Actrița, regizoarea și scenarista Alina Grigore (n. 30 decembrie 1984, București), absolventă a Colegiului Național „Petru Rareș” și a UNATC (2007, clasa profesorilor Ion Cojar și Adrian Titieni), s-a obișnuit cu ștacheta exigenței încă de pe vremea când coordona trupa de teatru „Teen Act” și culegea laurii la festivalurile de teatru pentru adolescenți organizate în țară. Anul trecut și-a probat talentul și în regie, lungmetrajul său de debut „Crai Nou” devenind câștigător al marelui premiu la Festivalul Internațional de Film de la San Sebastian. Față de lumea teatrului unde te confrunți, clipă de clipă, cu efemerul, pelicula dă, totuși, senzația duratei și a concreteței creației. Este ca o instanță de control pentru perfecționiști, pentru ambițioși, pentru oameni ca Alina Grigore. Fondatoare a școlii private de teatru și film Inlight, Alina Grigore este doctorand și asistent la UNATC – clasa profesorului universitar Mircea Gheorghiu.
– Piatra-Neamț mai reprezintă acasă pentru Alina Grigore?
– Întotdeauna. Am stat în Piatra-Neamț din clasa a IV-a și până la terminarea liceului. Am avut recent o întâlnire cu elevii de la „Petru Rareș”, în care am vorbit despre libertatea de exprimare. Eu, în timpul liceului, am avut această libertate de exprimare, care m-a ajutat mult în viață. Profesorul făcea echipă cu elevul. Nu simțeai că profesorul retează din aripi și pune picioare tradiționale. Mi se pare că rolul cel mai important pe care-l are cultura în general e cel educativ. Am fost a patra șefă a trupei „Teen Act”. Mă duceam la Primărie cu tot felul de insigne, de scrisori și spuneam: „Domnule primar, avem și noi nevoie de bani să plecăm la Timișoara”, și ne dădea. Cred că „Jocul de-a vacanța” a fost cel mai de succes spectacol al nostru, în regia lui Erwin Șimșensohn. De fiecare dată, mă întorceam cu premii de interpretare. Trupa „Teen Act” era recunoscută peste tot în România.
– Cum prinde contur o idee pentru a fi transpusă într-un film de lungmetraj?
– Dacă vorbim despre „Crai Nou”, am ținut un jurnal
observațional și din această postură de martor mi-a plăcut să văd ce se întâmplă
în jur. M-a intrigat lumea de aici, în special cea din comunitatea rurală, și
mai târziu am început să documentez ceea ce am scris în manuscris și așa s-a
născut ideea scenariului pentru pelicula „Crai Nou”. Nu e ceva singular, e mai
degrabă vorba despre mediul rural românesc la modul general. Filmul spune povestea procesului de dezumanizare a unei femei
din mediul rural. Acest
proiect a picat de trei ori la sesiunile de finanțare ale Centrului Național de
Cinematografie, iar unul dintre refuzuri a fost pe motiv că „tema femeii nu mai
este actuală”.
– Spuneați că un actor
este dator să caute. În cazul regizorului e mai profundă, mai puternică această
căutare?
– E important ca regizorul să aibă puterea să coboare din ipostaza de regizor-Dumnezeu și să reușească să devină un colaborator al echipei. E foarte important ca regizorul să permită fiecărui membru al grupului să se exprime creativ. Mi se pare că iese un produs mult mai complex în momentul în care fiecare actor e lăsat să se exprime și avem un proces creativ colectiv. Noi am muncit trei ani la film, atât pe partea de documentare, cât și pe cea de înțelegere a personajelor, a rolurilor. Am căutat motivațiile personajelor și am încercat să aducem explicații și argumente scopurile scenice. Pentru mine, colaborarea e vitală în descoperirea unor relații și situații de viață. Mă interesează mai degrabă procesul decât rezultatul final, mă interesează mai mult relațiile dintre personaje decât povestea filmului. Acest proiect nu-l consider un produs artistic, ci un rezultat al unei cercetări sau experimentări.
– Cum ați reușit să surprindeți ansamblul modului de a gândi, de a simți prejudecățile oamenilor pentru a realiza acest film?
– Am încercat să înțeleg din perspectivă psihologică mai ales ce înseamnă ipostaza de victimă. Nu trebuia să fie un film nici feminist, nici despre violența domestică, ci mai degrabă despre ea (Irina, personajul principal – n.a.), care încearcă și reușește până la urmă să supraviețuiască unui mediu toxic care, în mare parte, otrăvește dorința ei de a se educa. Vizual, am lucrat cu Adrian Pădurețu foarte bine, am zis să nu facem un film observațional, ci să avem curajul să ne asumăm o perspectivă a Irinei. El a transpus estetic și vizual tot ce îmi doream eu.
– Cum ați ales distribuția?
– M-a ales ea pe mine. Am avut nevoie, fiind un film de debut, să lucrez cu oameni care mă cunosc foarte bine, pentru că încrederea facilitează comunicarea eficientă. Sunt oameni cu care am mai lucrat. Energia a fost intensă și s-a lucrat cu multă pasiune.
– Acum, după această recunoaștere internațională de la San Sebastian, vă simțiți a avea mai multă responsabilitate pe umeri?
– Deloc. Asta simți în momentul în care cauți cu orice preț recunoaștere internațională. Iubesc mult mai mult să fiu regizor decât actor. Însă, cel mai mult îmi place să fiu pedagog, profesor de actorie. Cumva am ajuns să avem o metodă aproape proprie de dezvoltare a scenariilor și de lucru cu actorii. Ne adunăm cu toții la masă, deci actorul nu mai stă singur acasă și repetă, și facem împreună munca asta de căutare. Talentul nu mă interesează deloc, nici nu cred în el. Mă interesează oamenii pasionați, care au respect față de ceilalți. Partea de talent va ieși la iveală, dacă actorul este implicat și are un dram de potențial creativ.
– Vom mai auzi de actrița Alina Grigore?
– Doar în filmele lui Adrian Sitaru sau Cristi Puiu sau în filmele în care se lucrează cu adevărat în detaliu cu actorul. În rest, nu mă mai interesează deloc să joc în filme în care mi se dă un scenariu, repet o lună și filmez două săptămâni. Eu nu blamez această metodă, însă, pe mine, ca actriță, mă interesează o muncă intensă, un efort intelectual complex.
– Spectatorul știe, azi, mai bine ca ieri, ce vrea?
– Spectatorii trebuie obișnuiți să analizeze un conținut, să prindă o idee. E de datoria și responsabilitatea noastră să educăm publicul. Dacă vom continua să proiectăm la cinematografe doar filme comerciale și să prezentăm la televizor doar seriale insipide, spectatorul, că vine educat sau needucat, o să se uite la ce-i dai, acesta-i adevărul.
A consemnat Violeta MOȘU