„Sunt sclav al peniței și al cernelii” – Honore de Balzac.
Poetul Lucian Vasiliu, directorul Editurii Junimea, s-a aflat printre invitații de onoare ai celei de-a patra ediții a Premiului Național de proză „Ion Creangă”, Opera Omnia. Consideră că scriitorul, prin pana, spiritul, proiecţia lui în chip foarte personal, reface lumea, o curăţă de răutăţi, de vreascuri și o promovează în sensul clasic întru bine, adevăr şi frumos.
– În concepția dumneavoastră, care este locul scriitorului în actuala societate? Dan Stanca, laureatul Premiului „Ion Creangă”, ediția a IV-a, spunea că țara noastră nu mai are nevoie de scriitori.
– Puterile politice au avut și vor avea nevoie de scriitori oportunişti, care să le asigure un anumit confort. O ţară politizată nu are nevoie de scriitori incomozi, profunzi, fermi, radicali, care nu cedează tentaţiilor epidermice. Cum să nu avem nevoie de scriitori, de artă, de mesageri ai limbii materne? Prin excelenţă, scriitorul este purtătorul de cuvânt al colectivităţii, într-un context în care limba unei patrii e mereu în reaşezare. Conservăm, aducem din trecut arhaisme, cultivăm cu luciditate neologismul, echilibrăm, armonizăm, instruim, educăm şi relaxăm în măsura în care, de pildă, şi astăzi, cine citeşte sau reciteşte Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă se şi relaxează. Şi literatura, în general, e un bun spaţiu de exprimare pentru teatru, cinema şi toate celelalte arte, inclusiv arta plastică. Un portret a lui Ion Creangă, semnat de pictorul Muşneţeanu, e astăzi la mare, mare preţ.
– Cât de mult vă întristează trecerea anilor?
– Fiind spirit creştin constat şi eu vorba clasică eminesciană că „vreme trece, vreme vine”. Sigur, ne punem întrebări la orice vârstă, dar, creştini fiind, am fost crescuţi în acest spirit tradiţional, conservator, cu credinţa că trupul are regulile lui. Spiritul, în schimb, e al spaţiului sacru. Vorba lui Alexandru Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”.
– Dacă ați putea, ați vrea să faceți ordine în lume?
– Lumea e dezordonată şi artistul, scriitorul încearcă să o ordoneze. Sigur, ordinea ne-a lăsat-o Dumnezeu. Noi, din păcate, avem un dar de a dezordona cât de mult se poate. Şi există o elită care încearcă reordonarea lumii. Prin urmare, şi scriitorul, prin pana, spiritul, proiecţia lui în chip foarte personal, reface lumea, o curăţă de răutăţi, de vreascuri, o promovează în sensul clasic întru bine, adevăr şi frumos.
– Pentru un scriitor sensul creației cântărește mai mult decât țelul său?
– Sunt scriitori şi scriitori. Sunt scriitori de Premiul Nobel, sunt scriitori de apartament, sunt scriitori improvizaţi, există şi mult veleitarism, multă impostură. Ne amintim de anii ’50, când, în estul Europei, mari autori naţionali sau ai lumii nu erau agreaţi de puterile sovietizate. E vorba despre literații din Polonia, Cehia sau România. A durat un timp consistent până când direcția nouă în literatură, până când Titu Maiorescu, criticul literar excepţional, a fost reaşezat în albia culturii naţionale. Şi au existat multe alte exemple. Era perioada când elita noastră, inclusiv creatoare, se afla în exil, tineri incomozi marginalizaţi, unii la canal, alţii reeducaţi la Piteşti, alţi în detenţii cumplite la Sighetul Marmaţiei. Datorăm Anei Blandiana, lui Romulus Rusan şi prietenilor lor efortul extraordinar numit Memorialul Sighet.
– Există o parte de hazard în creațiile dumneavoastră poetice?
– Uneori, mari savanți au descoperit din întâmplare legi fundamentale ale fizicii. Noi, scriitorii, spre zona creativităţii, suntem mai spre metafizică. Aici spaţiile de zburdare, de respirare, de ficţionare sunt imense. Mintea omenească şi puterea creatoare omenească sunt incredibile, sunt inepuizabile. Cum să nu iubim arta, cum să nu cultivăm artele, cum să nu trăim artistic?
– Un mare regizor italian de film, Federico Fellini, spunea: „Viața are, în ciuda tuturor aparențelor, o dulceață adâncă, imposibil de trecut cu vederea”. Sunteți de acord?
– De acord, mai ales că suntem în spaţiul sacru al lui Ion Creangă şi ne gândim „La cireşe”, la dulceaţa mănăstirească, la miezul de nucă, la atâtea tentaţii ozaniene. Limba română în sine şi limba oricărui creator, fie el din Madagascar sau din Coreea de Sud, conţin laptele existenţial care e şi voluptate şi seducţie şi hrană sacră. În anii ’80, când eram foarte tineri, dialogam, încercam să rezistăm la presiunile politice, la multe aberaţii ale perioadei. Ne-am susţinut în varii situaţii, ne-am cunoscut la festivaluri literare pentru autorii tineri coordonate de tânărul şi el pe atunci Laurenţiu Ulici. Toți eram preocupaţi de un discurs cultural cât mai ferm, cât mai decis pentru a nu ceda complicităţilor epocii. Pe atunci am şi declarat că am cei mai mulţi prieteni pe cap de locuitor pe metru pătrat în Neamţ.
– Care sunt principiile de bază după care vă ghidați?
– Sunt cele din Biblie, în special. Apoi să dăruieşti, să înţelegi, să ajuţi, să fii generos, să fii şi sever în clipa în care îşi face loc răul prin preajmă şi să cultivi spiritul tânăr, relaxat, colocvial. Să fie valoare înainte de toate. Chiar dacă e greu să evaluăm. Din păcate, e mai uşor să respingem, să fim leneşi, să spunem nu merg la operă, nu merg la teatru, nu merg la cinema, nu mai citesc, la ce-mi foloseşte? E o formă leneşă de a trăi nu în lume, nu pentru lume, ci într-un sine egoist.
– Care este astăzi culmea prostului gust?
– Ideea de kitsch a existat şi va exista întotdeauna. Pe acest fond, şi critica literară, de pildă, şi critica de artă şi cea cinematografică, prin condeie argumentate, încearcă să cultive lucrurile bine articulate, cele care intră într-o frumoasă cursă a existenţei spiritualizate. Prin urmare, se cade a comunica mai bine, mai curat, mai departe de ipocrizie şi de atâtea rele pe care le aducem din lumile mai puţin ordonate de odinioară. Idealul clasicilor, inclusiv Civilizaţia Cucuteni, ne îndreaptă spre rigoare, spre lucrul bine făcut şi spre evitarea jumătăţilor de măsură.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț
