața pânzelor încercând să descifreze metaforele, cât și la expozițiile anterioare. Oamenii simt că în spatele culorilor există o poveste adevărată și o trăire sinceră. Ei sunt atrași de dinamismul compozițiilor alegorice. Și „seniorii” se regăsesc în lucrările mele de retrospecție și în portretele pline de realism. Faptul că foștii elevi vin la vernisajele mele și îmi mulțumesc pentru lecțiile de viață din trecut, dar și faptul că juriile internaționale mi-au acordat distincții precum: Trofeul „Tavolozza d’Argento”, la Palermo, și Premiul I, la Milano, dar și în țară: „Premiul special al juriului”, la București, spre exemplu, îmi demonstrează că mesajul meu plastic trece dincolo de pânză. Publicul nu doar „privește” tablourile mele, ci le simte, pentru că ele vorbesc pe limba valorilor universale, așa cum a am mai spus: familie, credință și destin.
– Cât de mult a contat sprijinul familiei în tot ce ați făcut?
– Sprijinul familiei a fost și rămâne pilonul central al întregii mele existențe, atât la catedră, cât și în fața șevaletului. Îmi iubesc și îmi respect nespus soția, care mi-a fost mereu alături cu o discreție și o căldură extraordinare; ea m-a încurajat necondiționat, și ca profesor, și ca artist plastic, oferindu-mi echilibrul necesar pentru a putea modela caractere și pentru a crea. Cele două fiice ale noastre ne-au împlinit viața, iar astăzi, cei doi nepoți și cele două nepoțele sunt o sursă inepuizabilă de inspirație și bucurie pură. De altfel, această legătură sacră se reflectă direct în arta mea: tabloul „Vis cu ursitoare” îi este dedicat chiar nepoțelului Cristian Păduraru, care are acum 8 ani și trăiește în Italia. Iar lucrarea „Spionul de serviciu” îi este dedicată soției mele, pe care am vrut să o „tachinez” plastic pentru atenta ei supraveghere. Familia nu este doar un suport logistic, ci este însăși rădăcina din care își trag seva valorile morale pe care le pictez: dragostea, respectul între generații și continuitatea neamului.
– A existat un profesor care a avut un rol de seamă în anii dvs. de formare?
– În copilărie și în prima parte a vieții, am fost un autodidact în artă. Din păcate, în anii mei de școală nu am avut parte de un profesor calificat de desen, această disciplină fiind folosită adesea doar pentru a completa catedrele profesorilor de la alte materii. Cu toate acestea, pasiunea nu s-a stins, iar visul de a urma studii academice de artă s-a împlinit la maturitate, în perioada 2020-2022, în cadrul studiilor de masterat de la Facultatea de Arte Vizuale și Design (UNAGE Iași). Acolo am întâlnit profesori cu o înaltă pregătire artistică, însă rolul de seamă în desăvârșirea mea i-a revenit îndrumătorului meu de proiect, prof. univ. dr. Cristian Ungureanu, Prorector al UNAGE Iași. Este un om de o noblețe sufletească rară, cu care am rezonat profund nu doar profesional, ci și la nivel uman. De la domnia sa am învățat lucruri frumoase și utile, aplicabile atât pe pânză, în stăpânirea compoziției și a conceptului, cât și în planul filosofiei de viață. Îi port o recunoștință profundă pentru că a crezut în viziunea mea și a girat parcursul meu spre statutul de artist profesionist.
– Ce vă motivează?
– Motivația mea vine dintr-o triplă sursă de energie spirituală: credința în Dumnezeu, dragostea pentru familie și datoria morală față de societate. Pe de o parte, mă motivează dorința de a lăsa o moștenire spirituală curată celor patru nepoți ai mei, arătându-le prin propriul exemplu că niciun vis nu este prea bătrân pentru a fi împlinit. Pe de altă parte, mă încarcă întâlnirile cu foștii elevi care îmi confirmă că educația făcută „de la suflet la suflet” a dat roade în viața lor. Arta a devenit acum modul meu de a continua această misiune. Când intru în atelier și văd pânza albă, simt o responsabilitate profundă de a lupta împotriva degradării morale și a uitării. Mă motivează gândul că, prin culorile mele și prin teme precum „Viața ca o glossă”, pot trezi în sufletul privitorului respectul pentru valorile creștine, pentru înaintași și pentru frumosul autentic.
– Ce vă descurajează?
– Mă descurajează profund degradarea morală a societății actuale și promovarea nonvalorilor. Trăim într-o eră în care, datorită tehnologiei informației și comunicării, știrile se răspândesc în lume cu o viteză uluitoare. Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai mult este faptul că am ajuns în punctul în care este aproape imposibil să mai deosebim minciuna de adevăr. Ne lipsește o legislație internațională și națională bine pusă la punct, care să sancționeze aspru pe cei care utilizează abuziv Inteligența Artificială pentru a promova falsul în scopuri comerciale. Este revoltător să vedem reclame mincinoase în care sunt implicați oameni de valoare, pe buzele cărora sunt puse cuvinte pe care aceștia nu le-au rostit niciodată, doar pentru a da credibilitate unui produs și a acumula venituri ilicite. Când văd cum această tehnologie devine un instrument al imposturii, simt o strângere de inimă. Totuși, această descurajare nu mă blochează; ea mă trimite direct la șevalet și mă determină să pictez cu și mai multă îndârjire valorile curate în care cred: adevărul, morala creștină și respectul.
– Simțiți că suntem foarte departe de ce am fost cândva?
– Da, simt că ne-am îndepărtat periculos de mult de valorile care ne-au definit și ne-au ținut uniți de-a lungul generațiilor. Trăim un paradox dureros: tehnologia ne-a apropiat fizic la nivel global, dar ne-a înstrăinat spiritual. Am înlocuit comunitatea strânsă, în care oamenii se sprijineau și se respectau reciproc, cu un individualism rece, ghidat de interese materiale imediate. Dacă privim în urmă, înaintașii noștri aveau o rânduială clară a vieții, bazată pe credință, pe cuvântul dat și pe un respect profund față de bătrâni și familie. Astăzi, sub asaltul superficialității, asistăm la o disoluție a acestor piloni. Tinerii sunt bombardați cu iluzii, iar absența părinților plecați la muncă lasă goluri pe care ecranele nu le pot umple. Totuși, această distanțare nu înseamnă că totul este pierdut. Tocmai de aceea, prin expoziția mea și prin arta pe care o creez, încerc să arunc o punte peste această prăpastie, reamintindu-le privitorilor că, oricât de repede s-ar schimba lumea, rădăcinile noastre morale și spirituale rămân neschimbate și trebuie protejate cu orice preț.
– Cum au fost cei 30 de ani petrecuți în învățământ? Cum ajungi să fii pasionat de disciplina ta și de educație în sine.
– Cei 30 de ani petrecuți în învățământ au fost o perioadă de o bogăție sufletească imensă. Ca diriginte, am înțeles rapid că dincolo de predarea riguroasă a unei discipline, datoria mea cea mai mare era educația umană. Mai ales în contextul în care mulți copii aveau părinții plecați la muncă în străinătate și aveau nevoie urgentă de repere, și am ales să le fiu un sprijin moral. Pentru mine, prioritatea a fost întotdeauna să vorbesc cu elevii de la suflet la suflet. Le povesteam din pățaniile mele, le dădeam sfaturi practice pentru viață și le cultivam respectul profund pentru părinți, pentru oamenii în vârstă, pentru valorile neamului și morala creștină. I-am învățat să prețuiască sacrificiul înaintașilor noștri. Cea mai mare împlinire o trăiesc astăzi, la pensie: când mă întâlnesc pe stradă cu foști elevi, ei se opresc, îmi strâng mâna și îmi mulțumesc pentru lucrurile folositoare pe care i-am învățat pentru viață. Atunci înțeleg că această abordare caldă a fost cea mai corectă alegere.
– Ce mai înseamnă în zilele noastre om de cuvânt?
– În zilele noastre, de altfel ca dintotdeauna, a fi un om de cuvânt înseamnă, pur și simplu, să ai caracter și să fii de încredere. Eu întotdeauna mi-am respectat cuvântul dat, iar când au intervenit factori neprevăzuți, am anunțat imediat persoana respectivă pentru a stabili un nou termen de rezolvare. Urăsc minciuna și am un mare dezgust față de oamenii care nu se țin de cuvânt. Nu mai colaborez cu astfel de persoane, fiindcă înseamnă doar să bagi boală în tine degeaba. Concluzia mea este simplă: indiferent ce statut ai avea în societate, ce funcție sau ce pregătire intelectuală, dacă nu-ți respecți cuvântul dat, se prăbușește orice punte de încredere și îți pierzi complet credibilitatea ca om.
– Cum putem reveni la o educație solidă?
– Pentru a reveni la o educație solidă, trebuie să punem din nou omul, nu hârțogăria sau tehnologia, în centrul sistemului. În primul rând, profesorii trebuie să redevină modelatori de caractere, nu doar simpli transmițători de informație. Mai ales în contextul actual, cu atâția copii care au părinții plecați la muncă în străinătate, dascălul are datoria morală să coboare de la catedră și să vorbească cu elevul de la suflet la suflet. Nu rezolvăm nimic dacă facem și în orele de dirigenție doar disciplina pe care o predăm pentru a recupera materia, în timp ce sufletul copilului este gol… În al doilea rând, o educație solidă se construiește pe valori clare și nenegociabile, care nu se demodează niciodată: respectul profund față de părinți, față de profesori și față de oamenii în vârstă, prețuirea muncii și a jertfei înaintașilor, dar și morala creștină. Copiii trebuie învățați de mici ce înseamnă să fii un om de cuvânt și să respingă minciuna. Fără această temelie de caracter, poți să ai cea mai modernă tehnologie și cele mai dotate școli, dacă absolvenții nu au repere morale și bun-simț, acea educație nu are nicio valoare reală pentru societate.
– Ce vise v-ați împlinit după 1989?
– După 1989, cel mai mare vis împlinit a fost redobândirea libertății de exprimare și posibilitatea de a construe lucruri pe termen lung, fără barierele ideologice din trecut. În plan personal și profesional, am reușit să îmi duc la bun sfârșit cele trei decenii de carieră la catedră, unde am avut satisfacția uriașă de a forma generații de tineri și de a le transmite valorile în care cred. Tot în această perioadă, viața de familie mi s-a împlinit deplin: cele două fiice ale noastre au crescut frumos, iar astăzi ne bucurăm de cei patru nepoți care ne luminează zilele. Însă cel mai mare vis artistic, pe care l-am purtat în suflet încă din copilărie, s-a împlinit la maturitate, odată cu obținerea studiilor universitare și de masterat în pictură la UNAGE Iași, în perioada 2020-2022. Faptul că am devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, că am obținut recunoaștere internațională prin premii importante în Italia și că, la 1 septembrie 2026, am fost pentru a treia oară în fața publicului nemțean, reprezintă încununarea unui vis de o viață. Am demonstrat că, prin muncă și seriozitate, nicio barieră a timpului nu te poate opri să îți împlinești menirea.
– Se mai poate încă trăi frumos?
– Da, categoric se mai poate trăi frumos, dar acest lucru a devenit o alegere personală conștientă și o formă de rezistență morală. A trăi frumos în zilele noastre nu are nicio legătură cu luxul, cu funcțiile sau cu numărul de vizualizări pe rețelele sociale, ci înseamnă să ai curajul de a rămâne curat, simplu și autentic. Se trăiește frumos atunci când știi să te bucuri de lucrurile cu adevărat importante, pe care nicio tehnologie nu ți le poate procura. Chiar dacă societatea din jur s-a îndepărtat de valorile de altădată, frumusețea vieții rămâne intactă în credința noastră, în morala creștină și în arta care ne înalță sufletul. Depinde doar de noi să nu lăsăm urâtul din lume să ne intre în casă și în inimi.
A consemnat Violeta MOȘU
