Prin 2002, studentă fiind, am dat o fugă la Piatra-Neamț, împreună cu câțiva prieteni, să vedem un spectacol la Teatrul Tineretului. Eram pentru prima dată în acest oraș, dar nu orașul era important, ci teatrul, pentru că umbla zvonul printre studenții de la Iași că la Teatrul Tineretului e o trupă faină şi se montează spectacole foarte bune, aşa că merita din plin, dacă aveai cu ce să te întorci seara la cămin, să mergi să le vezi. Cu prima ocazie, am mers la Piatra-Neamţ. Nici nu ne interesa ce anume se joacă, important era că aveam posibilitatea să vedem un spectacol de la TT. Știți cum se estompează, cum se pierd, cum se cern, de fapt, amintirile în timp? Cum, dintr-o întreagă aventură, rămân doar anumite senzații sau imagini sau impresii puternice? Ei, așa am rămas eu, după vizionarea acelui spectacol, cu privirea Ecaterinei Hâțu întipărită în minte, cu amintirea expresivităţii ei, a felului în care simțeam că umple scena firesc, prin simpla prezență. Și acum, după 20 de ani aproape, îmi amintesc perfect ochii ei, felul în care privea.
Foarte dragă îmi este Cati și îmi vine greu să scriu despre ea, pentru că este una dintre persoanele alături de care am crescut, aici, la Piatra-Neamț, și profesional, dar și uman. La fel ca atunci, şi acum Ecaterina Hâțu continuă să fie o actriță care umple scena atât de bine, încât ai putea spune că acolo este tot firescul ei, dacă nu ai știi cu siguranță, că locuiește la altă adresă. Este o actriță puternică și foarte expresivă, profesionistă și auto-critică, o actriță experimentată și inteligentă, pe care poți pune toată baza, atât ca partener de scenă, cât și ca regizor sau artist colaborator. Cati își trage puterea din creativitate și sensibilitate și este un om de echipă, care știe să închege în juru-i și să ofere bucurie. Citiți-o și mergeți să vă bucurați de ea la teatru, în spectacole! (Gențiana Ionescu)
De ce actoria? Ce te-a ademenit?
La şcoală, în clasele I-IV, învăţătoarea mea, care era şi poetă, mă punea să îi recit poeziile la Cântarea României. După ce a văzut ce frumos recit, a început să mă foiască dintr-o clasă în alta, la celelalte învăţătoare, să se laude cu mine. În gimnaziu am făcut teatru la Clubul Copiilor din Iaşi. Când s-a apropiat clasa a VIII-a, mama mi-a interzis să mai merg şi m-a pus pe învăţătură. Şi pentru că ea considera că trebuie să fac o şcoală serioasă, am dat la un liceu de mate-fizică, unde am învăţat mate şi fizică foarte bine, am mers la olimpiadă, concursuri, tot tacâmul. Cu cât se apropia clasa a XII-a m-a luat panica, pentru că drumul meu părea clar: o facultate gen medicină probabil, nicidecum arte. Mi-am zis că viaţa mea e gata scrisă, îmi cunosc traseul, totul o să se rezume la reguli și învăţat. Şi mi se părea – cu mintea de atunci, bineînţeles – că e prea simplu, nu va fi nicio surpriză, nimic. Aşa că m-am întrebat: eu unde mă mai exprim, eu unde am puţină libertate, eu unde pot să mă joc? Aveam energia vârstei, emoţiile… mă gândeam: unde le duc pe toate astea? Într-o bancă, unde iar tocesc? Şi mi s-a părut că teatrul e cel mai ok să mă exprim şi să mă caut. Aşa am ajuns la teatru: cu opoziţia părinţilor, învăţând în paralel pentru psihologie, ca facultate de back-up, în cazul în care nu treceam probele eliminatorii. N-am spus nimănui că dau la teatru, toată lumea ştia că dau la psihologie – ceea ce era un şoc oricum. Proful de mate încerca să mă convingă că, dacă nu vreau economie, măcar matematică, medicină, ceva… era absolut şocat. Cam ăsta fost parcursul. A fost o schimbare ca un salt în gol.

În ce spectacol ai debutat? Ce amintiri păstrezi, legate de debutul pe scena TT?
Am debutat în regia Andreei Vulpe, în „Visul unei nopţi de vară”, în anul 2000. Am jucat Helena şi eram pe dublu rol cu Gabriela Crişu, o actriţă foarte bună pe vremea aia – între timp s-a călugărit. N-a fost tocmai confortabil. Ţin minte că repetiţiile au durat foarte mult, erau cu întreg teatrul. Aveam impresia că toţi ochii sunt pe mine – ceea ce era fals, chiar dacă probabil colegii așteptau să vadă cum mă voi descurca. S-a repetat mult, dar a fost frumos, tot teatrul era acolo. În distribuţie erau şi Clara [Flores], Victor [Giurescu], Titi [Constantin Lupescu] – noi eram cei tineri. Talaşman, care era Puck, ne zicea să repetăm noaptea şi așa făceam. A fost o integrare faină în colectiv, ca o continuare a facultăţii cumva, în cercul restrâns.


Şi întâlnirea cu publicul?
A fost paralizantă. Cred că am slăbit nu-ştiu-câte kg atunci, înainte. Şi mai era şi asta, că dublura se uită. Am avut multe emoții.
E greu să împarţi un rol?
A fost singura dată când am împărţit un rol. Mi s-a mai propus o dată, dar am refuzat. Eram prietenă cu tipa cu care ar fi trebuit să împart. Cred că eram prea tineri, acum nu m-ar mai deranja aşa tare, dar atunci era greu: involuntar intervenea competiția. Cu Clara trebuia să fiu… stăteam şi în acelaşi apartament, amândouă dornice de afirmare, de a demonstra… am zis că prefer să am linişte în apartament (râde).


Există vreun rol, vreun moment dintr-o repetiţie, vreun creator de teatru care te-au făcut să descoperi ceva nou despre tine, ca om, pe parcursul lucrului?
Toate mă fac să descopăr ceva nou despre mine, ca om. Câteodată lipsa de răbdare, câteodată preconcepţiile, câteodată, poate, prea multă permisivitate sau credulitate. Cel mai mult din contactul cu oamenii, categoric descoperi câte ceva. Şi, într-un fel îmi place, dar e şi chinuitor, în acelaşi timp. Întâlnirile astea din teatru, la lucru, sunt ca un test: unde ai mai ajuns tu, ca om. Şi observ că după o perioadă mai lungă, când nu repet, categoric se pun pe mine nişte nişte bariere, nişte comodităţi, nişte tabieturi. Şi când ajung la teatru, îmi dau seama că poate m-am lenevit, că unele nu le mai ştiu şi mă scutur aşa, de toate sau mă pun în contact cu ce-i nou şi în permanenţă descopăr câte ceva. Şi teatrul se transformă şi eu mă transform. E viu. În permanenţă e viu!

Ce-ți place cel mai mult la meseria ta? Ce ţi se pare cel mai greu?
Îmi plac întâlnirile, cu oamenii, cu regizorii, cu publicul… şi, în acelaşi timp, asta mi se pare şi cel mai greu. Teatrul fiind o artă efemeră, se pierde, nu se repetă şi parcă de fiecare dată trebuie să o iei de la zero, să construieşti, tot timpul eşti învăţăcel. Una din satisfacţiile recent descoperite este că te întâlneşti cu oameni tineri, care îţi spun: „Am văzut spectacolul ăla şi a contat mult pentru mine!” sau cu un regizor tânăr, care vine să monteză şi-ți spune: „Eu te ştiu din liceu, când veneam şi vedeam spectacole aici!” sau „Te-am văzut în OO!, când aţi venit la Bucureşti” sau cu un copil, care te strigă pe stradă şi te recunoaşte şi e bucuros. Astea vin cu vârsta şi sunt noile mulţumiri şi sensuri. Au sens, dau un sens. Te întrebi adesea: ce rămâne? Cine mai ştie că ai jucat în rolul ăla? Parcă ai vrea ceva concret. De asta, de multe ori, am nevoie de concret, de palpabil. Dificil mi se pare şi faptul că e o meserie subiectivă, în care eşti ales şi uneori nu există nişte criterii foarte clare. Sunt chestii de potrivire, de chimie, care nu spun neapărat ceva despre tine: dacă eşti bun, dacă eşti rău, dacă ai greşit sau nu, ci e pur şi simplu cum se creează un context. Hai să luăm cazul unei distribuţii: e o chimie între actori, între actori şi regizor, între echipa întreagă care lucrează la spectacol. Şi de asta mi se pare greu şi mi-a fost greu de-a lungul timpului să înţeleg că multe se întâmplă nu din cauză că eu greşesc sau nu sunt destul de pregătită. Asta mi se pare foarte greu, că n-ai niciun control, că e o nesiguranţă permanentă, nu e continuitate. Nu e ca și cum te duci acasă, te antrenezi mai mult şi ai o garanţie că, gata, vei fi distribuită data viitoare. În perioadele în care nu sunt distribuită îmi aduc aminte de ceea ce îmi spunea Dan [Corneliu-Dan Borcia], Dumnezeu să-l ierte: că în viaţa fiecărui actor intervin perioade din astea şi trebuie să fii pregătit, că nu ştii când apare şansa, proiectul. El mi-l dădea exemplu pe Mitică Popescu, care la un moment dat a jucat foarte mult şi era obosit, apoi au venit doi ani de zile în care nu a mai jucat nimic. Încerca să mă convingă că nu ţine totul de tine, ca om sau ca actor. Evident că, într-o anumită măsură, ţine şi de tine. Normal că trebuie să îţi faci treaba bine, normal că trebuie să fii prezent, să fii pe fază. Că nu poţi să dormi în papuci şi când vine proiectul să stai să te dezmorţeşti. Ţine foarte mult de noroc, de compatibilităţi. Şi am mai învăţat importanţa răbdării. E o meserie de cursă lungă, cu suişuri şi coborâşuri în permanenţă. De fapt, e o chestie de rezistenţă: de a te ţine viu şi prezent şi cu pasiunea trează.

Dă-mi trei motive pentru care ai alege din nou scena.
Aş alege scena pentru dinamica ei, pentru că te ţine în priză. Apoi, pentru întâlnirea cu publicul – e ceva extraordinar. Se naşte o chimie fascinantă, când tu dai şi el îţi dă înapoi. Apoi, pentru întâlnirile cu oamenii – regizori, scenografi, coregrafi, actori – cu echipa de creaţie. Câteodată se întâmplă o magie şi în magia asta oamenii se potrivesc, şi totul merge cu valul şi toate se nasc, te simţi bine şi înfloreşti şi prinzi aripi şi toate capătă culoare şi în viaţa ta şi în tot – sunt momentele alea faine de creaţie. Totuşi, pleci de la ideea unui om, care a scris ceva; vine un alt om, care e un regizor, şi vede ceva, se întâlneşte cu noi şi ies primele lecturi, intri în joc, pe urmă prima repetiţie la scenă, în care parcă dai cu stângu-n dreptu’… apoi, se apropie premiera şi se montează luminile şi apar costumele şi se leagă şi se încheagă şi parcă are sens; după, întâlnirea cu publicul! Tot parcursul ăsta, de parcă naşti un omuleţ, ştii? Şi cred că e un privilegiu! Cred şi că plăteşti şi ai o responsabilitate, dar e un privilegiu!

Ai încerca și altceva, pe lângă teatru?
Simt că am mai mult de dăruit decât ceea ce fac momentan. Şi atunci da, mi-ar plăcea să mai găsesc o cale în care să mă exprim, în care să am mai multă libertate, să dau drumul şi părţii ăleia, care uneori rămâne neexprimată şi mă sufocă, mă apasă. Pot mai mult şi de multe ori am compensat teatrul cu altceva: Teatrul Π Buni, ateliere pentru copii… Încă mai caut căi prin care să mă exprim.


Ce te face să te simţi confortabil pe scenă?
Când ştiu în ce joc, de ce joc, ce mesaj trebuie să transmit, când lucrurile sunt foarte clare pentru mine şi pentru echipa în care joc. Atunci ştiu şi ce trebuie să spun publicului şi ce să transmit şi cum să-l duc în poveste. Când lucrurile sunt puţin neclare, ori din lipsă de timp, ori din lipsă de înţelegere, mă simt în nesiguranţă. Dar în momentul în care echipa a funcţionat bine, în care toată lumea ştie ce are de făcut, de ce e acolo, atunci mă simt confortabil.

Care e proporţia dintre raţiune şi instinct pe scenă? Cât ajută instinctul şi cât încurcă raţiunea? Sau invers.
Pentru mine, amândouă sunt importante în aceeaşi măsură. Sunt momente în care instinctul merge înaintea raţiunii şi descoperă ceva, apoi raţiunea verifică dacă e ok; sunt momente în care merg pe raţiune foarte mult ca să înţeleg ceva şi pe urmă vine instinctul şi completează. Cred că atunci când eşti tânăr instinctul e foarte important și mergi mult pe el, pentru că n-ai multă experienţă. În timp, capeţi experienţă – foloseşti şi instinctul dar, automat bagi şi raţiunea, ca să transformi în ceva valoros.

Teatrul vindecă sau adânceşte răni?
Adânceşte şi pe urmă, eventual, şi vindecă (râde). Dar, în primă fază, adânceşte. Scormoneşte, ţi le scoate în faţă, ţi le arată dacă nu le ştiai sau le-ai uitat sau le-ai băgat sub preş.

Ştiu că ai un simţ auto-critic foarte dezvoltat. Cum te împaci cu el?
Mi-a mai trecut. Mi-am dat seama că mă blochează enorm. Perfecţionismul acesta îmi lua din libertate: scopul devenea ţintă, şi nu parcursul. Am învăţat că ca perfecțiunea nu există şi mi-am dat voie să am dreptul să şi greşesc. Pur şi simplu m-am mai relaxat, dar nu de tot, am schimbat doar proporţia, pentru că e un consum foarte mare.

Joci în one-woman show-ul „Nu atingi niciodată victima” (regia Irina Slate). Cum este să duci un spectacol singură?
E o experienţă pe care o doresc oricărui coleg actor. Cred că ieşi mai matur profesional din experienţa asta şi cu mai multă încredere. E greu, dar e şi fascinant, incitant. E o implicare şi un consum foarte mare, ai toată responsabilitatea. Dar da, aş mai face.

Înainte de „Nu atingi niciodată victima” am mai avut o încercare, cu Teatrul Π Buni, când făceam Mirna – acela a fost botezul, cumva, a fost o pregătire.

Ce spectacolele în care ai jucat au contribuit mult la formarea ta? Te-au modelat, inspirat, transformat? Ce întâlniri?
Toate, într-o anumită măsură. O să spun despre întâlniri şi despre lucru la spectacole. Întâi debutul, clar! Pe urmă, întâlnirea cu Radu Afrim, deşi eu n-am jucat decât în două spectacole de-ale lui. Primul a fost „Ocean Cafe”. Cu Radu am fost colegă de generaţie, el la Cluj, la regie, eu la Iaşi, la actorie. Ne-am întâlnit în ultimul an, la Sibiu, la un festival pentru Şcolile de teatru, cu Cehov. Şi Afrim venise cu „Trei Surori”, pe care, ulterior, l-a montat la Sfântu Gheorghe (atunci era doar o schiţă). Noi veniserăm cu un Cehov clasic, cu samovar, cu tot ce trebuie- un colaj foarte drăguţ de-altfel, dar cu siguranţă puţin prăfuit pentru vremurile care se prefigurau şi direcţia în care o lua teatrul. Jucam conştienţi fiind că e puţin prăfuit, dar foarte serios. Majoritatea dintre noi am fost fascinaţi de spectacolul lui Radu.

La conferinţa de presă au fost atacuri destul de puternice la adresa echipei noastre şi au început Mashele să se certe între ele, Masha noastră crezând foarte mult în spectacolul nostru. Şi, una peste alta, la întâlnirea cu Radu peste doi ani, la Teatrul Tineretului, primul lucru pe care mi l-a zis la lectură: „Nu ştiu ce o să facem, pentru că aici nu facem Stanislavski!”. Eu m-am bucurat foarte tare să fiu la el în distribuție pentru că îmi plăcuse spectacolul. Şi a doua întâlnire cu Radu a fost importantă pentru mine şi toate spectacolele lui, chiar dacă nu am jucat în ele, m-au marcat. Au fost foarte multe întâlniri, nu am cum să enumăr acum toți regizorii cu care am lucrat la scenă și care și-au pus amprenta asupra devenirii mele. Toate aceste întâlniri m-au transformat. De întâlnirile cu Sandu Dabija nu mai zic! Dar nu aş vrea să fac o enumerare căci sigur omit pe cineva J.
Îmi place, când sunt la teatru, pe lângă spectacolul în sine, că oamenii vin cu tot universul lor, cu tot ceea ce sunt. Şi e un schimb permanent de idei și energii. La ce job te mai duci şi vorbeşti despre ce cărţi ai mai citit sau despre filmele pe care le-ai văzut, despre idei… În condiţii ideale, e ca şi cum ai sta la cafea şi ai tot afla chestii despre pasiuni comune.
Apoi, Teatrul Pi Buni a contat foarte mult pentru mine. A fost o experienţă formatoare. Acolo am avut mai multă libertate, am experimentat roluri pe care, în perioada aia, nu le făceam la TT. Am interacţionat direct cu publicul, care era la doi paşi.
Cum te detaşezi înainte să intri în scenă?
Cumva, de când ai ajuns la teatru detaşarea se face, prin spațiu. De obicei ajungi cam cu două ore înainte de spectacol. Ei, în alea două ore, tot ce faci, de la încălzire, text, machiaj, îmbrăcat – toate sunt o pregătire, de fapt. Chiar dacă vorbeşti cu colegii, se leagă chimia, te armonizezi cu ei. Înainte să intri în scenă, normal că îţi iei un moment de „tu, cu tine”. Eu, de exemplu, dacă nu intru de la începutul spectacolului în scenă, stau în culise, tocmai pentru a prinde vibe-ul şi a intra pe el, nu din afară. Urechea e acolo, văd cum merge spectacolul, sunt acolo, mă armonizez cu ceea ce e deja în scenă.

Ţi-e frică de ceva când eşti pe scenă?
Ştiu că majoritatea spun că le e frică să nu uite textul şi au vise în care sunt pe scenă şi uită textul. Eu n-am avut din astea, dar am visat că trebuia să fac înlocuiri sau că trebuia să intru într-un spectacol din scurt, şi îmi era frică, însă tot eu îmi spuneam că o să mă descurc. Eventual, mă gândeam cu cine mai sunt în scenă, pentru că noi ne ajutăm şi ne sprijinim. Mi s-a întâmplat să fiu pe scenă şi să uit ceva şi am văzut că pot să trec peste cu ajutorul colegilor sau singură. Frica cea mai mare pe scenă e să nu reuşesc să fiu cu totul acolo; să ratez momentul, pentru că am întârziat într-o reacţie. E foarte frustrant să fi trecut clipa, scena, spectacolul şi să zici: atâta a fost! Nu se mai întoarce, nu mai este încă o dată, să poţi relua. După ce s-a terminat scena, s-a dus! Exact ca la sport, ca la tenis: ok, ai pierdut setul, mobilizează-te pentru următorul, că mai poţi. Dar dacă nu mai ai? Şi atunci îţi doreşti nu să fii cel mai bun, dar să fi fost acolo prezent, activ, să dai totul. Şi se mai întâmplă, din varii motive, să nu fii – asta e frustrarea cea mai mare. Cred că sintagma potrivită este de a merge pe pilot automat – că te poate fura tentaţia, mai ales dacă ai jucat un spectacol de multe ori… Îţi dai seama că se mai întâmplă să fii pe pilot automat şi faptul că nu te-ai bucurat, chiar dacă nu se vede şi nu ştie nimeni şi poate că ai fost chiar bun pe rol, pentru tine e frustrant. S-ar putea să fie egoist ce spun acum. Fiind acolo ai experienţa cu totul, plină. În momentul în care ai intrat o clipă pe pilot automat, ceea ce e groaznic, oricum, te privează de bucurie.

O bâlbă memorabilă, dată în spectacol…
La Shakespeare am dat cele mai multe bâlbe. Adică, nu mă joc cu texte din astea uşurele. În Lady Macbeth: „Scoate-i limba, taie-i ochii”, pe un moment super tragic, de maximă seriozitate şi, culmea, că nici nu mi-am dat seama ce am spus, pentru că eram atât de transpusă… Apoi, „gârâitul greierilor”- la fel, eu eram acolo, în personaj, cu totul, nu înţelegeam de ce actorii din jur parcă se foiesc, în sensul că râd şi nu-mi respectă momentul. A fost o perioadă în care jucam Shakespeare şi a fost cam greu pentru colegi să se abţină. (râde)


Primul cuvânt care îţi vine în minte când spui Ecaterina Hâţu…
Transformare.
Ce nu-ţi place la Ecaterina Hâţu?
Lipsa de răbdare, la care muncesc, şi toată impulsivitatea.
Care sunt micile tale bucurii, cele care dau farmec unei zile obişnuite?
Cafeaua de dimineaţă. Ador cafeaua de dimineaţă şi ador să mă scol prima în casă, indiferent unde sunt, cum sunt, la mare sau oriunde… să am eu, dacă se poate, jumătate de oră înaintea tuturor, cu ochii cârpiţi, îmi beau cafeaua şi stau în linişte. Apoi, îmi place seara, îmi plac discuţiile de seară.
A consemnat Gențiana Ionescu