INTERVIU Profesoara Cristea Monica: „Eu am fost eleva elevilor mei și sunt foarte mândră de asta”

Cristea Monica, un profesor de limba și literatura română fără ambiții de mărire, fără vanități deșarte, care, arzând însă clipă de clipă pentru profesie, pentru adevărul ei, și-a câștigat dreptul la recunoștință și durată. În cei 44 de ani de carieră, a fost: „doamna de litere”, „profa de verbe”, „șefa de trib”, „prințesa din mansardă”, „mama de la școală”. Spune că elevii sunt dascăli drepți pentru că au o capacitate de excepție: simt fără greș, dacă dinspre omul de la catedră vine iubire. Consideră că profesorul de succes e mai ales cel care, peste ani, când nu mai e la catedră, primește mulțumirile unui fost elev și nu neapărat acesta era premiantul clasei.

– V-ați dorit dintotdeauna să deveniți profesor?

– Dintotdeauna! Mai exact, de când domnul meu învățător – eram prin clasa a II-a – a venit acasă să vadă de ce nu am fost la școală. Eram bolnavă,  înfricoșată, cu febră și grozav de înspăimântată că voi avea absențe și că-l voi supăra pe dragul meu domn. Dar el m-a privit cu înțelegere și m-a mângâiat pe cap. Gestul lui a fost, pentru mine, cel mai eficient medicament. Mai târziu am înțeles că iubirea, decantată în acel alint, m-a determinat să devin la rându-mi dascăl. Și a mai fost un moment crucial. Eram la gimnaziu. Doamna de română lipsea și la oră a venit un profesor care, am aflat mai târziu, nici nu avea ca specialitate  româna, dar era un… artist. Preda filosofie și vioara. La oră ne-a citit un text nou: Fefeleaga de Ion Agârbiceanu. Profesorul avea ochelari cu lentile groase ca fundul unui borcan, dar căldura glasului, mesajul textului și mai ales lacrima care i-a alunecat pe obraz m-a impresionat atât de mult, încât mi-am dorit să fiu ca el – să pot transmite emoții. Așadar ei, domnul învățător Vasile Găbureanu și domnul profesor Niculaie Buium, m-au determinat să îmbrățișez această profesie. Au fost modele pentru mine.

– Limba română a venit spre dvs. ca singura lume posibilă sau dvs. v-ați dus înspre ea?

Traseul meu educațional s-a intersectat cu limba rusă, franceză, italiană, germană, dar… limba română e altceva. Ea a existat în mine dinainte de a mă  naște, pentru că în ADN-ul meu a stat adormită limba vorbită de stră-stră-strămoșii mei. De fapt, nu te poți „dezbrăca” de limba neamului tău, așa cum  nu poți să lepezi pielea de pe tine! Între mine și limba română nu au existat cărări care să ne lege, pentru simplul fapt că m-am născut legată ombilical de ea. Legătura este asemănătoare cu aceea dintre o floare și copacul pe care ea apare. Eu sunt o „fărâmă” de limbă română! Am predat o bună bucată de timp limba germană; dar să porți pe brațe, în suflet, pe buze limba părinților și bunicilor tăi și – mai ales – să o pui la picioarele copiilor și nepoților – e un miracol! Relația acesta e fost surprinsă magistral de Arghezi în poezia Testament.  În 1974 am pășit, ca profesor debutant, în Școala Grințieș, la capătul județului, dar în mijlocul unor oameni minunați!

– Ce amintiri păstrați din minunata lume a copilăriei?

– Adevărat, lumea copilăriei e minunată, pentru că ai încredințarea că totul e posibil. Și copilăria mea a stat sub semnul poveștilor lui Andersen, a Frațiilor Grimm, a Contesei de Segur, Charles Perrault, Creangă. Trăiam atât de intens lecturile, încât simțeam mirosul socului după ce terminam de citit Fata din soc,  așteptam cu convingere să mă întâlnesc cu Albă ca Zăpada, ori să-l văd intrând în casă pe Tom Degețel, și taaare mai simțeam frigul pătrunzător – chiar dacă era vară deplină – când ajungeam în castelul Crăiesei Zăpezii. Nu era o graniță între realitate și ficțiune, ba dimpotrivă se intersectau și … era așa de bineee! Nu am fost în multe excursii, nu am plecat de acasă decât de două ori, la mare, dar, Doamne, ce frumos mi se părea Pământul când călătoream alături de Nils Hongerlsson  sau – cu personajele lui Jules Verne – ajungeam  în  centrul pământului sau pe lună! Am și un regret că nu am apucat să le spun doamnelor educatoare cât de importante au fost în copilăria mea. Desigur că erau niște zâne bune venite pe pământ, special să-mi spună povești! Căminul era pentru mine, atunci, un adevărat palat. Nu știu de ce acum, când îl privesc, din curtea Liceului de Arte „Victor Brauner”, a devenit așa de mic?! O fi vreo vrajă asemănătoare acelora din Alice în Țara Minunilor?

– Foștii dvs. elevi spun că nu vă interesa doar programa școlară, ci vă plăcea să-i plimbați prin toată literatura bună din lume. „Dacă îmi place și știu ce să citesc i-o datorez domniei sale”, mai spuneau ei. E important, nu?

Am avut o șansă extraordinară pentru un profesor. Am condus, mai bine de 12 ani, Cenaclul  literar „Tinerețe  fără  bătrânețe” de la Palatul Copiilor din Piatra-Neamț, apoi Cenaclul „Eurocultin” de la Școala Gimnazială Nr. 2. A fost o oportunitate  ex-tra-or-di-na-ră, deoarece am avut posibilitatea să lucrez cu școlărei nemaipomeniți. Închipuiți-vă: o cameră de mansardă, cu o fereastră minusculă, în care vinerea, sâmbăta, uneori și duminica înfloreau dulce-amar sufletele copiilor. Era un altfel de școală. O școală fără catalog și fără profesor, o școală în care se oficia un botez permanent în izvorul limpede al limbii române. De atunci am învățat să nu mă las păcălită de împărțirea convențională, tehnică, în elevi și profesori. Eu am fost eleva elevilor mei și sunt foarte mândră de asta. Elevii sunt dascăli drepți și au o capacitate de excepție: simt fără greș dacă dinspre dascăl vine iubire. Meseria asta nu se poate face fără dragostea de omul sau puiul de om din fața ta. Am dorit să am contact cu toate etapele învățământului, și – pentru că am avut posibilitatea să fac grupe de copii și să realizez obiective, pe care eu însămi le consideram importante – am predat, de la grupe de grădiniță până la grupe de studenți. Am trecut prin toate ciclurile: preșcolar, primar, gimnazial, liceal și învățământ superior. Am fost: „doamna de litere”, „profa de verbe”, „șefa de trib”, „prințesa din mansardă”, „mama de la școală”.

Nu mi-au plăcut cataloagele! Mai mult încurcă! Există și alte modalități de motivare și apreciere a elevilor. Am urmărit mai ales partea aplicativă a limbii  române și asta – pentru mine – însemna creație și confruntare cu elevi creativi și creatori, din toate zonele țării. De aceea am organizat concursuri, am participat la concursuri,  în țară, în Republica Moldova. Am obținut cu discipolii mei, sute de premii la Iași, București, Cluj, Chișinău, Orhei. Odată, la Zilele Palatului  Copiilor, am așezat diplomă lângă diplomă și de la etajul doi, de sub acoperiș, am coborât cu ele până la etajul unu, apoi la parter, în curte, până la poartă. Ăsta a fost catalogul meu! Mesajul pe care îl conținea era următorul: priviți ce copii talentați avem, susțineți-i, apreciați-i!

Revista Asachi a avut o vreme un supliment literar în care publica parte din creațiile copiilor, revista Cronica din Iași a tipărit multe lucrări ale cenacliștilor pietreni, la fel și Excelsior din Cluj, iar Clipa Siderală din Chișinău ne-a acordat spații generoase. Timp de un deceniu, toamnă de toamnă, însoțită de laureații din Piatra-Neamț, am mers în capitala Basarabiei, la premiere. Câte povești de iubire s-au înfiripat între cele două maluri de Prut… toate m-au bucurat și m-au durut – că nu mai eram doar profa – eram confidenta…

La întâlnirea cu elevii dintr-un sat moldovenesc, după ce au fost prezentați laureații din România, gazdele i-au rugat să citească din textele premiate. În liniștea gravă dintre două lecturi, un școlărel localnic, nedumerit, a strigat surprins: „Iaca, aiștea știu moldovenește!” Pasă-mi-te lor, așa li se spusese la școală, că noi veneam dintr-o țară străină și vorbeam o altă limbă. Acolo, în Republica Moldova, prezența noastră era un argument istoric. Limba e una! – Țara trebuie să fie una! Am făcut politică fără să vrem!

Cu întrebarea aceasta, despre limba română, ați deschis cutia Pandorei. Nu mă mai pot opri. Eu și copii mei am făcut Unirea! Da, în felul nostru! În centrul Chișinăului – statuia lui Ștefan cel Mare, la Orhei, biserici vechi românești, peste tot urme ale strămoșilor noștri și atunci… de ce am trecut cu pașaport granița la Ungheni? Întrebări fără răspunsuri, deșteptarea pruncilor, iscodiri istorice – talentații mei născocitori  de vorbe au devenit politicieni cu opinii și argumente! Treceam granița cu niște copii și mă întorceam în țară cu oameni maturi, nedumeriți și împovărați de probleme.

Cenaclul „Tinerețe fără bătrânețe” a inițiat și desfășurat un concurs numit „O poveste de un cot/Scrisă de un  Piticot”. Asta era la 2-3 ani de la Revoluție. Competiția se adresa elevilor mici și se desfășura pe două  secțiuni: basm și poveste. Lucrări – cu sutele!! din Moldova, din România, din Ucraina, din Serbia, de la comunitățile românești. Condiția era ca textele să fie scrise de mână. Caligrafia celor din Moldova – impecabilă. Ai  noștri… de… mai urâțel – caligrafie nu se mai face în școală! Festivitate de premiere. Juriu. Invitați. Laureații – pitici cu mămici și bunici din orașe, dar și din sate de peste Prut. Și  sătucele lor sunt tare sărăcăcioase! Palatul Copiilor din Piatra-Neamț impunător,  rafinat, cu vitralii și – la vremea aceea – cu câteva oglinzi de cristal. Un băiețel, impresionat de aspectul clădirii și-a lăsat tenișii cam rupți lângă ușa de la intrare. A spus că nu vrea să „mâzgălească” pe jos cu tenișii care-s „buni că-i are doar de doi ani, de când i-au rămas mici lui frate-su”.

Moldova – ținut de coline, de dealuri, România – încoronată de Carpați. Un  laureate din Moldova a declarat că: „ I ghini în orașul aista, da, oare n-o să chici pisti noi așa munți di înalți?” Vedea prima dată munții! Atâta inocență și delicatețe, atâta nonșalanță n-ai cum să o scoți la iveală în orele obișnuite de  clasă. Româna, obiectul Limba și literatura română, dincolo de clasă, are valențe  nebănuite, de aceea un cenaclu, o revistă reprezintă validarea muncii profesorului la oră.

Ar trebui să mai amintesc Taberele de creație „Tinere condeie”, organizate an de an în spații pitorești; de fapt nu conta atât locul, cât confruntarea. La întâlnirile din fiecare seară se prezenta câte un cenaclu. Se citeau  poezii, bucăți de proză, teatru. Se analizau „bob cu bob” lucrările și cââât de critici puteau fi adolescenții aceștia minunați și cââât de repede recunoșteau un text valoros! Pe de o parte se formau creatorii,  pe de alta, criticii. Rolul meu a fost să îi stimulez, să-i ascult, să le dau încredere, pentru că ei chiar făceau literatură, chiar frământau limba română, chiar croiau haină nouă din cuvinte vechi. Apelasem, probabil, semiconștient, la maieutică. Eu „moșeam” nașterea unor creatori de limbă. Am prefațat, am tipărit volume colective de versuri ale cenacliștilor, dar și peste 10 volume individuale. Versuri, proză, teatru, toate  excelente. Într-un anumit fel eu nu am predat limba română – eu am „născut” creatori de limba română.

Care este partea aplicativă a obiectului aflat la prima rubrică din catalog? (Limba și literatura  română) – Nici pe departe definițiile și regulile, excepțiile și analizele morfo-sintactice seci sau comentariile, învățate pe de rost, Doamne  ferește, precum Trăsnea! Partea aleasă, vie a limbii este folosirea creativă a lexicului, a gramaticii, mai exact realizarea textelor literare.

E bine să fii „consumator” de literatură, dar e nemaipomenit să fii creator de text literar! La una din edițiile Concursului Epistolar, organizat cândva de Poșta Română, o fetiță din ciclul primar a luat premiul I la etapa națională și lucrarea ei a participat la faza internațională. A ocupat locul al II-lea și a fost invitată, cu  profesoară cu tot, la Beijing, la premiere. Hm! Ne-am uitat pe hartă – O, ce departe e China!; ne-am uitat în portofel(?!) și am constatat că nu putem să ne bucurăm de festivitatea de acolo. Lucrarea Alexandrei, reprezenta continentul  Europa, dar noi eram ai nimănui! Am primit diploma prin poștă. Am fost foarte mândră de ea, deși nu am înțeles din toate semnele acelea ciudate decât numele domnișoarei câștigătoare, școlăriță în clasa a II-a. Fetița de atunci m-a invitat anul trecut la premiera, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, unei piese scrisă de ea… Asta a fost nota mea! Și profesori primesc calificative, doar că ele vin după 15-20  de  ani…

– Succesul trebuie consolidat în permanență?

– Succesul e ca linia orizontului – trebuie în permanență să mergi către el. Le-am  explicat copiilor faptul că: activitatea elevului se compară cu ceea ce face o albină – adună grăunte cu grăunte de polen ca să obțină mierea și – când  a  umplut o căsuță – o ia de la capăt, respectând o disciplină militară. Asta e școala! După mine, succesul înseamnă, mai ales în cazul unui dascăl, să dăruiești din tine, din cunoștințele, dar mai ales din sufletul tău. Și lucrul acesta trebuie făcut cu sinceritate și cu dragoste. Deși nu doream, bănuiam că o să ajung aici. Cea mai de preț însușire rămâne dragostea! Copiii se cresc și se educă așa, cu multă, multă înțelegere și iubire! Succesul e de multe feluri. Un dascăl premiat de minister – este un om de succes! Un dascăl cu mulți olimpici – este, de asemeni, de succes! Un cadru didactic prin mâna căruia au trecut, să zicem, doi miniștri – e un dascăl de succes! Dar dascălul de succes, în viziunea mea, e  mai ales acela care, peste ani, când nu mai e la catedră, primește mulțumirile unui fost elev și nu neapărat acesta era premiantul clasei.

– Ce vă face fericită?

– Sunt câteva lucruri care mă fac fericită. Când eram mică, îmi închipuiam că în Rai ești pe deplin fericit și locul acela mi-l imaginam ca un palat plin-plin-plin de cărți, de prăjituri și de copaci înfloriți; cu timpul s-au mai adăugat câteva  elemente: cafeaua și prietenii mei – elevii. Mă fac fericită: mesajele copiilor (foștii elevi), vizitele cu pruncii lor de mână, succesele pe care le obțin în profesiile alese. Mă face fericită și nefericită acest interviu care mi-a oferit prilejul de a plonja în trecut și a-mi întări convingerea că nu este altă profesie mai generoasă decât aceea de dascăl. De ce și nefericită? Pentru că nu am atâta spațiu încât să vorbesc despre fiecare copil cu care am lucrat de-a lungul timpului și cred că nu am apucat să le mulțumesc tuturor că le-am fost profesoară, … că mi-au fost profesori. Am învățat atâtea lucruri de la copii, încât pot spune că alături și împreună cu ei am devenit un dascăl mai bun.

 – Citiți mult? Ce recomandări de lectură aveți?

– Nu citesc cât aș vrea! Dar, o, Doamne, cum aș putea trăi fără să citesc? Zilnic, de la 11-12 noaptea la ora două, când orașul doarme, am „întâlnire” cu personaje surprinzătoare și toaate coboară tiptil din paginile cărților și stăm la sfat uneori până în zori. Îmi place și literatura română, dar și cea universală, literatura contemporană, dar și cea clasică. Ba, în ultimul timp, sunt pasionată de fizica cuantică și de astronomie, de teoria Big Bangului, ehei și câte mă mai atrag…

– Ce îmbunătățiri se impun actualului sistem de învățământ?

Aș trece prin sită tot noianul de informații și aș lăsa cam o treime din materie. Aș da ore în care profesorul să fie elevul elevilor  săi! Și… aș cam scoate cataloagele și notele. S-ar putea face un învățământ de înaltă calitate și fără constrângeri! Profesorilor tineri le-aș sugera să adapteze metodica la o generație profund diferită de cele anterioare, să se copilărească, să apeleze la tehnica modernă pentru desfășurarea orelor și să facă multe activități extrașcolare ca să cunoască suflețelele cu care lucrează. Este vital.

– Cum ne căutăm chemarea?

– A chema înseamnă că cineva sau ceva te invită să mergi într-o direcție anume. Nu cred că trebuie chiar să „căutăm”, ci să deschidem mai multe uși și vom ajunge unde ne este menit. Dar aici are și școala un rol deosebit. Ar trebui gândit un sistem care să descopere abilitățile și afinitățile fiecărui copil și „chemarea” se va împlini. Fiecare ființă are în ea un grăunte de aur, dascălul este un explorator – caută comori vii, este un grădinar – îngrijește cu răbdare, este un bijutier – cizelează materialul grosier ca să scoată la lumină diamantul. Cel dintâi și cel mai mare dascăl a fost Iisus Hristos, de aceea era numit Învățător. Cu ce a „operat” el? Cu iubire de oameni! Bieții de noi, încercăm, încercăm, încercăm… copii palide, dar exemplul Lui este copleșitor!

– Care este sensul unei existențe?

– Complex și dificil e răspunsul, dar am să procedez ca și cum aș avea în față nodul gordian. Să iubești copiii, să ai încredere în ei, să faci cu dragoste tot! În clasă, iubirea elevilor se simte în podul palmei. Și asta nu e o metaforă! Copiii  vin la școală pentru ca dascălii să le descopere talentele, disponibilitățile și abilitățile pe care le au și să-i pună în valoare. Este esențial și obligatoriu. Este onorant!

– Prietenia-i nobilă sau devine nobilă pentru că nu urmărește nimic. Aveți prieteni?

– Am câțiva prieteni, nu mulți! Mi-e frică de prieteniile profunde, adevărate pentru că presupun o fuziune aproape totală: preiei durerile, împarți bucuriile, dar mai ales dăruiești, te dăruiești! Sunt onorată de prietenia unora dintre foștii elevi și colaboratori. În 44 de ani de carieră s-a separat grâul de neghină!

– Frumusețea mai salvează lumea, așa cum spunea Dostoievski?

– Dacă nu este dublată de bunătate, respect și înțelegere, frumusețea, numai frumusețea fizică, nu salvează lumea! (Dar pot eu să-l contrazic pe marele Dostoievski?? Literatura  rusă e fascinantă și pe nedrept marginalizată!) Un  robot (o păpușă în fond) poate fi frumos, ca aspect, dar nu salvează lumea, ba dimpotrivă, poate fi programat pentru a distruge. Și pe Facebook sunt atâtea domnișoare frumoase, dar… dacă citești ce și cum scriu… te sperii. La microscop nici Covidul nu-i urât… seamănă cu o broșă cu rubine,  și… ????   Dacă avem în vedere frumusețea interioară – și la asta cred că se gândea scriitorul rus, atunci e altceva… Frumusețea de dincolo de frumusețe poate salva lumea. Oare suntem capabili să o vedem???

A consemnat Violeta MOȘU