Scriitorul Dan Stanca (n. 30 septembrie 1955, București), unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani, este al patrulea câștigător al Premiului Național pentru Proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, instituit din anul 2017 de Consiliul Județean Neamț și Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. Cunoscutul literat a debutat, în anul 1992, cu romanul Vântul sau țipătul altuia. Ceremonia de premiere a avut loc astăzi, 1 martie, la Muzeul Memorial „Ion Creangă” de la Humulești. Valoarea premiului este de 5.000 de euro.
„În condiţiile în care omul vrea ceva practic, vrea o soluţie, cum mai poate să-l încânte minciuna care este romanul. Fiindcă romanul, până la urmă, este o minciună frumoasă. Este o minciună care ascunde însă un miez adevărat. Cititorul de astăzi nu mai are răbdare, chef să ajungă până în miezul acesta. Mulţumesc tuturor celor care au avut încredere în mine şi mi-au oferit acest premiu” – Dan Stanca.
„Acest premiu îl considerăm un moment de celebrare a valorilor prozei contemporane. E un moment de întărire a unor simboluri naţionale cum sunt Mihai Eminescu și Ion Creangă. Povestitorul de la Humulești e o valoare recunoscută şi „exportată” mai mult chiar decât Eminescu. Asta este situaţia. Eminescu este conceput în Franţa ca un Lamartine întârziat, Creangă este perceput ca un prozator foarte modern din toate punctele de vedere” – Ioan Holban, președintele juriului.
„Este pentru a patra oară când decernăm acest premiu. Este un ritual la care ţinem foarte mult, ritualul acesta de a decerna premiul pe prispa casei lui Ion Creangă de care fiecare copil, fiecare matur sunt atât de legați prin citirea operei marelui povestitor. Suntem onoraţi şi bucuroşi pentru că ne însoţesc mulţi scriitori din România şi Republica Moldova la cea de-a 183 aniversare” – Cristian Livescu, director de proiect.
În dialog cu Dan Stanca
– A cunoaște un scriitor, înseamnă a-i cunoaște opera?
– Uneori între om și scriitor nu este o identitate perfectă. De foarte multe ori, scriitorul își permite în literatura sa ceea ce omul nu-și permite în viață. Dacă vrei să-l cunoști pe om prin scriitor, operația aceasta, de cele mai multe ori, poate eșua. Dar, uneori, are și succes. Cred, totuși, că este o operație riscantă să vrei să-l cunoști pe om prin scriitor.
– Pe dumneavoastră cum ar trebui să vă cunoaștem?
– Cei care îmi citesc cu atenție romanele pot să mă cunoască, deși n-aș vrea să fiu cunoscut, fiindcă alter-ego-ul meu din roman este, de cele mai multe ori, înfățișat într-o situație deplorabilă și atunci eu apar ca un om declasat. Ca om nu vreau să fiu declasat, cu toate că am o viață destul de precară, acum nu vreau să mă lamentez, dar am o viață destul de precară, ca să nu spun chiar nefericită, însă îmi duc crucea până la capăt. Sunt un om, în primul rând, nefericit, iar problema fericirii sau nefericirii scriitorului este iarăși ceva relativ. Un scriitor ar trebui să fie fericit atât cât poate să pună pe hârtie ceva și, în felul acesta, să-și deschidă sufletul către ceilalți, nu către posibilii cititori. A, că nu primește cât ar trebui, că nu e tradus în nu știu câte limbi ar vrea, aceasta este o problemă secundară care normal că-l roade. Un scriitor, dacă ar fi să ne luăm după criteriile performanței, ale succesului, nu poate să fie fericit. Unul sau doi iau tot, alții mereu sunt frustrați, ăla are, eu n-am…
– Care-i scriitorul român care ia totul în momentul de față?
– Eu zic că-i Mircea Cărtărescu. Indiscutabil, este o mare valoare literară. Am spus-o întotdeauna. Este cel mai valoros scriitor contemporan. Dacă nu recunoști asta, ori ești de rea credință, ori ești prost și lași în tine să vorbească invidia, nu justiția. Problema-i alta… Distanța valorică între el și următorii clasați, să zicem așa, este mult, mult mai mică decât diferența de promovare între el și ceilalți. În asta constă inechitatea.
– Scrieți în fiecare zi?
– Înainte așa făceam, dar acum nu mai am aceeași ritmicitate a scrisului. Mă încearcă demonul acesta al lehamitei, al apatiei. De 40 de ani urc această Golgotă a scrisului. Sunt perfect conștient că firul s-a scurtat. N-am scris chiar de pomană, beneficiez de indemnizația de merit de la USR și, într-adevăr, am o sursă de venit bună și aceasta mi s-a dat pentru că am scris.
– Critica s-a apropiat cu simpatie de lucrările dumneavoastră?
– Am avut, în general, o critică bună. Persoanele care m-au susținut într-un mod excepțional și cărora le sunt recunoscător până la moarte au fost Alex Ștefănescu și Dan C. Mihăilescu. Sigur, au mai scris și alții. Unele cronici m-au mulțumit, altele m-au supărat, dar eu vreau să rămân receptiv la orice sugestie. Eu văd în actul critic ceva constructiv. Îmi place să am raporturi foarte bune cu acei critici constructivi, care vin spre carte și ajută cartea prin observațiile lor, nu vin și dau în cap scriitorilor.
– Citiți mult, recitiți puțin, sau invers?
– Îmi dau seama că fără citit nu faci nimic. Experiențele personale sunt importante, dar există o experiență care vine pe cale livrescă și pe care nu poți s-o capeți decât dacă citești. Nu sunt un cititor împătimit, din păcate. Mi-e mai ușor să scriu decât să citesc, ceea ce nu-i deloc bine. Îmi place să citesc mai mult istorie decât ficțiune. Nu cred într-o ficțiune artificială, inventată sută la sută, ci într-o ficțiune vie, mărturisitoare. Orice autor te poate inspira. În liceu am fost influențat de Camil Petrescu, de marii clasici ruși, îmi plac Gogol, Bulgakov. Consider, ca mulți alții, că romanul cel mai bun al secolului XX este Maestrul și Margareta și nu Ulise sau În căutarea timpului pierdut.
– Există prietenii literare?
– Sunt rare. Scriitorii nu prea sunt prieteni între ei. Sunt și excepții. Eu sunt foarte atașat de Dan C. Mihăilescu, de Ciprian Măceșaru, Sorin Lavric, Cristian Bădiliță. Una este rivalitatea constructivă și alta este ambiția stupidă. Eu nu am auzit când apare un roman ca lumea să se ducă buluc să-l cumpere. Consider că populația acestei țări nu mai are nevoie de scriitori. Faptul că există premii literare e o formă de rezistență împotriva nepăsării și împotriva realității ca atare. Prestigiul, importanța socială a scriitorului român s-au prăbușit. În condiţiile în care omul vrea ceva practic, vrea o soluţie, cum mai poate să-l încânte minciuna care este romanul. Fiindcă romanul, până la urmă, este o minciună frumoasă. Este o minciună care ascunde însă un miez adevărat. Cititorul de astăzi nu mai are răbdare, chef să ajungă până în miezul acesta. Mulţumesc tuturor celor care au avut încredere în mine şi mi-au oferit acest premiu!
A consemnat Violeta MOȘU
