Scenograful și pictorul Romulus Boicu s-a întors, după 6 ani, în echipa Teatrului Tineretului, realizând desenul original și imaginea acestei ediții aniversare a festivalului. Romulus Boicu s-a născut la Piatra-Neamț, are 38 de ani și a debutat în scenografie cu spectacolul Audiția, în regia lui Szabó K. István. În anul 2018, Romulus Boicu a fost nominalizat la Premiile UNITER pentru decorul spectacolului Wolfgang, după Yannis Mavritsakis, pus în scenă de regizorul Radu Afrim.
– Cine este omulețul cu umbrelă care însoțește această ediție aniversară a Festivalului?
– M-am gândit cum ar fi dacă aș personifica festivalul ăsta, așa cum îl știu și l-am experimentat eu. Dacă ar fi un omuleț, ar fi mare, vesel și cald. E un fel de Moș Crăciun al teatrului. Și hai să prezint în premieră un secret al lui. În interiorul lui, prin găurile costumului, de aproape, se pot vedea niște ochi care se uită în diferite direcții. Sunt de fapt ochii de pe aripile zburătorului, vechiul și binecunoscutul simbol al TT-ului. Am vrut să introduc un mic element secret fără să spun, de abia acum îl prezint oamenilor care bănuiesc că ori acum îl descoperă ori nu au știut ce semnifică.
– Pe cine ați cunoscut cel mai bine din Teatrul Tineretului?
– Pe Liviu Timuș. Nu trebuie să mă gândesc prea mult, cu toate că istoria mea cu Teatrul Tineretului are deja vreo 34 de ani, timp în care am cunoscut multe generații de actori și regizori, tehnicieni și funcționari, mi-am făcut foarte mulți prieteni și am mulți oameni dragi în toată țara și nu numai. Pe unii deja îi pot considera familie, atât de apropiați și dragi îmi sunt! Dar el cred că a fost primul om pe care l-am cunoscut aici și pe care, într-adevăr, pot spune că l-am cunoscut cel mai bine, ca să vă răspund punctual.
– Cu ce regizor v-ar plăcea să lucrați la următoarea scenografie?
– Mi-e dor să lucrez cu Horia Suru și Szabó K. István. Au trecut câțiva ani de când nu am mai lucrat împreună. După o perioadă începi să descoperi că lucrezi mai bine cu anumiți oameni și îți cam dorești să lucrezi mai mult cu ei, cum e și Vladimir Anton și mai nou Alejandro Duran. Iar ca regizor cu care nu am mai lucrat până acum, pot spune că Bobi Pricop ar fi primul pe listă, dar el nu știe.
– Cum definiți scenograful?
– O întrebare grea. Cred că e un creator care acționează ca un liant între regizor și public. Scenograful are o multitudine de funcții față de mulți alți artiști. Un om de legătură între cele trei mari planuri ale teatrului: tehnic – artistic – public, dar aici mă refer, cred, mai mult la partea tehnică a meseriei. Din punctul meu de vedere, dar știu că nu este obligatoriu, doar că mie îmi place să fac asta, să împac și capra și varza și păstorul. Mie îmi place să „împac” și regizorul și actorii și tehnicieni și la final și publicul. Bineînțeles că nu-mi iese de fiecare dată, poate nu mi-a ieșit niciodată și nici nu trebuie, dar îmi place să am asta ca unul din scopuri, o fi bine, n-o fi… mai am timp să învăț asta. Cred că totuși e sănătos să creezi într-un mediu și să creezi la rândul tău un mediu frumos, în care tronează spiritul de echipă și în care fiecare face ce face cu plăcere. Arta nu trebuie să fie chin, durere, stres și îndoială, poate prezenta asta, dar nu trebuie să și fie creată astfel. Sunt conștient că nu ăsta este scopul nostru ca artiști, să facem pe plac. Nu ne ocupam doar cu transmiterea de frumos, ci de emoții, fie ele frumoase, fie urâte. Iar privitorul trebuie să-și pună sau să pună niște întrebări. Dacă omul după ce privește o lucrare de artă nu are nicio întrebare, cred că artistul respectiv nu și-a făcut treaba cum trebuie. Arta înseamnă cunoaștere de sine, de ce e în jur… Scenograful, din punctul ăsta de vedere, nu e diferit de ceilalți artiști.
– Dar pictorul?
– Pictorul e cineva care dă o imagine emoțiilor. La fel cum muzica dă sunet emoțiilor, dansul este mișcare și așa mai departe. Asta cred că face arta în general, scoate din noi emoție și îi dă o formă, o formă cu care noi putem relaționa în diferite moduri și în diferite momente ale vieții. Ne arată că nu suntem singuri, că nu doar noi ne simțim așa și că e foarte normal să ne simțim cum ne simțim. De asta arta vindecă și de asta e atât de importantă în viața noastră.
– Ce credeți că trebuie să stea la baza unei trainice prietenii?
– Respectul și încrederea. Cred că prieteniile vechi și trainice pe asta se bazează. E ceva foarte simplu și de bază, nu e nevoie de mare lucru, iar lucrurile astea două transcend peste clase sociale, situații materiale, educație, rasă, gen și chiar peste timp și spațiu.
– Când ați aflat că tatăl dumneavoastră, Petru Boicu, în trecut, șef de producție la Teatrul Tineretului, a făcut parte din echipa de volei Relonul Săvinești care în anul 1985 a promovat în premieră în Divizia A?
– Am știut dintotdeauna, dar nu am știut sau poate că am uitat că au ajuns în premieră în Divizia A. Țin minte și acum când pleca la antrenamente sau în deplasări în afara țării, îi țin minte și pe o parte dintre colegii lui de echipă, câțiva erau chiar vecini de bloc sau cartier sau cum am avut toată copilăria mingi de volei în casă. Dar cred că cele mai frumoase amintiri legate de perioada lui sportivă sunt cele în care făcea antrenamente dimineața acasă. Multe din ele le făcea cu mine, gen flotări sau genoflexiuni cu mine în spate sau cum mă legăna pe câte un picior, eu nefiind chiar așa micuț. Am fost dintotdeauna tare mândru de trecutul lui ca sportiv de performanță.
A consemnat Violeta MOȘU
