Actorul Marian Adochiței s-a născut la 30 noiembrie 1983 la Piatra-Neamț și joacă de 19 ani pe scena Teatrului de Stat din Constanța. Cel mai recent rol în care a fost distribuit este Malvolio din spectacolul „A douăsprezecea noapte”, în regia lui Andrei Șerban. Drumul său spre actorie n-a cunoscut caracteristicile obișnuite, deoarece, până să susțină examen la Facultatea din Iași, nu știa nimic despre teatru. În prezent, joacă în șapte spectacole, inclusiv în „Seaside Stories”, în regia lui Radu Afrim, desemnat cel mai bun spectacol la Gala UNITER de anul trecut.
– Pe unde ați copilărit la Piatra-Neamț?
– Am locuit într-un bloc din spatele Magazinului Petrodava, până la vârsta de 8 ani. Apoi, părinții s-au mutat cu serviciul la Bacău, era imediat după Revoluție. Mă simt acasă când vin la Piatra-Neamț. Trăiesc un sentiment liniștitor, simt o mare pace în suflet. Mă plimb peste tot, mă duc la blocul unde am copilărit și încerc să retrăiesc, preț de câteva clipe, toată joaca noastră de atunci: injectoare, tunuri de carbid, țevi cu cornete de hârtie…
– Spuneți într-un interviu că, până să dați examen la facultate, nu știați nimic despre teatru. „Nu fusesem în viața mea la teatru!” Chiar așa?
– Da, nu eram cu teatru, nu am fost deloc la teatru. Mi se părea o minciună. Mă întrebam: „Ce fac oamenii ăștia pe scenă? Ce-s scamatoriile astea?” Nu-i credeam. Părea totul neadevărat, mi se părea o bufonerie. Și crainicii de la televizor mi se păreau falși. Nu transmiteau nimic prin știrile pe care le citeau și m-am ferit cumva de lumea asta „mincinoasă”. Apoi, când am ajuns la teatru și a trebuit să fac același lucru, mi-am dat seama că, de fapt, e o convenție: nu minte Adochiței și nu moare nimeni de-adevăratelea. Aveam o gașcă de prieteni și ne întâlneam în Parcul Libertății din Bacău, eram rockeri, metaliști și depeșari la un loc și făceam ca toate animalele. Toți îmi ziceau: „Sălbaticule, tu trebuie să dai la teatru”. Și am dat la chimie și nu mi-a plăcut și nu m-am dus la facultate. M-am angajat și nu-mi plăcea ce munceam, eram bucătar la McDonald’s și, după un an, toți colegii mei au plecat la facultate și eu am rămas singur. Și am dat la teatru. Și s-a produs o incredibilă schimbare de destin. Nu era ca acum, părinții să te ducă la teatru, la pian, la karate, să vadă unde piști, unde ai înclinație. Că tu nu-ți dai seama. Și uite că am intrat în lumea aceasta a teatrului unde greu ajungi, unde greu rămâi, pentru că vin din urmă alte și alte generații de actori foarte buni.
– Despre întâlnirea cu Andrei Șerban ce ne puteți spune?
– A fost o întâlnire mult așteptată și m-am gândit așa: „Bă, vine Andrei Șerban, fă ce trebuie să faci”. Și imediat am simțit că pot să-l fac pe Malvolio și m-am dus pregătit să iau castingul cu Malvolio. A fost extraordinar. Andrei Șerban are un mod de a lucra cu actorii care te schimbă imediat în bine, adică înțelegi că vorbește despre o altă dimensiune a teatrului. În țară, absolvă 300-400 de actori pe an și nu știu câți au șansa să lucreze cu regizori ca Andrei Șerban. Un actor trebuie să-și păstreze o oarecare umilință. Dacă ajungi să te crezi mare și tare și să îți crești orgoliul mai mult decât trebuie, pe scenă se va vedea lucrul acesta. Personajele pe care trebuie să le modelezi pe tine își vor păstra această „pată” și nu mai ajungi la adevăr pe scenă.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Marius Șumlea (Teatrul Tineretului)
