Alina Maria Stanislav s-a născut la 5 septembrie 1974, în Piatra-Neamț. Absolventă a Facultății de Medicină Veterinară din cadrul Universității „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, promoția 2001, și a două programe de master, a trăit o perioadă în Londra înainte de a reveni în România, în 2007.
Cele patru cărți ale sale — „Aventurile lui Rilă-Aricilă”, „Povești plăpumești – Ema și Kiko”, „Povești magice de iarnă cu Olguța și Mystica” și „Mia, Nina și Petruț în aventuri de neuitat” — sunt diferite ca tematică și poveste, dar au un fir comun: dorința autoarei de a le vorbi copiilor despre lucruri importante, într-un limbaj pe care aceștia să îl poată simți și înțelege.
Fiecare personaj trece printr-o încercare și descoperă, în felul său, că bunătatea, curajul, perseverența și iubirea pot schimba lumea din jur.
– Sunteți medic veterinar, dar scrieți și literatură pentru copii. De unde provine pasiunea pentru povești?
– Pasiunea pentru povești cred că vine dintotdeauna. Nu pot să-mi amintesc un moment anume în care a început, dar îmi amintesc că, de mică, citeam fratelui meu, bunicilor și chiar rățuștelor, atunci când mă trimiteau bunicii cu ele la iaz, să le păzesc.
Căutam prin podul casei bunicilor cărți lăsate de mătușile mele și eram absolut fascinată de fiecare dată când găseam ceva ce mi se părea interesant. Cred că, într-un fel, acolo s-a născut dragostea mea pentru povești.
Mai târziu, meseria de medic veterinar mi-a oferit o altă perspectivă asupra lor. Mă întâlnesc zilnic cu tot felul de situații și nu pot să nu mă întreb: „Ce-o fi în inima și în sufletul unui cățel care este adus, împotriva voinței lui, la cabinet? Care este povestea lui? Ce simte? Ce și-ar spune, dacă ar putea vorbi?”
Sau mă gândesc la o pisică abandonată, care este, în sfârșit, adoptată și ajunge pentru prima dată pe masa de consultații. Ce mi-ar spune dacă ar putea vorbi?
Punându-mă în locul acestor necuvântătoare, încerc să le dau o voce și să vorbesc, prin povești, în locul lor. Îmi doresc ca oamenii să le vadă altfel, să le audă, să le simtă și, poate, să le înțeleagă mai bine.
Pentru mine, animalele sunt mai mult decât niște ființe care ne însoțesc viața. Sunt niște scântei divine care vin să ne învețe, să ne bucure și, uneori, să ne schimbe. Iar poveștile sunt felul meu de a le mulțumi și de a le face auzită vocea.
– Vorbiți-ne despre cele patru cărți ale dumneavoastră care au văzut, deja, lumina tiparului: „Aventurile lui Rilă-Aricilă”, „Povești plăpumești – Ema și Kiko”, „Povești magice de iarnă cu Olguța și Mystica”, „Mia, Nina și Petruț în aventuri de neuitat”.
– Cele patru cărți sunt foarte diferite ca povești, dar au un fir comun: toate s-au născut din dorința mea de a le vorbi copiilor despre lucruri importante, într-un limbaj pe care să-l poată simți și înțelege. Fiecare personaj trece printr-o încercare și, în felul său, descoperă că bunătatea, curajul, perseverența și iubirea pot schimba lumea din jur.
„Aventurile lui Rilă Aricilă” este povestea unui aricel care se naște cu țepișorii ondulați, spre deosebire de ceilalți arici, care îi au drepți. Tocmai pentru că este diferit, ceilalți nu vor să se joace cu el. Rilă pleacă de acasă în căutarea unor prieteni și, în drumul lui, ajunge să întâlnească ființe pe care mama lui îl sfătuise să le evite, pentru că erau considerate periculoase. El alege însă să le trateze cu bunătate, iar această bunătate îi aduce, în cele din urmă, foarte mulți prieteni.
Prin povestea lui am vrut să spun că nu felul în care arătăm pe dinafară ne definește și că, oricât de grele ar fi uneori provocările vieții, bunătatea este cea care ne ajută să răzbatem.
„Ema și Kiko” am scris-o gândindu-mă la copiii cărora le este frică de păianjeni. Este povestea a doi frățiori despărțiți de o vrajă, iar Kiko este transformat într-un păianjen. Am încercat să schimb perspectiva și să-i fac pe copii să privească lumea prin ochii unei ființe de care, poate, în mod obișnuit, le-ar fi teamă.
Kiko devine, astfel, un suflet vulnerabil în fața celor care îl sperie, îl mint sau îl rănesc. Mi-am dorit ca această poveste să-i facă pe copii să se gândească înainte de a răni pe cineva, fie că este vorba despre un alt om sau despre un animal. Cred că empatia începe atunci când încercăm să vedem lumea și prin ochii celuilalt.
„Olguța și Mystica” cuprinde două povești foarte diferite.
În „Olguța”, este și puțin din mine. Nu mi-au plăcut niciodată frigul și zăpada, așa că mi-am imaginat o fetiță care nu iubește iarna și care ajunge, totuși, pe tărâmul ghețurilor. Ea intră în această aventură pentru a o ajuta pe Prințesa Zăpezii și, pentru că cineva are nevoie de ea, reușește să treacă peste toate reținerile și să facă lucruri pe care nu și-ar fi imaginat niciodată că le-ar putea face.
„Mystica” este o poveste mai veselă, despre o pisică năzdrăvană care își caută adăpost în castelul unui vrăjitor bătrân. Acesta trăia liniștit alături de corbul său, până când Mystica le dă viața peste cap. Cu toate năzdrăvăniile ei, ajunge însă să le aducă bucurie, culoare și chiar să rezolve probleme importante pe care vrăjitorul însuși le provocase. Este o poveste despre felul în care, uneori, ceea ce considerăm la început o „problemă” poate deveni exact lucrul de care aveam nevoie.
„Mia, Nina și Petruț în aventuri de neuitat” este o carte în care am vrut să vorbesc despre copii foarte diferiți, fiecare cu personalitatea și provocările lui.
Nina este o căpriță sensibilă și emotivă, care nu are posibilități materiale și nu se bucură de aceleași condiții ca unii dintre colegii ei, dar este bună la suflet și își dorește enorm să învețe. Prin perseverență, muncă și dorința de a deveni mai bună, reușește să-și depășească limitele și să fie răsplătită pentru strădania ei.
Într-o altă poveste, Nina este copilul neastâmpărat, gălăgios, mereu pus pe șotii, copilul pe care adulții îl ceartă și îl roagă să fie „cuminte”. Dar tocmai această energie a ei, faptul că este mereu atentă la ce se întâmplă în jur, o ajută să observe un pericol și să alerteze întreaga comunitate. Este, de fapt, un copil altruist, cu un suflet foarte curat.
Iar Petruț este adolescentul rebel, cel care crede că le știe pe toate și face lucrurile fără să se gândească la consecințe. Povestea lui este și despre rolul familiei în educația unui copil și despre faptul că, atunci când părinții sunt implicați, răbdători și atenți, un copil poate găsi drumul către o versiune mai bună a lui.
Dacă ar fi să spun într-o singură frază ce vreau să rămână după citirea cărților mele, aș spune că fiecare copil, indiferent cât de diferit, neastâmpărat, timid sau vulnerabil este, are în el ceva bun care merită văzut și cultivat.
Cred că aceasta este, de fapt, miza tuturor poveștilor mele: să-i învățăm pe copii să fie buni, să fie atenți la cei din jur și să nu judece niciodată un suflet doar după ceea ce văd la exterior.
– Creați cu ușurință personaje?
– Da, cred că personajele vin destul de ușor către mine. Uneori este suficient să văd un lucru, un animal sau să trăiesc un anumit moment și, aproape fără să-mi dau seama, în mintea mea începe să se contureze o poveste.
De exemplu, mă pot gândi la un fluture și imediat îmi imaginez cine este, unde trăiește, ce își dorește, de ce se teme și prin ce aventuri ar putea trece. Povestea despre fluture o veți putea citi chiar în cartea care urmează să apară luna viitoare.
La fel se întâmplă și dacă văd un ursuleț de pluș. Dintr-o dată mă întreb: oare cine l-a avut? Cum a ajuns acolo? Ce-ar fi dacă ar putea vorbi? Și, de aici, poate începe o nouă poveste.
Cred că pot găsi o poveste aproape în orice lucru sau în orice întâmplare, pentru că am tendința de a privi lumea cu foarte multă curiozitate și de a-mi pune mereu întrebări. Iar animalele îmi oferă, poate, cel mai mult material pentru imaginație.
De fapt, nu cred că personajele sunt întotdeauna „create” de mine. Uneori am impresia că ele există deja undeva în imaginația mea și doar așteaptă să le descopăr și să le dau o voce.
– Ce înseamnă să fii scriitorul unei astfel de literaturi?
– Sincer, nu știu dacă mă consider scriitor. Mă simt mai degrabă un povestitor care a descoperit că, prin povești, poate ajunge la sufletul copiilor și poate să le lase acolo câteva lucruri în care crede cu adevărat.
Pentru mine, a scrie pentru copii înseamnă o mare responsabilitate. Copiii sunt într-o perioadă în care își formează felul de a privi lumea, de a se privi pe ei înșiși și de a-i privi pe ceilalți. De aceea, îmi doresc ca poveștile mele să le aducă frumusețe prin imaginile și lumile pe care le creez, bunătate prin faptele personajelor, dar și curaj, încredere și speranță.
Vreau să știe că nu trebuie să fie cei mai puternici sau cei mai curajoși pentru a face bine. Uneori, un gest mic de bunătate poate schimba foarte mult. Vreau să înțeleagă că fiecare dintre noi poate alege între a răni și a vindeca, între a întoarce privirea și a întinde o mână de ajutor.
Și mai vreau să le spun că, atunci când întâlnesc nedreptate, nu trebuie să rămână indiferenți. Pot să vorbească, să ceară ajutor, să fie alături de cel care suferă și, mai presus de toate, să nu devină ei înșiși parte din rău.
Dacă, după ce închide una dintre cărțile mele, un copil rămâne cu dorința de a fi puțin mai bun, puțin mai curajos sau puțin mai atent la sufletul celui de lângă el, atunci simt că povestea și-a împlinit rostul.
– Care sunt cărțile pe care le-ați îndrăgit în copilărie?
– De când am învățat să citesc, m-am abonat la biblioteca școlii. Acasă nu aveam o bibliotecă, așa că biblioteca școlii a devenit, pentru mine, o adevărată poartă către alte lumi.
Am împrumutat cărți aproape toată copilăria și am citit tot ce îmi cădea în mâini: istorii, science-fiction, povești, nuvele, romane… Nu eram foarte pretențioasă în privința genului. Important era ca acea carte să mă poată duce într-o altă lume.
Citeam atât pentru mine, cât și cu voce tare pentru frățiorul meu, care era cu patru ani mai mic și încă nu știa să citească. Așa că poveștile au fost, într-un fel, și primele noastre aventuri împreună.
Cred că cititul a fost una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei mele. Când deschideam o carte, puteam să uit pentru o vreme de tot ce era în jur și să intru într-o lume în care orice era posibil. Poate că de acolo vine și dorința mea de astăzi de a crea povești pentru copii: știu cât de mult poate însemna pentru un copil să găsească într-o carte o lume în care să se simtă bine.
– Cum a arătat copilăria dumneavoastră?
– Prefer să nu vorbesc foarte mult despre copilăria mea. A fost o perioadă tristă și sunt lucruri pe care aleg să le păstrez pentru mine.
Poate tocmai de aceea, însă, poveștile și lumile pe care le descopeream în cărți au avut un loc atât de important în viața mea.
– De ce uneori se creează impresia că scriitorii pentru copii și adolescenți sunt „autori minori”?
– Cred că uneori se creează această impresie pentru că literatura pentru copii este privită, în mod nedrept, ca fiind mai simplă sau mai puțin importantă decât literatura pentru adulți. Poate și pentru că, atunci când scrii pentru copii, trebuie să păstrezi în tine ceva din copilul care ai fost.
Eu nu cred însă că a păstra copilul din tine te face un creator „minor”. Dimpotrivă. Poate că înseamnă să nu lași viața să te transforme într-un adult rigid, să păstrezi curiozitatea, candoarea, capacitatea de a te mira și de a vedea frumusețea în lucrurile simple.
Să scrii pentru copii mi se pare, de fapt, o mare responsabilitate. Trebuie să poți spune lucruri profunde într-un limbaj pe care un copil să-l poată primi, fără să-i subestimezi inteligența și fără să-i iei dreptul de a descoperi singur sensurile poveștii.
Poate că un creator pentru copii este, într-un fel, un adult care a avut grijă să nu stingă lumina copilului din el. Iar eu cred că acea lumină nu ne face mai mici, ci ne face mai vii.
– Ce alte zone din literatură vă pasionează?
– Îmi plac foarte mult autobiografiile și memoriile. Mă fascinează să descopăr povestea din spatele unui om: ce a trăit, ce întâmplări l-au format, ce oameni i-au influențat parcursul, ce decizii l-au ajutat și ce alegeri i-au fost, poate, piedici.
Cred că, de multe ori, privim oamenii după ceea ce au devenit și uităm că, înainte de a ajunge acolo, au fost și ei copii, au avut temeri, îndoieli, eșecuri, visuri și momente în care au trebuit să aleagă un drum.
Mă interesează foarte mult această construcție interioară a omului. Cred că suntem, într-o mare măsură, suma experiențelor noastre, a oamenilor pe care i-am întâlnit și a alegerilor pe care le-am făcut.
Iar eu îmi doresc să devin un om mai bun cu fiecare zi. De aceea, îmi place să citesc despre oameni care au lăsat ceva în urma lor, să învăț din experiențele lor, din reușitele lor, dar și din greșelile lor. Cred că putem crește nu doar din ceea ce trăim noi, ci și din poveștile de viață ale celor care au mers înaintea noastră.
– De ce sunt atât de scumpe cărțile pentru copii și adolescenți?
– Cred că prețul unei cărți pentru copii sau adolescenți poate părea mare, mai ales pentru o familie care își dorește să cumpere mai multe cărți. În spatele prețului final există însă foarte multe costuri: ilustratorul, editorul, redactorul, graficianul, tiparul și distribuția.
În cazul cărților pentru copii, ilustrațiile și tiparul color pot ridica destul de mult costul de producție. La acestea se adaugă costurile de transport, distribuție și promovare, iar între prețul de pe copertă și suma care ajunge efectiv la editură sau la autor există mai multe verigi.
Cred însă că este important să găsim modalități prin care cărțile să rămână accesibile copiilor. Până la urmă, lectura nu ar trebui să devină un lux. O societate care își dorește copii care citesc trebuie să le ofere și posibilitatea reală de a avea acces la cărți.
– Care este părerea dumneavoastră despre literatura contemporană pentru copii? Se află într-o perioadă bună a ei?
– Nu cred că literatura contemporană pentru copii traversează neapărat cea mai bună perioadă a ei, deși sunt, cu siguranță, și multe apariții foarte bune. Cred că există astăzi o ofertă foarte mare de cărți, iar tocmai această abundență face uneori mai dificilă diferențierea dintre o carte cu adevărat valoroasă și una care este doar foarte bine promovată.
În același timp, cred că literatura pentru copii și adolescenți are nevoie de povești care să îi ia pe cititori în serios. Copiii și adolescenții pot înțelege teme profunde, pot aprecia personaje complexe și nu au nevoie ca totul să le fie explicat sau simplificat. Pentru mine, o carte bună pentru această categorie de vârstă este una care îi face să simtă ceva, să se întrebe ceva și, poate cel mai important, să își dorească să mai citească.
Așadar, nu aș spune că este o perioadă lipsită de cărți bune, ci mai degrabă una în care este nevoie de mai mult discernământ și de mai multă atenție acordată calității.
A consemnat Violeta MOȘU
