Pianistul Theodor Petrea, proaspăt absolvent al clasei a XI-a la Liceul de Arte „Victor Brauner”, își rostește, cu claritate, crezul, idealurile, gândurile, aspirațiile… Consideră că grupul ascultătorilor de muzică clasică a devenit unul foarte restrâns, iar astăzi, numai cei avizați sunt capabili de a face distincția între calitate și cantitate. Prin interpretările sale, dorește mai mult să ghideze publicul, nu să îi dea o soluție. „Eu doar ilustrez o idee muzicală, dezvoltată și prelucrată estetic”, spune Theodor Petrea.
– Propun să începem acest dialog făcând o pledoarie doamnei profesoare de pian Mihaela Bucătaru și …„prietenelor” tale, cele 88 de clape…
– Pianul, pentru mine, a fost o pasiune care a prins contur și a început să se concretizeze abia spre finalul ciclului gimnazial, când, probabil, mulți dintre noi realizăm importanța deciziilor pe care trebuie să le luăm. Consider că acel moment de răscruce m-a îndemnat să îmi continui anii de studiu în domeniul muzical și să îmi îndrept dedicarea către domeniul artelor și a manifestării acestora. Cu toate acestea, fără un învățător, un elev nu își poate desăvârși potențialul. Asemenea multor lucruri din jurul nostru, trebuie să putem primi ceva ca apoi să ne exercităm potențialul, acumulările. În cazul acesta, aș putea spune că doamna mea profesoară, Mihaela Bucătaru, a fost mai mult decât un simplu îndrumător. A fost mentorul care mi-a dat de fiecare dată inspirație și răbdare să perseverez și care, în final, m-a învățat să fiu nu numai pianist, ci și om. Până la urmă, arta are scopul de a evidenția calitatea umană și evoluția acesteia de-a lungul veacurilor, nu are doar simboluri.
– Cât e pasiune, cât e tehnică, cât talent în ceea ce face un pianist?
– Răspunsul meu nu îi va mulțumi pe toți și poate fi chiar controversat, dar consider că formația unui pianist este proporțională cu munca depusă de acesta, pentru a se depăși pe sine. Talentul este o calitate care se relevă după multipli ani de studiu, neținând cont de domeniul abordat. Acesta prinde contur abia când, prin cunoaștere de sine, individul face distincția dintre domeniile care îl reprezintă și care pot fi, ulterior, fructificate. Într-adevăr, acesta se poate manifesta la diferite vârste, foarte important este nu „când?”, ci „cum putem atinge o asemenea performanță?”. Pe de altă parte, pasiunea ar trebui să fie omniprezentă și nu un rezultat al unei munci anterioare. Pasiunea este doar un element catalizator, nu și scopul în sine, care, în opinia mea, este accederea la cunoaștere. Într-un mod asemănător funcționează și tehnica: este absolut necesară pentru a dezvălui capacitatea artistică, pentru a lărgi paleta de expresii artistice, dar nu ar trebui să constituie un scop în sine. Virtuozitatea sau tehnica sunt absolut necesare oricărui pianist, deoarece fără acestea valoarea operei prezentate este precară. Un alt element important în formarea unui pianist este corespondentul talentului în muzică, mai exact, muzicalitatea. Aceasta este, de fapt, nucleul unui interpret. Expresivitatea, tehnica, pasiunea, dedicarea, munca provin din această înclinație către domeniul muzical. Fără această înclinație nu pot exista muzicieni.
– Bunica ta, profesoara Maria Cobzaru, ce rol a jucat în formarea ta artistică?
– Cred că mai mult mi-a vegheat parcursul decât m-a învățat. De fiecare dată a fost implicată, dar nu în mod direct. Nu pot spune că îmi este profesor, ci mai mult un îndrumător. Datorită dânsei am ajuns să studiez cu profesoara mea de pian și să am oamenii pe care acum îi am în jurul meu. De asemenea, m-a învățat să fiu mai mult un om just, autonom, care poate să ia decizii pentru sine. Nu a avut implicații directe în formarea mea muzicală, ci în educația mea generală. Apreciez foarte mult decizia ei și o consider foarte potrivită: nu poți fi și bunică și profesor în același timp. Mă bucur că îmi este bunică!
– Care este cea mai mare bucurie scenică pe care ai trăit-o până acum?
– Nu pot spune că am avut doar una singură. De fapt, aș putea spune că am avut mai multe momente neplăcute decât plăcute. Bucuria de a cânta pe scenă a apărut destul de târziu, în cazul meu. Plăcerea de a interpreta o piesă muzicală apare concomitent cu maturizarea parțială sau completă a individului, iar la mine a apărut abia la mijlocul anilor de liceu.
– Știu că ești o persoană perseverentă, care se bazează pe valori solide. Care dintre acestea au fost cel mai greu de urmat?
– Justețea. Sunt foarte sigur că aceasta este valoarea care, în final, m-a reprezentat și a fost cel mai greu de menținut. Este aproape imposibil să fii obiectiv când te situezi într-un cadru care nu valorifică cunoașterea și aptitudinea unui om. Este foarte greu să rămâi același după concerte. Unele sunt grozave și ai impresia că ești minunat, iar alteori simți fix contrariul. Este foarte greu să fii un artist just, corect, o persoană justă în viața de zi cu zi, nu numai cu ceilalți, ci și cu tine.
– Cât de importantă este calitatea instrumentului muzical folosit în procesul de învățare?
– În opinia mea, în primi ani de studiu, nu este foarte importantă calitatea instrumentului, aceasta este o necesitate ce se materializează mai târziu, o pretenție ce vine odată cu experiența. Nu este necesar un instrument de calitate, ci un pianist excepțional. Pianistul cere evoluția tehnică, nu invers. Așadar, importanța calității instrumentului este proporțională cu anii de studiu și, evident, cu tehnica individului.
– Există niște reguli de bază după care îți alegi repertoriul?
– Da, urmez niște „tipare” destul de neconvenționale. Încerc, adesea, să îmi diversific repertoriul și să interpretez piese care sunt mai rar expuse publicului. Cu toate acestea, încerc, totuși, să nu mă îndepărtez foarte tare de modelul impus de programă și de concursuri. De fiecare dată, mă consult cu doamna profesoară înainte de a lua decizia finală. Tot timpul recomandările sale sunt mai bune decât ale mele și de fiecare dată îmi sugerează piese care mă reprezintă. Sunt sigur că, de cele mai multe ori, domnia sa știe mai bine ce mi se potrivește mie decât eu însumi.
– Cum îi putem ajuta pe spectatorii mai puțin inițiați să înțeleagă conținutul, încărcătura și emoția unei compoziții muzicale?
– Să fiu foarte sincer, același lucru mă preocupă și pe mine de câțiva ani. Consider că numai melomanii vor fi pregătiți să asimileze complex piesele muzicale clasice. Grupul ascultătorilor de muzică clasică a devenit unul foarte restrâns. În vremurile de astăzi, numai cei avizați sunt capabili de a face distincția dintre ceva calitativ și mai puțin calitativ.
Totuși, o recomandare ar fi ca muzica clasică să fie implementată mai pregnant în cadrul social, nu numai la școală. Nu este vina școlii sau a educației în plan personal că marea majoritate dintre indivizi nu sunt interesați; o mare parte din vină poate fi atribuită și mass-mediei, care nu promovează astfel de activități. Probabil, dacă am asculta mai multe genuri de muzică, am fi mai deschiși să asimilăm atât ceea ce este nou, cât și ceea ce este vechi. Oamenii ar trebui învățați să asculte mai multe genuri concomitent pentru a putea înțelege muzica clasică. Cred că aceasta ar fi singura modalitate ca cineva să își poată însuși stilul muzicii clasice.
– Cum putem convinge oamenii să asculte mai multă muzică clasică?
– Nu consider că ar trebui convinși. Până la urmă, fiecare are puterea de a alege tipul de muzică pe care îl ascultă. Am impresia că încercarea de a convinge pe cineva de ceva se soldează, în cele mai multe cazuri, cu un eșec inevitabil. Mai degrabă, muzica clasică ar trebui integrată în viața obișnuită a unui individ. Conceptul că trebuie convingere și antrenament pentru a digera arta nu este integral adevărat. Omul nu are nevoie de cunoștințe culturale pentru a percepe estetica, dar are nevoie de ele pentru a o putea înțelege.
De asemenea, consider că și muzica clasică ar trebui să se adapteze noilor curente. Nu multă lume mai are timp să digere o simfonie întreagă, mai ales după o zi extenuantă de muncă. Prin lucrări de dimensiuni mai mici, prezentate la radio sau pe anumite platforme, s-ar ușura interacțiunea publicului cu un gen atât de complex precum cel clasic. Astfel, publicul va fi atras și, invitabil, cerința va deveni mai mare. Din nou, nu ar trebui „forțată”, ci „integrată”.
– Cum putem recunoaște sublimul unei interpretări pianistice?
– Din punctul meu de vedere, sublimul unei interpretări pianistice este destul de facil de recunoscut. Un public sensibil și cu o anumită educație muzicală poate face diferența dintre un pianist sincer și unul care își demonstrează doar abilitatea tehnică. Într-adevăr, nu mulți mai fac această distincție. O cauză ar putea fi aceea că publicul s-a obișnuit cu un ritm foarte accelerat al traiului și nu mai are timp să distingă între calitate și cantitate. Deci, un răspuns simplu ar fi următorul: publicul trebuie să își dezvolte răbdarea de a asimila evenimentul sonor, de a-l analiza și de a-l interioriza, altfel, actul artistic nici nu poate avea loc. În final, calitatea va rămâne, pe când cantitatea de note muzicale și corectitudinea acestora vor fi nesemnificative.
– Care-i mesajul pe care vrei să-l transmiți prin muzica pe care o interpretezi?
– Nu am un mesaj anume, nici măcar o poveste. Am impresia că muzica nu lucrează cu „povești”, ci cu anumite emoții și nuanțe ale acestora. Când interpretez un text muzical, încerc mai mult a evidenția caracterul piesei decât un mesaj anume. Spre exemplu, pot să încerc să transmit neliniște, tulburare, vioiciune sau alte nuanțe. În comparație cu alte arte, muzica nu are foarte multe puncte de referință. Este cea mai exactă și cea mai ambiguă dintre arte. Nu produce culori, nuanțe, texturi, discursuri sau povești, doar realitatea umană încearcă să o asemene cu astfel de lucruri. Muzica nu reprezintă nimic, este doar oscilație sonoră. Cu toate acestea, muzica este mai mult decât sugestivă. În interpretările mele doresc mai mult să ghidez publicul, nu să îi dau soluția. Eu doar ilustrez o idee muzicală, dezvoltată și prelucrată estetic. Menționez, „prelucrată estetic”, deoarece dragostea prezentă în muzică nu este același lucru cu dragostea reală, avidă, ci este un sentiment raportat la valoarea operei de artă și nu are scopul de a trezi sentimente reale, ci doar sentimente estetice. Mesajul pe care îl transmit eu este emoția estetică, nu afabilă. Și consider că este corect să îi dau libertate de exprimare și publicului. Până la urmă, singurul care va ști mesajul complet și nealterat este compozitorul, iar, adesea, nici el. Sunt aproape sigur că noi, interpreții, doar răstălmăcim înțelesul pieselor muzicale și nu reproducem exact mesajul intenționat. Aici cred că apare și magia muzicii.
– Recent, ai obținut Premiul I la concursul „Spune povestea locului tău”, organizat de Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și Asociația Studențească Philohistoriss. „Victor Brauner – o incursiune în opera ezoterică avangardistă” a fost tema lucrării tale care a întrunit sufragiile juriului. Te-ai pregătit pentru acest concurs cu doamna profesoară dr. Luminița Moscalu.
– Da, a fost un subiect la care eu am lucrat în ultimii patru ani, cu documentare la resursele existente în țară – Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” și alte biblioteci on-line, de pildă, Biblioteca din Paris – Centrul Pompidou, unde am găsit resurse foarte importante. Am studiat și foarte multe articole din ziare, anumite lucrări de masterat și doctorat din alte țări. Totodată, ajutorul doamnei profesoare Luminița Moscalu a fost considerabil. A fost cea care m-a inspirat să scriu despre Victor Brauner și care mi-a dat anumite materiale biografice pe care le-am adăugat în acest eseu. Inițial, lucrarea a avut 20 de pagini, dar a trebuit să o comprim, să rămână 10 pagini. Scrisul se pliază foarte bine pe aptitudinile mele. În afară de pian, pe care-l studiez de la 6 ani, citesc foarte mult și întocmesc fișe de lectură la fiecare volum. Aceste fișe mă ajută foarte mult atunci când am nevoie de informații.
– Vei alege să-ți continui cariera în străinătate?
– Nu m-am decis încă unde voi studia în viitor. Consider că voi lua alegerea potrivită la momentul potrivit.
– N-aș vrea să încheiem această conversație fără să amintim de bunicul tău, strălucitul profesor de muzică Toader Cobzaru. Din păcate, a părăsit această lume înainte de a te naște tu.
– Din păcate, nu pot povesti multe în această privință. După cum a fost deja precizat, eu nu am apucat să îl cunosc, iar toate poveștile pe care le știu nu mi le-am putut însuși pe deplin. Au trecut foarte mulți ani de la moartea acestuia și am auzit numai lucruri extraordinare, din păcate, nu am luat parte la ele. Probabil, mi-ar fi fost foarte greu să fiu pianist, dacă l-aș fi cunoscut sau chiar opusul. Dacă mă privește de undeva și mă veghează, chiar sper că este mândru de ce am realizat.
A consemnat Violeta MOȘU
