Născut la Piatra-Neamț (2 februarie 1976), Bogdan George Apetri, regizor și profesor de film la Universitatea Columbia din New York, este deținătorul premiului presei străine pentru lungmetrajul Neidentificat obținut la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2021 (TIFF). A absolvit Colegiul Național „Petru Rareș”, promoția 1994 (diriginte, prof. Elena Popa-Burcă). Capabil de artă înaltă, modernă, Bogdan George Apetri a respirat cu intensitate clipa întâlnirii cu publicul pietrean (miercuri, 9 februarie, cu ocazia proiecției de gală a peliculei Miracol, la Cinema Mon Amour), regăsindu-se pe sine, regizorul și omul a cărui existență n-a fost și nu este de conceput în afara filmului.
– Ce simte un regizor când filmul său este proiectat în orașul în care s-a născut?
– O mare bucurie. Însă, fără echipă, fără actori, un regizor nu-i mare lucru. În acest domeniu, colaborarea-i foarte importantă. Filmul este turnat în Piatra-Neamț și în împrejurimi. Contează foarte mult să-l arăți acolo unde a fost filmat, din distribuție fac parte și actori de la Teatrul Tineretului, deci proiecția a avut o importanță specială. Mă bucur că m-am reîntâlnit cu doamna profesoara de engleză Magda Sandovici și cu Elena Niță, colega mea de bancă din liceu. Filmul Miracol o să-l prezint și la vară în cadrul Festivalului „Filmul de Piatra”. În acest cinematograf (Cinema Mon Amour – n.a.) am văzut primul film din viața mea, Copie la indigo, cu Denzel Washington. Cred că aveam vreo 6 ani și chiar îmi mai amintesc câteva secvențe. Un regizor nu mai are emoții când termină filmul. Emoția apare doar pe platoul de filmare, când știi că ai mai putea schimba sau îmbunătăți anumite lucruri. Am lucrat timp de doi ani la Miracol și nu mai poate fi mai bun sau mai rău decât este.
– De unde provine această stare de atașament profund față de Piatra-Neamț?
– Sunt foarte atașat de Piatra-Neamț, pentru că nu am fost unul dintre copiii care a plecat la 6-7 ani în America. Am plecat destul de târziu, la 25 de ani, și am rămas legat sufletește de acest oraș. La New York nu mă gândesc la România în general, ci la Piatra-Neamț, la cum am crescut eu pe vremea comunismului, cu excursii pe Ceahlău, la Durău, la joaca noastră din fața blocului. Cu vărul meu, Ovidiu Savin, profesor și el la Columbia University, care-i născut tot la Piatra-Neamț, vin aici în vacanță, eu vin mai des, vin și iarna, de sărbători. Nu o să rămân în America, am să mă întorc la Piatra-Neamț, nu știu dacă peste 10 sau 15 ani, dar sigur mă întorc.
– Aveți un trecut artistic în familie?
– Nu, tata este inginer, iar mama, avocat. Și sora mea, tot avocat este. Deși nu mi-a plăcut să fiu avocat, se simte, fără să vreau, experiența pe care am trăit-o în toate filmele pe care le-am făcut. Părinții mei, sora mea, nepoții apar și în Neidentificat și în Miracol. Pentru mine, Piatra-Neamț este un microcosmos. În final, vor fi trei filme, care explorează un oraș mic din mai multe unghiuri de vedere. Pentru că orice oraș este un microcosmos, nu vorbim că-i un oraș mic, oraș mare, vorbim de natura umană. Poți spune ceva universal și, iată, are valabilitate și dacă-l arăți unui spectator din New York. Acesta-i țelul suprem. Orice interpretare a filmului este validă, pentru că un film, după ce i-ai dat drumul în lume, nu-ți mai aparține. Nu știu cum se va chema ultima realizare din această trilogie, dar în luna mai termin scenariul și ne apucăm de lucru.
– A fost greu să deschideți ușa cinematografiei?
– La 18 ani ştiam deja că trebuie să fiu regizor, dar m-am gândit că e o vârstă prea fragedă pentru un examen la UNATC. Am ales să urmez Facultatea de Drept la Iași. Familia știa că vreau să fac regie, n-a fost o surpriză, o întoarcere ca la Ploiești. Chemarea regiei de film a fost mai puternică. Dreptul n-a fost decât o mică incursiune. Am profesat un an ca avocat în Piatra-Neamț, după care am hotărât să aplic la diferite universităţi de film din străinătate.
– Considerați că unele întâmplări lipsite de importanță au deseori un rol hotărâtor în viață?
– Regretata Vanda Condurache, director de programe pe atunci la TVR Iași, a fost prima care mi-a acordat o șansă în această direcție, pe când eram student la Iași. Aveam scris un scenariu, la care am lucrat cu actorii Marius Manole, Florentina Țilea și Florin Mircea (tatăl actorului Florin Mircea jr. – n.a). L-am prezentat și a fost acceptat, iar producerea acestui mediumetraj a durat vreo doi ani, întrucât foloseam camerele de știri, de multe ori când filmam, apărea un incendiu într-o fabrică sau vreun accident, și îmi luau camerele. A ieșit un film de o oră, Alex și Eliza, care s-a difuzat pe TVR Iași. Cu filmul respectiv, plus încă două scenarii, în anul 1999, am fost admis la Universitatea Columbia din New York, singura facultate de film care acceptă amatori. Mi-am luat maximum de credite posibile și am încercat să fiu cât mai bun la toate cursurile, să primesc bursă. Acolo, decanul m-a ajutat foarte mult. Și regizorul Andrei Șerban. Chiar ne-am întâlnit recent la Cluj-Napoca, el montează la Teatrul Maghiar, m-a primit pe scenă, am vorbit. Înainte cu un an de a merge la Columbia, i-am trimis o scrisoare și când am devenit student l-am sunat și ne-am și întâlnit, iar sfaturile sale mi-au fost de mare folos. Mie, predatul îmi aduce o foarte mare satisfacție. Sunt pasionat, consider că profesorul creează viitorul.
– Mihai Fulger, critic de film, originar și el din Piatra-Neamț, spunea că sunteți foarte preocupat de structura simetrică a filmelor dumneavoastră, încercând să atingeți perfecțiunea formală.
– Conținutul primează însă cred că venind cu educația asta oarecum americană, în care și forma contează, nu doar conținutul, s-ar putea ca Mihai Fulger să recunoască acei 25 la sută de cinema american pe care îi am în mine. Nu pornesc cu o chestiune neapărat formală în cap, dar, după părerea mea, forma influențează conținutul, dar nu-i specific acest fapt numai mie.
– Sunteți migălos, lucrați mult la un film?
– Foarte, foarte, nu ai cum să nu fii. Eu am senzația că un actor trebuie să aibă o parte din personaj în el. Pentru că dacă tu ca actor o secundă nu ești bun sau nu ești credibil, atunci tot filmul are de suferit, sau măcar bucata aia de film suferă și înainte și după, e o chestiune foarte interesantă care se întâmplă, afectează și înainte și după. Câteodată trag câte 20-25 de duble, uneori și mai multe, iar pentru montaj îmi rezerv un an. Neidentificat și Miracol au fost turnate împreună, în ultima vară înainte de pandemie. Și acesta a fost un experiment formal, pentru că filmele arată diferit unul față de celălalt și a fost foarte greu să te recalibrezi, nu doar eu, ci și actorii, operatorii. Filmatul a fost foarte interesant pentru că uneori filmam trei zile pentru Neidentificat, două zile la Miracol, sau în anumite zile filmam până la prânz scene din Neidentificat, iar după prânz scene pentru al doilea.
– Să spunem că sunteți specializat și pe imagine.
– Când te uiți la Oleg Mutu îți dai seama că nu ești specializat. El e cel specializat, nu eu. Oleg e un foarte bun director de imagine, funcționează foarte tare pe instinct și asta m-a bucurat foarte mult. Am filmat în primii ani când am terminat facultatea, dar apoi m-am direcționat pe regie, scenaristică, producție. Sunt pasionat în continuare și mă pricep la imagine, dar nu sunt maestru ca Oleg Mutu.
– Cum trebuie perceput universul emoțional din filmul Miracol față de cel din Neidentificat, film premiat la TIFF și care a fost proiectat anul trecut și la Piatra-Neamț, în cadrul Festivalului „Filmul de Piatra”?
– La Miracol avem un stil absolut diferit față de Neidentificat, este un cu totul alt univers emoțional. E destul de dificil să ieși dintr-un film și să intri în altul, să le lași să se unească într-un mod natural. Și încă un amănunt, la Neidentificat, m-am concentrat mult pe esența tematică a cadrelor, nu pe frumusețea lor. Un film trebuie să te emoționeze, și nu mă refer la o melodramă siropoasă. Cred că filmele au puterea de a educa prin a emoționa. Trebuie să te intereseze adânc personajele, problemele lor, să fii emoționat pur și simplu de poveste. Trebuie să-ți pui niște întrebări după ce-l vezi. Nu-i bine să te gândești în timpul filmului, ci după terminarea lui.
A consemnat Violeta MOȘU
