Tot gândindu-mă cum trece vremea, (Eheu fugaces Postume, Postume…) şi că pe 11 septembrie Eduard Covali ar fi împlinit 90 de ani, m-am întrebat ce a însemnat el în viaţa mea. Ştiu ce a însemnat pentru teatrul românesc teatrologul, regizorul şi dramaturgul Eduard Covali. Ştiu bine ce a însemnat el şi pentru Teatrul Tineretului: – mai mult decât un secretar literar şi un director – a fost autorul statutului moral şi artistic al instituţiei, pe vremea când nu era nici o ruşine să ai un cod etic sau să fii chiar deştept. Mai ştiu că pentru el teatrul a fost acasa mea şi, de fiecare dată când publicam afirmaţia asta, trebuia să fiu extrem de atent la text – mai toţi corectorii modificând automat: casa mea.
Cred că acest teatrul, acasa mea e cheia în care trebuie citită personalitatea sa.
Ce-i datorez eu lui Eduard Covali e mai greu de spus…
În primul rând, bucuria de a iubi teatru necondiţionat. Apoi norocul de a parcurge un nesfârşit exerciţiu de admiraţie, de a mă afla în preajma unui mentor care, aparent, nu-şi asuma deloc această calitate.
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,/ M-ai învăţat ca lumea s-o citesc zice Poetul către bătrânul Will, şi – păstrând distanța care se impune – mărturisesc că am învăţat să privesc teatrul prin ochii lui Eduard Covali, până când mi-am dobândit (sper) o privire a mea. Datorită recomandărilor lui, lecturile noastre au început să zburde de la sud americanii Sabato, Marquez, Borges, Llosa, la ruşii Bulgakov, Vampilov, Astafiev, cu tumbe prin Salinger, Hemingway, Steinbeck…
Vedeam şi comentam filmele împreună la „Şase saşi”, despicam firul în patru discutând piesele repertoriului viitor, m-a îmbolnăvit de patima grea şi nerodnică a pescuitului şi n-o să știu niciodată cât de mult mi-a dăruit şi cât m-a îmbogăţit. Extrem de spontan, putea să fie în orice clipă generos şi ironic, inteligent şi cult, strălucitor şi modest. Trăia liber în marea puşcărie comunistă (Chiar făcuse pușcărie și la propriu!) şi libertatea sa îi molipsea toţi prietenii din teatru şi din oraş. O libertate pe care am dobândit-o și eu, în bună măsură, cred.
Închei cu o privire aruncată asupra dramaturgiei sale, într-o postfaţă (Nevoia de teatru) pe care o semnam la volumul „Teatru”, în 1995. O privire de care nu mă dezic nici astăzi:
Nu putem fi cu toţii shakespeari, aristofani sau molieri şi e foarte bine aşa, pentru că dacă am fi, în perfecţiunea scenei lumii s-ar instala o nesfârşită plictiseală.
Teatrul lui Eduard Covali sparge omeneşte această plictiseală, punând mai mult preţ, pe frumuseţea visului, pe frumuseţea ideii, pe frumuseţe. Punând preţ, adică, pe umbra frunzei pe ape.
Visul secret al fiecărui dramaturg român este să dea de pământ cu Caragiale, să-l calce în picioare şi să-i zdrobească tâmpla cu o catedrală mai albastră decât scrisoarea pierdută.
Visul lui Eduard Covali este să ne facă să credem că viaţa-i un fleac şi că NUMAI TEATRUL CONTEAZĂ.
Mircea ZAHARIA
Edi Covali
Şi deştept deţinut prin puşcăriile unui sistem tâmpit, şi devotat pictor executant, şi eminent student la teatrologie, şi harnic muncitor necalificat pe şantierele patriei, dar şi faimos secretar literar, şi minunat director de teatru, şi inventiv regizor, şi scriitor inteligent şi scormonitor, o planetă complexă şi halucinantă fără de care constelaţia T. T. P. N, ar fi mult mai mică şi mai puţin strălucitoare.
Aşa încât, Edi, dacă, indiferent de motive, ai să fugi de noi cum aleargă lumina, dacă te vei ascunde în cele mai de negăsit locuri, cel care te va ajunge tot timpul şi găsi oriunde, va fi dorul nostru.
Horaţiu MĂLĂELE
A fost odată Eduard Covali
Adun şi scad pe un abac închipuit. Ajung la un număr – 52. De ani. De la cea dintâi întâlnire faţă în faţă cu Eduard Covali.
Eram de nu foarte multă vreme (dar tot de ceva vreme!) împuternicitul de către Radio Iaşi să spun lumii ce se mai întâmplă, şi ce părere am despre ce se mai întâmplă, în viaţa teatrelor noastre semănate între Galaţi şi Botoşani. Şase cu totul. Văzând cam tot ce se montase aici şi încercând în cronici (despre care nu eram nici eu convins că sunt, mereu, ce s-ar cădea să fie) să depun mărturie despre prezentul imediat al pulsului teatral, de altfel destul de viu la acea vreme, socoteam că aş putea de-acum schiţa un tablou aproape integral corect asupra palierului valoric pe care se situa fiecare dintre aceste scene.
Ceva devenea din ce în ce mai vădit: Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ ieşea constant din tiparele pe de o parte tradiţionale, pe de alta – aliniate unor comenzi, să le zic, monodirecţionate. Repertoriul era, aici, de o varietate şi de un interes artistic în măsură să atragă categorii de privitori înşirate între copilărie şi senectute. Alături de partituri clasice, căpătau loc scrieri de ultimă oră. Şi nu oarecare, nici propulsate de cumsecădenia suspectă a cuiva. Un spectacol încântător dedicat celor mici, dar nu numai, se chema Afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, scris de un dramaturg tânăr, Alecu Popovici. Câteva luni mai târziu văzusem aici Tristan şi Isolda, de Jean de Beer. Pe urmă Răzvan şi Vidra, text masiv, în versuri, de Bogdan Petriceicu Haşdeu. Un spectacol de sensibil lirism, Melodie varşoviană, piesă de Leonid Zorin, fusese în scurt timp urmat de Act veneţian, semnat de Camil Petrescu. Şi altele. Răbojul spectacolelor pe care le vedeam, uneori câte două sau trei pe săptămână, şi pe care-l păstrez încă, este cum nu se poate mai edificator pentru ce se petrecea la Piatra-Neamţ şi la celelalte teatre din Moldova.
După ce s-au potolit îndeletnicirile prilejuite de trecerea în noul an 1968, m-am hotărât să mă apropii de sursa acestor cutezanţe pietrene, la care făceau din ce în ce mai des referiri rubricile de specialitate din presă. Fusesem informat că fix pe data de 22 februarie teatrul ne pofteşte la premiera dramatizării după o poveste care îmi încântase copilăria – Vrăjitorul din Oz. Autorii variantei scenice, doi la număr, erau chiar locatarii secretariatului literar al teatrului, Eduard Covali şi Paul Findrihan. Cu o săptămână înainte de premieră am solicitat, telefonic, o întrevedere cu directorul instituţiei. Nu-l întâlnisem până atunci, ştiam că se numeşte Ion Coman şi să este de o rigurozitate neobişnuită în tot ce priveşte bunul mers al teatrului său. (Aşa-i plăcea să spună: „Teatrul meu…”) În ziua statornicită, am urcat, pe scara de la portar, treptele în spirală simplă spre etajul biroului directorial. Răzbăteau din sală, pe traseul arcuit din faţa lojelor, voci şi râsete. În anticamera directorului m-a întâmpinat cea mai zveltă cu putinţă secretară. L-a informat pe şef că vizitatorul programat a sosit. Am intrat în birou. Ion Coman, în fotoliul din spatele biroului masiv, sculptat, mi s-a părut cumva îngrămădit în sine însuşi. Nu m-a poftit să mă aşez. M-a întrebat doar ce vreau să aflu. Vreau să aflu câte ceva despre cum se gândeşte şi cum se lucrează la Teatrul Tineretului. Bine, am să aflu. Pentru asta, mă roagă să merg la secretariatul literar, unde tovarăşul Eduard Covali ştie deja că am să-l vizitez. A fost singura dată în care am vorbit cu directorul, de-acum intrat în poveste, Ion Coman.
Cea mai zveltă cu putinţă secretară mi-a explicat pe unde trebuie să cobor, o dată şi încă o dată, pentru a ajunge la secretariatul literar. Şi chiar am ajuns acolo. O încăpere mititică (nu-i mititică, e intimă, explica, râzând cu toată fiinţa, Edi). Două birouri, tot mititele. (Cu vremea, aveam să aflu câte minuni puteau fi adăpostite în sertarele lor!) La cel din faţă, cum intrai, scund, sprinten, aproape adolescentin, elegant fără ostentaţie, zâmbitor, cu o privire neliniştitor de ageră – tovarăşul Eduard Covali. La cel mai din stânga, uscăţiv, sever, cu o dungă fermă între sprâncene, contrastând cu vârsta vădit tânără, cu buze subţiri şi, mi s-a părut, cam ironic arcuite – „colegul Paul Findrihan”. Eram expus unui foc încrucişat. M-am simţit oarecum descumpănit. Un moment, am fost încredinţat că va apărea pe un perete, ca pe zidul lui Belşaţar, verdictul mene, tekel, fares. Poate, deocamdată, fares ceva mai palid, că abia am fost numărat şi cântărit. Rapid şi exact.
„Vă rog să luaţi loc”. „Vă mulţumesc.” A fost prima şi ultima dată când s-a folosit, între noi, pronumele de reverenţă. Am simţit dintr-odată că ne recunoaştem. Paul şi-a îmblânzit cuta dintre sprâncene, Edi a râs aşa cum numai el ştia să râdă – din toată inima, cu tot sufletul. Eram uimit şi încântat de uşurinţa cu care m-au acceptat ca parte a universului lor. Replicile dintre ei erau de o sprinteneală şi de o substanţă aristocrat-bogată nemaiîntâlnite de mine până atunci. Am vorbit despre cum se integrează actorii tineri, promoţie după promoţie, ritmului de lucru; şi timpului liber. Despre regizorii cu care s-a convenit asupra montărilor iminente, iată, vrem să scoatem neapărat la toamnă un Brecht, Omul cel bun din Sâciuan şi o nebunie întreagă numită Noaptea încurcăturilor, de Oliver Goldsmith. În regia lui Andrei Şerban ambele. Am vorbit despre Doroteea şi despre Vrăjitor, despre Sperietoare şi despre Omul de tinichea, despre Leul cel leneş şi despre Vrăjitoarea cea bună. Ai să vezi, o să-ţi placă! Totul era de o limpezime desăvârşită, nimic nu părea mai firesc decât drumul de la basmul lui Frank Baum la întâmplarea cu tâlc vesel aşezată în pagină de cei doi. „Ce-am mai râs!”, se bucură Edi. „Şi ce ne-am mai certat!”, adaugă numaidecât Paul.
Se întâmpla în urmă cu 52 de ani.
Până când, în 1985, tovarăşa Lenuţa de la Cabinetul 2 a dat ucaz de lichidare a studiourilor teritoriale de radio, fiecare premieră de la Teatrul Tineretului şi fiecare înregistrare de teatru radiofonic făcută sus, în pod, în studioul improvizat (trebuia să aşteptăm până târziu în noapte să adoarmă toate vrăbiile de sub streşină, că altfel nu tăceau!) au fost, pentru mine, prilej de redescoperire a lui Edi Covali. După ’85 reveneam mult mai rar. Aşa au devenit vremurile!
La doar un an de la Vrăjitorul din Oz, Edi a preluat fotoliul directorial de la Ion Coman. Paul Findrihan a trecut secretar literar. Nu târzie vreme, în locu-i, referent literar a venit unul pe măsura primilor doi – Mircea Zaharia. Şi el, în timp, secretar literar şi director. O tripletă superlativă, neegalată nicăieri altundeva! Noua funcţie nu l-a transformat pe Eduard Covali în ŞEF. Cu ifose şi ştaif. A rămas el însuşi. Creator de concepte în materie de politică repertorială şi de pliere a valorilor regizorale pe specificul trupei de la Teatrul Tineretului. Creator de repere estetice în materie de artă scenică aplicată. Creator, pentru cei din jur, a unei „stări de bine”, chiar dacă obligaţiile la zi îl asaltau cu insistenţă. Era mereu spontan, pe fază, cu replica cea mai potrivită momentului. Observaţiile făcute pe marginea prestaţiei unui actor sau legate de o reprezentaţie scenică integrală erau de o corectitudine fără cusur. Iubea cu îndârjire Teatrul şi actorii. Şi avea un respect absolut pentru cuvânt, pentru încărcarea replicii cu înţelesuri, pentru gest, pentru privire, pentru tăcerea elocventă, totul în slujba comunicării continue cu privitorul din sală.
Citea enorm, şi vorbea cu încântare despre cărţile pe care nu le putea lăsa din mână până la ultima pagină. „Pe asta ai citit-o?”, mă întreba. Recunoşteam spăsit că sunt cantonat la mari depărtări de dânsul în materie de lecturi mereu noi.
Îi plăcea să pescuiască şi-mi povestea cu încredinţare despre cum trebuie pregătită nada, despre ce fel de cârlig e bine să foloseşti la cutare soi de peşte. O singură dată l-am însoţit la baltă, adică la lacul de acumulare de la Bicaz. Am mers în trei, noi doi şi Fănică Oprea, care venise la Piatra cu maşina dumnisale. Distracţia a fost rotundă, pentru că oficierea pe malul bălţii (în duet, el şi Fănică, alt amator profesionist al datului cu undiţa!) s-a transformat într-o cascadă de poante pescăreşti şi de istorii demne de toată crezarea (fireşte!) despre foste capturi cu solzi înfăţişând mărimi şi aspecte estetice memorabile. În compensaţie, partida din ziua aceea s-a dovedit în totalitate neproductivă. „Ne-am făcut de rahat”!, a concluzionat, vesel, Edi când ne pregăteam de revenire la vatră.
Pe vremea aceea îmi reproşam că fumez prea mult, nărav care mi-a facilitat, de altfel, şi ajungerea la un infarct. Pe lângă Edi eram însă un sărman începător. Fuma cum respira, ţigara devenea în mâna lui un accesoriu şi un argument. Să fi contribuit şi asta la graba cu care moirele Lachesis şi Atropos l-au călăuzit, prea grăbite, spre stele?
N-am mai intrat de câţiva ani buni în spaţiul atât de apropiat mie altădată, Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Oamenii noi ai acestei instituţii şi ritualurile lor închinate celor două măşti îngemănate îşi urmează, firesc, cursul pe care şi l-au ales. Ce-a fost şi cei care au fost au devenit istorie. O fi de bine? N-o fi de bine? Îmi place să cred că fibra nemuritoare a acestei instituţii, aşa cum a fost ea ţesută cu pricepere, cu migală şi cu dragoste va rezista. Şi-mi închipui fiinţa de fum a lui Edi păşind, cu zâmbet mâhnit, de jos, de la Şase saşi, unde nu puteai ajunge decât umilindu-te, pe lângă cele două încăperi care au găzduit secretariatul literar, pe lângă rotonda atâtor întâlniri de poveste spre biroul directorial păzit de cea mai zveltă cu putinţă secretară şi de aici – pe scena fostelor izbânzi, apoi, traversând sala de spectacole, spre treptele de la intrare. Pe urmă, înapoi către stele.
Îmi lipseşte adânc desfătarea unui ceas de vorbă cu Edi.
Mă întreb: câţi dintre cei din Teatrul Tineretului de azi, în afară de Nora, îşi mai amintesc de Eduard Covali. Şi, mai ales, … câţi dintre aceştia, în afară de Nora, ştiu că a fost odată Eduard Covali?
Constantin PAIU
Cine nu-l iubea pe Edi?
Eduard Covali a fost cel mai bun director al Teatrului Tineretului din Piatra-Neamţ. Cel mai bun director de până la el a fost Ion Coman. Ion Coman, care avea obiceiul să le spună celor care întrebau despre Teatrul Tineretului Piatra- Neamţ: nu vorbiţi cu mine; eu sunt geambaş de actori, dar mergeţi la secretarialul literar şi o să găsiţi acolo un tip mic şi deştept care ştie tot despre teatru.
Cu timpul am devenit prieten cu Edi, tipul mic care ştia tot despre teatru. Făceam un cenaclu şi scriam împreună, în trei, poezii dedicate zilelor de naştere ale colegilor. Nişte poezii care aveau umorul lor şi nu doar umor, ci şi spirit, Făceam treaba asta cu bucurie, împreună cu Edi şi Gelu Apostol. Regret că eu nu le-am păstrat.
Eduard Covali avea umor, spirit, şi o memorie extraordinară. Se gândea la Nora cu mare drag, Nora, fiica lui care a devenit actriţă. Îi urmărea cariera, se uita îndeaproape la ea… Şi acum, suntem cu toţi trei actori: Gelu Apostol, eu şi Nora Covali…
Cine nu-l iubea pe Edi?
Edi era înţelegător, avea umor şi ştia să facă glume din orice.
Citea enorm.
E adevărat că bea şi fuma, dar băutura niciodată nu l-a pus la pământ. Totdeauna, la o votcă mică, devenea mai spiritual, mai cald, mai deschis comunicării şi ideilor cele mai trăsnite. Cu o condiţie: să slujească faimei T. T.- ului.
Acum, când se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui, îi doresc, chiar acolo în nefiinţă, să-l ocrotească Dumnezeu şi să fie fericit. Şi sănătos pe cât se poate acolo. Şi plin de voie bună ca întotdeauna.
Ţâcă COJOCARU
Edi
Edi n-a plecat, nu ne-a părăsit, Edi e mereu printre noi. Iată, împlineşte 90 de ani. Si ne încălzeşte sufletele, ne deşteaptă amintirile…
Am fost primul actor angajat de el din noua funcţie de director, după tragicul accident aviatic al fostului director, Ion Coman. Nu ne cunoşteam personal – el mă văzuse într-un monolog prezentat în cadrul festivalului din Galaţi, eu aflasem de la colegii din institut despre el şi despre atmosfera de la Piatra, aşa că, entuziasmat, i-am scris, exprimându-mi dorinţa de a face parte din trupa teatrului. Răspunsul a venit prompt – „…suntem onoraţi de a vă primi în colectivul nostru şi vă aşteptăm…” M-a cam descumpănit acest răspuns, m-am simţit ca în bancul cu şomerul negru care solicită un post, orice, unui patron rasist – „Desigur, ar fi o onoare pentru noi, dar din păcate nu-ţi pot oferi decât postul de director adjunct, cu maşină la dispoziţie şi un salariu de doar 10.000 de dolari.” – „Vă bateţi joc de mine” – „Păi tu ai început primul!” De fapt această formulare protocolară dezvăluia un intelectual de rasă care ştia să se respecte, respectând. În pofida temerilor mele, prima întâlnire nu a fost de fel protocolară, parcă mă cunoştea de când lumea, avea un har unic de a te face să te simţi bine şi în largul tău în preajma lui. Ne-am împrietenit destul de repede, pe semne a circulat între noi acel fluid invizibil şi indicibil care face trainică o prietenie. Nu ne-am mărturisit-o niciodată, dar am simţit-o din plin. Si una dintre dovezi am aflat-o de la doamna Sanda Manu, scumpa şi dulcea noastră profesoară, care avea să-mi spună mai târziu – invitată să monteze „Inimă rece” de Hauff, când i-a prezentat distribuţia, într-unul din rolurile importante (Omuleţul de sticlă) îl alesese pe un alt coleg. Acolo nu exista obiceiul ca directorul să impună vreun actor în distribuţie. Si totuşi, nu ştiu cum a făcut şi ce i-a spus Edi, dar a convins-o să mă încerce pe mine în acel rol. Rol cu care am obţinut premiul de interpretare la următorul festival de la Piatra! Providenţă… grijă pentru actori… Cred că amândouă. „Să ştii că Edi îţi este un prieten bun”, mi-a mărturisit doamna Manu la plecare, când am condus-o la gară. Edi n-a pomenit niciodată acest lucru, cu delicata-i discreţie şi nici eu, după ce am aflat, nu i-am mulţumit, respectându-i-o. Acum îmi pare rău că n-am făcut-o, dar cu siguranţă am s-o fac când o să-l întâlnesc acolo sus…
A fost un director atipic de teatru – nu conducea imperial din fotoliu, nu avea afişat pe uşă programul de audienţe, nu urcam noi la el în birou, cobora el printre noi, mai ales în băruleţul nostru din subsol, ai cărui mandatari, barmani şi clienţi eram cu toţii şi în care ne petreceam aproape tot timpul liber, ba chiar şi zilele de naştere. Ca să dea mai multă savoare acestor evenimente, Edi a avut ideea să scriem o poezie anume dedicată sărbătoritului. Si ne-a adunat pe câţiva – Sandu Lazăr, Ţâcă Cojocaru şi eu – formând un „grup de creaţie”, care, de-a lungul anilor, avea să devină o binecunoscută „cooperativă de poezie”. Erau şarje prieteneşti,pline de aluzii şi ironii haioase, care încălzeau atmosfera mai mult decât vodca cu care eram serviţi şi care erau apreciate mai mult decât orice cadou. Această stare de graţie, al cărei neobosit animator era mereu şi mereu Edi, bucuria simţită de fiecare de a munci şi trăi împreună, a fost unul dintre secretele a ceea ce avea să devină „fenomenul Teatrul Tineretului”, care – alături de valoarea colectivului, repertoriul inspirat şi invitarea regizorilor prestigioşi – a generat, pe la începutul anilor 70, butada „cel mai bun teatru din Bucureşti e cel de la Piatra-Neamţ”! Pe tinerii iconoclaşti şi sceptici îi invit să citească opiniile celor mai apreciaţi critici de teatru din Bucureşti şi din ţară, consemnate în presa vremii.
Om providenţial pentru oraşul binecuvântat de Dumnezeu de la poalele Ceahlăului, Edi, cu discreţie, tenacitate şi mai ales pasiune, a fost – mai întâi ca secretar literar şi apoi ca director – unul dintre cei care au contribuit decisiv la ridicarea acestui edificiu emblematic – Teatrul Tineretului.
Nu se cuvine să fim trişti la această aniversare – Edi nu ne-a părăsit, Edi e mereu printre noi. Şi totuşi…
Tare mi-e dor de râsul lui tonic şi molipsitor…
Tare mi-e dor să-l aud „am o propunere cu care sunt de acord”, sau „ ti pup pi gurâ”…
Tare mi-e dor să mă îmbie, atunci când avea chef de-o vodcă, „hai la o şpârlă”…
Hai, dragul meu Edi!
Şi, ca să nu crezi că mi-am ieşit din mână….
După talie, de-ar fi să judecăm un pic,
Tu trebuia să faci un Teatru Mic
Dar iată, şi nu-i deloc o întâmplare,
Ai reuşit să faci un… Teatru Mare!
Cu mereu aceeaşi imensă dragoste,
Gelu APOSTOL
Mic exercițiu de admirație: Eduard Covali
Pe domnul Covali l-am cunoscut cu adevărat după repartiţia mea la Teatrul Tineretului. Fiind pietrean şi frecventând teatrul ca spectator şi admirator al unei trupe de excepţie, l-am întâlnit de câteva ori, dar fără a depăşi pragul de „bună ziua”. La vremea aceea nici nu înţelegeam prea mult importanţa muncii pe care o desfăşura. Interesul meu era absorbit de miracolul care se petrecea pe scena şi de slujitorii săi vizibili. A venit şi momentul repartiţiei. La vremea aceea directorii de teatru participau la seria de spectacole prezentate special de absolvenţi pentru ei şi aveau posibilitatea să aleagă actorii de care aveau nevoie. Aveau dreptul si studenţii cu medii mari să aleagă în funcţie de preferinţe. De obicei înţelegerile în privinţa repartiţiei se făceau dinainte şi foarte rar apăreau neînţelegeri. Eu am reprezentat o asemenea neînţelegere. Teatrul Tineretului avea doua locuri, un băiat şi o fată, iar domnul Covali dorea mult prezenţa Ioanei Pavelescu în trupă. Avea toate motivele să facă o asemenea alegere, Ioana fiind una dintre speranţele generaţiei noastre. Locul băiatului fusese negociat pentru prietenul Ioanei, coleg cu noi. Este adevărat că am luat hotărârea de a mă reîntoarce la Piatra în ultima clipă. Şi, fără să am cunoştinţă de înţelegerea stabilită, am ales Teatrul Tineretului având avantajul unei medii mari. Decizia a încurcat planurile teatrului şi l-a nemulţumit pe domnul Covali. Până la urmă totul s-a rezolvat, teatrul oferind un loc suplimentar.
Deci, relaţia mea cu directorul teatrului nu a debutat chiar sub cele mai bune auspicii. Timpul a trecut, rolurile s-au succedat, interacţiunea zilnică dintre noi a şters amintirea incidentului neplăcut şi astfel am descoperit un om de o cultură deosebită, de un tact remarcabil, care ştia, fără ostentaţie, să conducă barca teatrului, ocolind cu prudenţă stâncile colţuroase ale cenzurii şi politicii culturale din epocă. I-am admirat inteligenţa de a instaura un climat relaxat propice creaţiei şi colaborării. Toţi cei care au trecut pe acolo în perioada directoratului său s-au simţit valorizaţi şi s-au manifestat ca atare. Dialogul cu toţi colaboratorii de marcă ai teatrului, care găseau în el un partener avizat, a reprezentat un alt punct forte al teatrului în acea perioadă. Festivalul de la Piatra, care aduna cele mai bune spectacole din ţară şi care dovedea în fiecare an vitalitatea teatrului românesc, a avut, în domnia sa, un slujitor exigent. Nu pot să spun că am fost prieteni dar întâlnindu-l am înţeles, încă de la începutul carierei mele, că o atmosferă sănătoasă în teatru se bazează pe exerciţii individuale de admiraţie.
Paul CHIRIBUŢĂ
Album de suflet: Eduard Covali
A fost cel care a sugerat ideea transformării Teatrului de Stat Piatra-Neamţ în Teatrul Tineretului, a fost mintea strălucită care a gândit un program ce a făcut din acest teatru o instituţie culturală de elită, iar spectacolele, trupa şi viaţa din T.T. au uimit lumea teatrală. (…)
Mărturisesc că îmi era teamă doar de analizele făcute de Edi, fiindcă el mă cunoştea, ne cunoştea şi simţea când trişam, când umblam „la sertare”, când nu era un teatru adevărat, ci truc actoricesc. Era un cunoscător profund al actorilor, îi iubea, îi bruftuluia şi îi apăra cu discreţie. Obişnuia să-l citeze pe Pablo Picasso cu: „Mulţi privesc, puţini văd” şi asta ne ajuta să trecem cu bine de celebrele vizionări cu partidul, fiindcă înainte le povesteam noi cam ce vor vedea.(…)
În albumul meu de suflet Eduard Covali are o poză aurită de recunoştinţa mea, iar în teatrul Tineretului, actriţa Nora Covali duce cu inteligenţă, dăruire şi talent, povara unei existenţe strălucite.
Cornel NICOARĂ
In memoriam: Eduard Covali
Prin ce se leagă numele lui Eduard Covali de cel al oraşului nostru, ca promotor al prestigiului acestuia?
Prin cei patruzeci şi unu de ani trăiţi şi sfârşiţi aici, identificaşi în cea mai mare parte cu viaţa Teatrului Tineretului, cu o perioadă de efervescenţă culturală a municipiului. Teatrolog de profesie, Eduard Covali a fost un prieten devotat al artelor şi artiştilor, animator al vieţii spirituale nemţene.
Împreună cu Ion Coman, primul director al teatrului, Eduard Covali a ctitorit această instituţie în care „a petrecut” treizeci şi unu de ani, fiind rând pe rând pictor executant, secretar literar, director, regizor artistic, director adjunct sau consilier artistic.
Mărturii ale colegilor de echipă vorbesc despre veneraţia sa faţă de arta teatrală, despre subtilitatea, rafinamentul, inteligenţa, cultura celui ce devenise „creierul” teatrului în primii zece-cincisprezece ani de existenţă a acestuia.
Viaţa i s-a confundat cu teatrul. Cu hazul său aparte se întreba dacă oare nu s-a născut în teatru. Era sigur însă că a trăit în el, căci aici se concentra viaţa culturală a oraşului nostru.: spectacole de teatru, concerte de muzică simfonică şi muzică uşoară, Vacanţele Muzicale, festivaluri, saloane artistice, colocvii de poezie, vernisaje – întâlniri cu toate artele.
Începutul scrisului său porneşte din necesităţi profesionale: traduceri din franceză şi italiană de estetică teatrală sau traduceri şi adaptări pentru scenă, iar mai apoi, dramatizarea unor basme care a dus la spectacole excelente pentru copii precum: „Vrăjitorul din Oz”, „Cartea Junglei”, „Inimă Rece”.
Volumul „Teatru”(1995) care cuprinde piese jucate pe scena Teatrului Tineretului şi a altor teatre din ţară, ca „Tinereţe fără bătrâneţe”, „Anotimpuri teatrale”, „Alba ca Zăbava”, „Marazurile amintirilor”, este singura carte apărută în timpul vieţii scriitorului.
Obsesia artei teatrale naşte şi „Reţeta pentru un teatru perfect”, volum apărut postum la Editura Conta. Este cuprinsă în această carte de eseuri, portrete şi povestiri, experienţa autorului trăită în lumea teatrului şi comunicată disimulat sub masca unui personaj – actor, Laurenţiu Grigorescu Pâncota.
Prin 2000 în „Simple mărturisiri” Eduard Covali spunea că scrisul a început pentru el ca un joc născut din iubirea faţă de limba română; a continuat pentru a face depoziţii ca martor posibil al unei contemporaneităţi din care încearcă să evadeze: „am scris uneori ca să fug de mine şi ca să-mi intru în posesie şi, la urma urmei, am scris ca să-mi trăiesc viaţa”.
„Crochiuri contemporane” este cartea de mărturisiri ale unui observator atent al prezentului. Prima parte, „Caractere”, în stilul moraliştilor francezi ai secolului al XVII-lea, defineşte categorii morale universale plasate însă într-un spaţiu românesc al unei epoci contemporane, mereu de tranziţie. A doua parte, „Picătura de otravă”, cuprinde tablete publicate de-a lungul timpului în „Ceahlăul”, „Asachi”, care în final diluează „otrava” din evenimentele de toate felurile pe care le trăim printr-o undă de haz amar.
În presa locală a publicat, de asemenea, cronici plastice şi dramatice, interviuri, cronici politice, jurnale de lectură.
Devine membru al Uniunii Scriitorilor în1998.
S-a născut la 11 septembrie 1930 la Orhei, Republica Moldova.
Studiile primare şi liceale le face la Bacău.
Timp de trei ani, elev fiind încă, este deţinut politic (1948-1951) pentru delictul de „tulburare a ordinii sociale”.
După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (1958) secţia Teatrologie, nu poate accede în niciun domeniu de specialitate şi lucrează ca muncitor pe un şantier de construcţii.
Din 1961 până în 1992 este angajat al Teatrului Tineretului.
S-a stins din viaţă pe 2 noiembrie 2002.
În iunie 1999 Primăria Municipiului Piatra-Neamţ îi conferă titlul de Cetăţean de Onoare, „în semn de preţuire a contribuţiei sale deosebite pentru impunerea imaginii oraşului în ţară şi în lume”, ca rezultat al întregii activităţi culturale de publicist, teatrolog, dramaturg, regizor.
(Redacția Revistei APOSTOLUL)
