- Interviu cu lect. univ. dr. Ligia Ghilea – pianist corepetitor la clasa de canto a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra-Neamț.
Cadru didactic universitar titular la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Ligia Ghilea a ales să-și îmbogățească parcursul profesional colaborând și la Extensia din Piatra-Neamț a acestei prestigioase instituții de învățământ muzical din țara noastră. O vedem mai ales ca pianist corepetitor la recitalurile clasei de canto – o prezență distinsă și discretă, care aduce întotdeauna un plus de farmec acestor manifestări culturale.
– Cum ați caracteriza locul dvs. la Academia de Muzică Gheorghe Dima, Extensia Piatra-Neamț?
– Minunat… într-un colectiv extraordinar și cu oameni sufletiști. Îmi place foarte mult. Vin de 10 ani de la Cluj la Piatra-Neamț și pot spune că m-am integrat din prima clipă. Doresc să o remarc în special pe Gabriela Pepelea – principala mea colaboratoare, o colegă extraordinară cu care lucrez nemaipomenit de bine. Îmi amintesc ca ieri ziua în care am intrat pentru prima dată în sala de curs de la Piatra-Neamț și am fost întâmpinată de o persoană jovială, solară; mi-am spus din primul moment că suntem compatibile. Și lucrurile au mers șnur de la bun început pentru că ne completăm una pe cealaltă.
– După o viață dedicată muzicii care este verdictul? A meritat?
– Eu nu am muncit nicio zi în viața mea. Am făcut mereu doar ceea ce mi-a plăcut. Și asta a început de la șapte ani, pe când eram copiliță în clasa I și am avut prima producție muzicală. Am fost întrebată atunci ce vreau să fac în viață și eu am răspuns că doresc să devin profesoară de pian. Și așa s-a întâmplat. A meritat! Bineînțeles cu eforturi mari, cu studiu mult, cu bucurii, cu dezamăgiri. Mi-a intrat în reflex faptul de a mă trezi la cinci și jumătate, pentru că, de mică, ora șase dimineața însemna începerea studiului. A fost și o dorință în familie ca eu să studiez pianul.
– Ați acordat vreo șansă și altui instrument în afară de pian ?
– Da, când eram mică aș fi vrut să studiez vioara ca să pot pleca de acasă. Pentru că studiul pianului îl realizam acasă, primul meu profesor fiind chiar tatăl meu. Într-un timp mi-ar fi plăcut harfa, dar pianul a fost să fie. Cu adevărat mi-am descoperit plăcerea de a studia prin clasa a VI-a. Cei care se dedică muzicii din copilărie pot spune că toată viață sunt adulți, copilăria zboară pe lângă ei, maturizarea este foarte timpurie. Eu am observat asta atât din propria-mi experiență, cât și din cea a fiicei mele care a studiat 12 ani pianul, apoi a devenit studentă la regie și a continuat cu a doua facultate de canto.
– Practic, are pianistul corepetitor o contribuție importantă la formarea viitorului artist liric?
– Are o contribuție capitală… Acesta este și titlul temei mele de doctorat: „Contribuția pianistului acompaniator la formarea viitorului artist liric”. Și este o concluzie care vine din întreaga mea experiență profesională. Eu am terminat facultatea în 1980 când orașele mari erau închise și am luat repartiție la Bistrița. Apoi m-am detașat la Liceul de Muzică din Cluj unde am predat pian, după care am devenit profesor de pian (corepetitor) la Liceul de Coregrafie Cluj, iar în perioada 1985 -1990 am fost corepetitor la Opera din Cluj. Din 1990 începe cariera mea didactică universitară la Conservatorul din Cluj pe postul de corepetiție canto. Perioada 2000-2003 a fost rezervată studiului pentru lucrarea de doctorat. Nu mi-aș fi dorit niciodată să fiu solistă, consider că nu am avut nervi pentru așa ceva.
– În ce mod v-a marcat perioada în care ați fost pianist corepetitor la Opera din Cluj-Napoca?
– Atunci pot spune că m-am format ca pianist acompaniator. Acolo am învățat repertoriul și munca în ansamblu, m-am format și ca pianist care urmărește dirijorul, pentru că trebuie să te supui acestuia. Deși soliștii sunt cei mai importanți, coordonatorii spectacolului sunt dirijorul, regizorul și pianistul. Acesta din urmă face munca de uzură, după care se trece la repetiția cu orchestra, doar după ce rolul este stăpânit pe de rost.
A fost o perioadă grea pentru că programul se afișa de azi pe mâine. Când erau premiere, urmau săptămâni întregi fără o zi liberă, muncă de opt ore pe zi. Partea plăcută a fost că mergeam la serviciu împreună cu soțul meu, el fiind solist acolo. Era mică fetița noastră pe atunci, dar în timp am integrat-o și pe ea în viața muzicală. Erau și spectacole pentru copii, la „Albă ca Zăpada” a fost piticul cel mic, apoi a trecut la veveriță și altele.
În concluzie, pot caracteriza acea etapă ca fiind cea mai fructuoasă pentru mine din punct de vedere profesional.
– Dacă ar fi să intrăm în repertoriul muzical, v-aș întreba care este compozitorul ce vă este cel mai aproape de suflet?
– Brahms, pe care l-am descoperit atunci când în copilărie am văzut filmul „Vă place Brahms?”.
–Care este mentorul către care se îndreaptă cel mai mult gândurile dvs. de recunoștință?
– Este vorba despre doamna Eliza Ciolan. A fost și profesoara de pian a tatălui meu pe când era student la Conservator și a absolvit École Supérieure de Musique la Paris cu Alfred Cortot. Eu am ajuns în „mâinile” dumneaei din clasa a IX-a, pentru că își alegea din fiecare clasă de la Liceul de Muzică un elev cu care lucra de plăcere. Mi-a predat pianul până la sfârșitul anului doi de facultate.
– Ați predat pianul și copiilor din clase mai mici. Cum considerați că trebuie abordați aceștia pentru a se apropia frumos de muzică?
– Cu copiii din clasele mici este mai greu pentru că trebuie să-i formezi și trebuie să știi ce metodă să aplici pentru a nu-i speria, pentru a nu-i îndepărta de pian. Eu am mers pe calea ludicului, totul a fost ca o joacă. M-am străduit să mi-i apropii, să nu simtă că sunt forțați cumva, să fie totul ca o glumă.
– Cariera dvs. este completată și de o vastă activitate publicistică…
– Este adevărat că sunt pasionată și de latura publicistică. Am cărți de autor care cuprind capitole din lucrarea de doctorat, cum ar fi „Periplu în universul liedului” și „Acompaniamentul pianistic al vocii umane”, dar am și cărți în care sunt coautor („Gh. Dima lieduri în germană şi română” și „Hugo Wolf lieduri în germană și română”), împreună cu Daniela Vladu – o bună prietenă și colaboratoare, profesoară de limba germană. Tot împreună am fost redactori la un ciclu care se numește „Compozitori aniversați”, unde am realizat patru ediții.
Totodată, pot spune că am scris și o carte care a intrat în circuitul internațional, cu titlul „Imagine, muzică și sens în limbajul publicitar”, în care am analizat impactul muzicii în spoturile publicitare.
– La ceas aniversar (interviul a fost realizat chiar de ziua lect. univ. dr. Ligia Ghilea – n.a.), v-aș întreba dacă mai încape cumva vreun regret într-o viață atât de bogată din punct de vedere profesional?
– Ultimii doi ani pandemici în care nu ne-am putut desfășura activitatea așa cum trebuie, pentru că nu am putut cânta pentru public. Noi am avut concerte, dar au fost on-line, și, deși implicarea noastră emoțională a fost aceeași, dăruirea la fel, totuși, dacă nu ai în față omul căruia să-i transmiți ceva, totul pare sec. Muzica are rolul de a crea o stare aparte în rândul publicului.
A consemnat Gianina BURUIANĂ
