Interviu cu actrița Nora Covali
Actriţa Nora Covali slujeşte de două decenii scena Teatrului Tineretului şi face acest lucru cu „egală destoinicie pentru toate felurile de caractere şi roluri”, după cum cerea Diderot actorului. Personajele interpretate de ea au o fizionomie particulară, au autenticitate, au o stare de spirit ce la diferenţiază. Face totul cu iubire pentru iubire.
– Să începem cu partea tangibilă din Paradis. Cum a fost copilăria Norei Covali?
– Am fost „prinţesa lui tata şi-a lui mama”! Totul se învârtea în jurul meu! Nu am avut nicio grijă şi nu-mi aduc aminte să-mi fi lipsit ceva! Pentru „actele de curaj” (ca mersul la dentist) primeam câte o diplomă, pentru hărnicie primeam diplomă – tata le desena şi le scria; la şcoală n-am luat niciodată premiul întâi, dar mama îmi făcea cele mai frumoase coroniţe din flori de câmp!
În fiecare an mergeam toţi trei la mare la 2 Mai. Acum mă duc singură. În urmă cu vreo doi ani, mă plimbam prin sat, în locurile unde mergeam cu ai mei. Mi-a venit brusc să plâng – aş fi vrut atât de mult să mai am sentimentul de linişte şi siguranţă de când eram mică!…
– Cum era Eduard Covali în viaţa de zi cu zi?
– Tata era extrem de serios când era vorba despre teatru, scris, pescuit şi copil – chiar dacă şi-a dorit un băiat cu care să meargă la pescuit şi a avut o fată cu care a mers la pescuit. Peste tot prin casă avea, puse strategic, hârtie şi pixuri – dacă cumva îi venea o idee legată de ceea ce scria în momentul respectiv. Indiferent ce făcea era preocupat în permanenţă de scris.
Citea mai multe cărţi în paralel, unele dintre ele pe diagonală.
Plângea la filme.
Era stârnitorul şi întreţinătorul râsului în adunările cu prietenii.
În balcon îşi făcuse atelier de pictură. Reproduceri.
Scotea fişe din tot ce citea.
Era jucăuş.
Îi plăcea să bea votcă, deşi se strâmba când o înghiţea.
Din când în când i se vedeau pe faţă umbre din trecut.
Se lăuda că întotdeauna a avut iubite cu un cap mai înalte decât el.
Era blând.
Mi-e dor de el.
– Dar înaintea unor premiere?
– Nu-mi aduc aminte!
– Îşi aducea munca, ocupaţia cu el acasă?
– Da. Biroul lui era sufrageria şi stătea cu uşa închisă. Uneori, când aveam chef de joacă mai intram peste el sau mă fâţâiam prin faţa uşii şi mama îmi spunea să-l las în pace că scrie.
– Când aţi ajuns să daţi admitere la UNATC Bucureşti, aţi simţit vreo presiune pentru că eraţi fiica lui Eduard Covali?
– Nu, nu ştiam dacă cineva din facultate îl cunoaşte…
– A dorit să faceţi această profesie?
– Nu cred… Nu… Mi-a spus că e o meserie în care trebuie să fii umil, că singura răsplată sunt aplauzele şi că nu poţi trăi doar din asta, că nu e o viaţă uşoară. Apoi mi-a spus că el crede că nu am voce bună pentru teatru. Dar am jucat într-un spectacol în regia lui Corneliu Dan Borcia când eram în clasa a XI-a şi a văzut că vocea nu era un impediment. M-a lăsat să fac ce mi-am dorit.
– Dacă nu mă înşel, chiar v-a văzut în câteva spectacole. Ce vă spunea după aceste reprezentaţii?
– M-a văzut jucând…Deşi eram la început, cred că era mândru de mine, dar nu-mi amintesc exact ce mi-a spus.
– Care sunt sfaturile de viaţă pe care vi le amintiţi cel mai pregnant?
– Că în dragoste e unul care stă în căruţă şi celălalt trage la ea şi că şi-ar dori să fiu în căruţă.
– Care este cel mai de preţ lucru pe care-l deţineţi de la Eduard Covali?
– Pofta de râs/ râsul.
– Prin casa Covali, de-a lungul timpului, au trecut foarte mulţi actori, critici de teatru şi film, oameni de litere, muzicieni… Cine v-a impresionat în mod deosebit?
– Într-adevăr, au trecut. Dar nu erau actori, critici, muzicieni… erau prieteni. Dacă a fost ceva ce să mă impresioneze, a fost faptul ca aceşti oameni, de fiecare dată când treceau prin Piatra, indiferent cât de ocupaţi erau, veneau să-l vadă pe tata.
– Ce nu l-aţi întrebat niciodată şi aţi fi vrut să-l întrebaţi?
– Nu ştiu. Încerc să nu am regrete faţă de lucrurile pe care nu le pot schimba. Dacă el nu a vrut să vorbească despre perioada de puşcărie politică – de exemplu – eu nu am insistat să ştiu mai multe.
Poate acum l-aş întreba ce e după… dar cred că am să aflu singură.
– Cine au fost prietenii cei mai apropiaţi, cei mai dragi ai lui Eduard Covali?
– Mi-e greu să răspund la întrebarea asta. Tata a avut mulţi prieteni din domenii diferite şi nu făceau toţi parte din acelaşi grup. Cu fiecare era apropiat în felul său, prin lucrurile pe care le împărtăşeau. Legăturile erau constante şi cu cei din oraş şi cu cei din Iaşi, Cluj, Bucureşti…
– Se discută mult astăzi despre teatrul modern… I-ar fi plăcut lui Eduard Covali această formă de teatru experimental, care schimbă tradiţia scenică?
– Nu pot să răspund în numele lui, mai ales că lumea (implicit teatrul) s-a schimbat mult în ultimii 20 de ani. Cu puţin timp înainte de a muri, vorbeam despre un film care mie îmi plăcuse foarte mult, iar el nu-l putuse urmări din cauza scenelor montate într-un ritm care-l depăşea. Suntem prizonierii timpului nostru…
– Credeţi mai mult în intuiţia dvs. sau în indicaţiile regizorului?
– Intuiţia mea iese la suprafaţă şi în funcţie de indicaţiile regizorului.
– „Singura mea raţiune de a exista este teatrul”, spunea Eduard Covali. A dumneavoastră care este?
– Raţiune de a exista?!… Aş spune iubirea… că-i pentru teatru, că-i pentru oameni, că-i pentru natură sau altceva. Aş vrea să fac totul cu iubire pentru iubire.
– Pentru ce anume, din viaţa dumneavoastră, sunteţi foarte recunoscătoare?
– Sunt foarte recunoscătoare pentru că m-am născut în această familie imperfectă minunată, că tata e tata şi mama e mama, că am fost şi sunt înconjurată de grijă şi iubire, că fac o meserie care-mi place şi trăiesc din ea, că am prieteni şi un pic de umor!
A întrebat Violeta MOŞU
