Când încercam să creionez portretul profesorului Vasile Mihailescu, unul dintre dascălii nemţeni care au înţeles că menirea lor este să construiască nu numai competenţe, ci şi şcoli şi, prin urmare, a lăsat oraşului Bicaz şi municipiului Piatra-Neamţ trei impunătoare clădiri şcolare, mă gândeam la aserţiunea bine cunoscută şi anume că în spatele fiecărui bărbat de succes a stat o femeie puternică.
Acesta părea să fie la un moment dat destinul Veronicăi Chiribău, copil de dragoman de plute din Bicaz, premiantă a „Tinerimii române”, elevă strălucită a Şcolii Normale din Piatra, tânără învăţătoare, căsătorită cu colegul ei de profesie, Vasile Mihailescu.
Au venit împreună la Bicaz, locul său de baştină, trimişi acolo spre a pregăti transformarea şcolii primare în gimnaziu şi, mai apoi, în liceu.
I-am cunoscut pe soţii Mihailescu în toamna anului 1953 şi am avut bucuria să muncim cot la cot vreo cincisprezece ani, de fapt anii construcţiei bicăzene, când şcoala noastră se afla mereu în eşalonul de frunte al învăţământului în regiunea Bacău, din care judeţul nostru făcea parte pe atunci.
Tânără, cu figura marcată de o spiritualitate care nu a părăsit-o, iată, nici până la nonagenat, modestă şi în permanentă ofensivă faţă cu relele vremii şi ale oamenilor, părea că a ales definitiv şi irevocabil rolul de secund al „eternului director”, soţul său, şi de mamă grijulie a celor doi băieţi, Radu şi Dan, asupra cărora veghea cu acea cunoscută rigoare muntenească, scoasă la lumină de Sadoveanu în chipul Vitoriei Lipan.
Ani la rând, a funcţionat ca profesor suplinitor de literatură şi limbă română. Fără să fi tocit coridoarele vreunei universităţi, se situa deasupra competenţelor unora trecuţi prin şcoli înalte. O studiam pe ascuns şi observam cu delectare mimica discretă afişată când era faţă în faţă cu incompetenţii. În ce spunea cu acele ocazii se zărea o ironie fină, amestecată cu amuzament.
Şi, când nimeni nu se mai aştepta, Veronica Mihailescu a intrat cu paşi hotărâţi pe uşa Universităţii ieşene, amintindu-mi de soarta oarecum similară a lui Mihai Avădanei, şi fiind decisă probabil să părăsească rolul de „om din umbră”.
Apreciindu-i calităţile de dascăl şi de conducător, către sfârşitul carierei sale la catedră, mai marii şcolilor i-au încredinţat (Şi bine au făcut!) funcţia de inspector şcolar, prin care, ani la rând, a călăuzit cu sfatul şi uneori cu critica severă, dreaptă, colegială, personalul de specialitate din şcolile nemţene.
Având privilegiul să lucrez o vreme în acelaşi colectiv şi în aceeaşi localitate cu doamna Veronica, nu pot să nu-mi amintesc de serile fantastice ale reuniunilor noastre bicăzene, pe care le umplea cu hazul unui depozit imens de anecdote, niciodată repetate, spuse cu talent actoricesc de bună clasă.
Premianta şcolii primare din Bicaz a străbătut, cu modestie şi fermitate, o carieră didactică de invidiat, ca profesor şi inspector şcolar.
Sunt sigur că nu tocmai asta dorise să facă. Sunt convins că visase, în anii adolescenţei, un viitor in inima culturii şi literaturii. Dar Veronica Mihailescu, precum mulţi alţii din generaţia sa, a ştiut să treacă şi peste regrete, şi peste nostalgii, şi peste dureri înăbuşite, şi să fie un dascăl model, o făuritoare de competenţe.
Dumnezeu i-a dat viaţă bogată în ani, bogată şi în izbânzi şi în suferinţă. La senectute, a putut privi îndelung, cu spiritul său critic mereu viu, o lume plină de ciudăţenii, pe care a părăsit-o cu detaşare demnă. Rodnica sa existenţă merită vie admiraţie şi adânc respect!
Prof. Mihai-Emilian MANCAȘ; Foto: Arhiva Revistei Apostolul.
