Vestea primită azi, deși o intuiam de mai multă vreme, m-a lăsat fără grai. Așa se întâmplă oricând pierzi un om drag. Pentru mine, persoana și personalitatea lui Mircea Răsvan Ciacâru mi-au fost dezvăluite în urma unor vizite (care au totalizat câteva ore bune) pe care i le-am făcut în biroul-atelier pe care-l avea acum zece ani, în vara anului 2010, la parterul Muzeului de Istorie și Arheologie din Piatra-Neamț. Urma să realizez, pentru hebdomadarul Mesagerul de Neamț, un material despre un artist plastic.
Credem că îl cunosc. Fusesem părtaș la câteva vernisaje ale sale, mă impresionase cu tehnica și culorile operelor care ieșeau de sub mâna sa. Dar, cel mai important lucru (așa cum a remarcat o altă persoană dragă mie) Mircea Răsvan Ciacâru venea mereu cu ceva nou. Mare parte din lucrările sale sunt compoziții. Imaginația sa debordantă, cheful de a inova, de a nu se abandona repetitivului ne-a plăcut cel mai mult.
Așadar, credeam că îl cunosc atunci când am intrat pentru prima oară în biroul amintit. Cât m-am înșelat aveam să aflu cam după o săptămână. Discuțiile cu Mircea Răsvan Ciacâru au fost o adevărată mină de aur pentru sufletul meu. Din biroul său m-a scos de vreo trei ori ca să-mi exemplifice pe “viu”, prezentându-mi o serie de artefacte expuse în Muzeul de Istorie și Arheologie, povestind ceea ce veți citi mai jos.
Dacă intenția inițială era să realizez un material, ei bine, iată (în cele ce urmează) finalul a fost altul. Au reieșit două texte pe care ulterior le-am încredințat redacției amintite. Două portrete distincte. Unul, al ARTISTULUI prezent pe simeze și în colecțiile particulare. Celălalt, al PROFESIONISTULUI în restaurare.
Ulterior, Mircea Răsvan Ciacâru nu s-a desmințit, rămânând pentru mine și familia mea același om cald și de o bunătate rar întâlnită.
Înainte de a vă invita să intrați în intimitatea pictorului și restauratorului Mircea Răsvan Ciacâru, îmi permit să îi transmit un gând pios și să îmi doresc ca memoria sa să fie eternă!
Valentin Andrei
PICTORUL MIRCEA RĂSVAN CIACÂRU, UN ROMANTIC AL PENELULUI
În lumea artelor plastice nemţene, se află un artist cu totul aparte. O fire de bănăţean, mai retras, dar care trăieşte şi creează în această lume plină de zbucium. Recunoaşte, aşa cum o recunosc mulţi dintre artiştii din orice domeniu, că actul creaţiei este fundamentat pe o anumită stare. De linişte, de armonie, de împăcare cu mediul înconjurător. Privindu-i reuşitele sale de pe simezele oricărei expoziţii, m-am întrebat adeseori cum de reuşeşte ca într-o astfel de lume zbuciumată, într-un context mondial în care totul a luat-o razna, el, Mircea Răzvan Ciacâru, căci despre domnia sa este vorba, poate să creeze.
Este un artist plastic perfecționist care a expus în multe locuri din ţară. Atât „personale”, cât şi „de grup”. De asemenea, participă la viaţa plastică locală. Lucrări semnate Mircea Răsvan Ciacâru se găsesc în colecţii (la primării, ambasade) din București, dar și din Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda, Rusia, Franţa, Israel, Italia. Cum singur recunoaște: aşa sunt eu. La pictură nu voi spune niciodată că sunt foarte bun, ci încerc să lucrez la capacitatea mea maximă. Am lucrări în ţară şi în străinătate. A avea lucrări în afara ţării nu înseamnă foarte mult dacă nu le ai în colecţii muzeale sau în colecţii de stat. Sunt lucrări cumpărate de străini.
Ocazia de a-l cunoaşte mai bine mi s-a oferit zilele trecute, atunci când am avut şansa de a sta pe îndelete, câteva ore de vorbă.
Grupul celor cinci şi Nicu Covaci printre colegii cei mai dragi
– Cum a început totul?
– Era o zi de vară, 9 iulie 1946, o zi mohorâtă. Chiar cu furtuni. Pe la zece seara, am înţeles eu din spusele părinţilor, m-am născut. Pentru că la vremea respectivă tata avea serviciu în armată, fiind şi perioada anilor imediat de după război, se muta destul de des. Astfel, de la vârsta de un an, eu am crescut şi am trăit la Timişoara. Așa se face că mă consider timişorean. Acolo am făcut o secţie de reală a Liceului numărul 10. Urmăream să fac o carieră în arhitectură. Liceul era mixt, în sensul apartenenţei la naţionalităţi. Multicultural, cu clase române, maghiare, germane sau sârbeşti. Dar, indiferent de naţionalitate, împreună, ne-am înţeles foarte bine.
Având o bună dexteritate artistică, am dorit să urmez arhitectura. Episodul nu e important, cert e că nu am ajuns până acolo. Trecând prin mai multe şcoli asemănătoare, dar nu pe gustul meu şi pe puterile mele, am ales să urmez Facultatea de Arte Plastice din Timişoara. Am mers direct la pictură, de la început, simţind o anume afinitate şi o anume sensibilitate spre culoare şi spre desen. Mai puţin spre sculptură, care presupune alte calităţi. Am intrat în 1971 şi am avut ca îndrumător la pictură pe unul dintre pictorii foarte buni ai acestei ţări, Ioan Sulea-Gorj, originar din zona Olteniei, un foarte bun desenator şi un foarte bun colorist.
Orele de la facultate erau o plăcere. Eram o grupă de nouă studenţi. S-au creat anumite afinităţi între noi şi, chiar de la sfârşitul primului an de studenţie, am început să itinerăm o expoziţie de grup. Grupul celor cinci, aşa ne-am autointitulat, cu lipsă de imaginaţie, dar suficient ca să ne desprindem şi să avem o anume personalitate. Cu acea expoziţie grupul nostru a fost la Arad, la Turnu-Severin, la Lugoj, evident în Timişoara. Fiecare dintre cei cinci aveam deja o personalitate distinctă. Unul dintre noi era un foarte bun sculptor şi s-a axat pe sculptură. Acum este la Budapesta, un bun artist al Ungariei. El venea de la Arad şi l-am asimilat în grup, deşi nu era din grupa noastră de nouă. Un alt coleg, de la Turnu-Severin, este astăzi un nume cunoscut în sculptura românească, Ştefan Călărăşanu. Pe atunci făcea o anume pictură, poate fi găsit frecvent în colecţiile din ţară. Un coleg care a emigrat în Anglia, Valentin Popescu, făcea şi el o pictură deosebită de noi ceilalţi. Un altul era Someşan, care a făcut pictură bisericească. Din păcate nu mai trăieşte, ca şi cel din Anglia. În fine, eram eu, cel care făceam o pictură suprarealistă, influenţat fiind de profesorul Ion Sulea-Gorj. Am cochetat o vreme cu această pictură, care, zic eu, mi se potrivea. Sau eu mă încadram bine în această categorie, nu uşoară, din ramurile picturii.
– Fiecare cu o altă personalitate, reuşeaţi să vă completaţi unul pe celălalt…
– Da. Fiecare membru al grupului de cinci venea cu cinci până la zece lucrări proprii (în funcţie şi de disponibilitatea locului în care expuneam), lucrări de calitate, dar şi cu o anumită variaţie a artelor plastice – pictură, pictură suprarealistă, sculptură. Expoziţiile astfel realizate erau aparent eterogene, dar conţineau şi o doză importantă de coeziune a plăcerii noastre de a lucra, sufletească dacă vreţi, coeziune care reprezenta şi un anume liant plastic fără de care nu se poate realiza o expoziţie cu cinci personalităţi în formare.
– Alţi colegi de succes?
– Am avut un coleg la facultate, un nume celebru, Nicu Covaci. Nu-l interesa în mod special facultatea, trebuia să fie student şi a făcut artele plastice. Multă vreme nu i-am ştiut evoluţia, până l-am găsit pe internet acum câţiva ani. Am descoperit nişte lucrări ale sale de o forţă şi de o vigoare monumentală care m-au surprins. Nu-l ştiam capabil de o asmenea forţă şi dexteritate. Mi-am dat astfel seama că el face o carieră plastică care este foarte puţin cunoscută. În Germania sunt nişte săli de sport cu fresce enorme executate de el, de o mare calitate artistică. În casa sa are câteva lucrări (în afara celor împrăştiate) care explodează de desen, de forţă, de un foarte bun ritm plastic. El este un artist complet, pentru că are rezultate remarcabile şi în muzică şi în artele plastice şi în poezie.
Iosif Constantin Drăgan, omul care simţea şi aprecia artiştii
– Să înţeleg că eraţi un grup de succes.
– În afara faptului că a expus în câteva oraşe, grupul nostru a fost recunoscut ca atare de artiştii consacraţi şi luat în custodia lor. Un exemplu ar fi întâmplarea cu Iosif Constantin Drăgan. Acest mare român al nostru, trăitor în Italia prin anii şaptezeci, un avocat cu o foarte mare deschidere pe pieţele artistice ale Italiei şi Spaniei, cel care intenţionase să deschidă la Timişoara un institut de marketing care să-i poarte numele – dar, cum nu era voie ca instituţii să aibă nume proprii, intenţia nu s-a finalizat –, acest domn patrona o mare expoziţie şi o tabără de pictură la Palma de Mallorca. Cumva aflase de noi, de grupul celor cinci, ne-a și invitat să participăm. Bineînţeles că nu am ajuns la Palma de Mallorca fiindcă nu aveam voie să ieșim din țară, în acele vremuri. Dar faptul că fusesem invitaţi spune multe asupra faptului că noi ne-am dorit şi am şi reuşit o anume calitate în lucrările noastre. Eram atunci studenţi în anul trei. Acest personaj, acum controversat la noi, era un mare iubitor de artă. L-a şi ajutat pe colegul Valentin Popescu să ajungă iniţial în Italia şi apoi în Anglia.
– Mergeaţi să pictaţi şi în aer liber?
– Desigur că am avut ore şi în aer liber, deşi profesorul Sulea-Gorj nu era adeptul acestui stil. Îmi aduc aminte că la prima ieşire am fost puşi să numărăm câte tonuri de verde întâlneam atunci, în momentul acela, în natură. Am ajuns până pe la paisprezece, apoi am sărit la treizeci. Sigur am repetat câteva, fiindcă altfel este foarte greu.
Venirea şi stabilirea artistului la Piatra-Neamţ
– Cum aţi ajuns de la Timişoara la Piatra?
– Terminând facultatea, ne-am împrăştiat. Eu am venit la Bălţăteşti prin repartiţie guvernamentală, având de ales dintre zona Deltei, a Moldovei, ori a Olteniei. Am gândit cu sufletul, tatăl meu fiind din această zonă. Cunoşteam de acasă că moldovenii sunt oameni calzi care, dacă e nevoie, cum se spune, îşi dau şi cămaşa de pe ei. Din 1973 sunt pe aceste meleaguri. La început, ca profesor de desen la Bălţăteşti. Din acea perioadă mi-a rămas o lucrare la şcoala din Ghindăoani, înfăţişându-l pe Vasile Conta.
A urmat un an la Şcoala Populară de Artă, acolo unde director era Valentin Ciucă, de care, de atunci, mă leagă o amiciţie frumoasă. Aşa cum, tot de atunci încoace, am legat alte amiciţii şi chiar prietenii cu mulţi alţi oameni ai locului. Îmi amintesc de legăturile făcute atunci cu „Pif” Diaconu (Dumnezeu să-l odihnească în pace!), cu Bezem, cu Cepoi, cu Simionescu. Mai erau doamna Iulia Hălăucescu, Pompiliu Clement şi Radu Ciontea. O lume frumoasă a artelor din Neamţ.
În acelaşi timp cu cursurile de la Şcoala Populară, predam şi la şcoala din Negreşti. Acolo, mă pot lăuda, l-am descoperit pe Petrică Vamanu, cel pe care (e singurul meu merit) l-am îndrumat spre Liceul de Artă din Bacău, unde a avut profesori foarte buni. De acolo, de la Bacău încolo, a fost meritul său că a ajuns departe ca artist.
Pauza de un deceniu din cariera plastică
În Uniunea Artiştilor Plastici am intrat mai târziu decît s-ar presupune. Din vină proprie. Înainte de ‘89, ca să intri în U.A.P. trebuia să ai două participări la republicanele de la Bucureşti. Eu am avut doar una şi o participare la o republicană a profesorilor, care s-a ţinut tot în Bucureşti. După care am făcut o pauză de vreo zece ani. Nu am mai lucrat. Din motive personale. Am renunţat la învăţământ pentru că nu era ce-mi doream eu. Pentru mine, satisfacţiile din acest domeniu, pedagogic, nu erau dintre cele pe care le-aş fi dorit. Astfel că am hotărât să merg spre o altă direcţie. Am ales munca în Muzeu şi bine am făcut. O puteam alege mai devreme.
După pauza de zece ani, fiindcă simţeam că-mi lipseşte ceva, am revenit la pictură. Am simţit nevoia să mă exprim din nou şi pe pânză. S-a întâmplat după 1990. Am revenit timid, resimţind din plin această lungă pauză. Ca şi la scriitori, ca şi la compozitori, orice zi de lucru este una câştigată, este un exerciţiu în plus. Şi în domeniul plastic, orice zi lucrată te ajută să creşti sau să te stabilizezi într-un anume fel. Şi la un anumit nivel.
În final şi o nemulţumire personală
– O lucrare a dumneavoastră de care să fiţi foarte mulţumit?
– O lucrare care nu a fost suficient de văzută este portretul mare al părintelui Iustin Pîrvu. El, portretul, a fost expus doar la Fundaţia “Ştefan cel Mare”, după care a fost dus la părinte şi acum se află în chilia sfinţiei sale. O consider o lucrare a mea foarte bună.
Pictez, de asemenea, natură statică, portrete, peisaje, flori – aici, recunosc, am unele rezerve: probabil că nu le redau eu sensibilitatea suficient. Mă simt bine în lumea naturii statice, atât ca dimensiune de lucrare, cât şi ca elemente pe care le găsesc mai uşor, la îndemână, şi pe care le aşez mai lesne, le dau viaţă. La fel de bine mă simt şi în lumea portretului.
– Mergeţi cu expoziţii şi prin alte oraşe?
– Da. Mai rar în ultimul timp. Faptul că nu am mai multe participări îmi aparţine. Mi se întâmplă în ultimul timp ca atunci cînd sunt invitat să expun – mi s-a întâmplat recent, fiind invitat la o colectivă la Sibiu – să refuz participarea pentru că nu sunt mulţumit cu lucrările pe care le am acasă. Lipsa timpului de lucru continuu este un dezavantaj al meu. Faptul că am un serviciu mă face să lucrez în domeniul plastic în general sâmbăta şi duminica, legat, ca să se simtă ceva. Din cauza asta şi rezultatele nu sunt pe măsura dorinţelor. Sincer vă spun că abia aştept să ies la pensie. Să am – poate mă păcălesc –, să am timpul de lucru continuu. Important e să fiu sănătos. Idei am pentru încă câteva cicluri de creaţie.
– Vă doresc să vi se îndeplinească planurile!
Valentin Andrei
MIRCEA RĂSVAN CIACÂRU ÎMPĂRTĂȘEȘTE DIN TAINELE MUNCII UNUI RESTAURATOR
Orice om a păşit măcar o singură dată într-un muzeu. Acolo unde a putut să privească exponatele date de tematica muzeului. Dar cine sunt cei care au grijă să ni le arate, cei care au grijă ca obiectele ajunse în vitrine să fie întregi, arătoase şi, mai ales, să fie cât mai aproape de realitatea istorică a vremii pe care o reprezintă? Şi, mai ales, ce presupune profesiunea de restaurator, cea care face ca obiectele care vin din trecut, din veacurile și chiar mileniile anterioare, să poată fi expuse publicului de astăzi? Un astfel de om vi se va înfăţişa în rândurile care urmează şi ne va conduce prin tainele meseriei sale.
Are o fire de bănăţean, mai retras, dar care trăieşte şi creează în această lume plină de zbucium. Recunoaşte, aşa cum o recunosc mulţi dintre artiştii din orice domeniu, că actul creaţiei este fundamentat pe o anumită stare. De linişte, de armonie, de împăcare cu mediul înconjurător. Privindu-i reuşitele sale de pe simezele oricărei expoziţii, m-am întrebat adeseori cum de reuşeşte ca într-o astfel de lume zbuciumată, într-un context mondial în care totul a luat-o razna, el, Mircea Răsvan Ciacâru, căci despre domnia sa este vorba, poate să creeze.
Marcat de un profesionist sadea, Aurel Buzilă
Şcolit în oraşul natal. Timişoara, artistul a tânjit mereu spre o carieră în restaurare. După o străduinţă didactică de câţiva ani, în 1981 a păşit în lumea muzeelor. La momentul venirii mele aici am găsit o atmosferă extraordinară. Dar şi un mare specialist în restaurare, lucru care mi-a uşurat trecerea de la catedră spre noua muncă. Am dat de Aurel Buzilă care, la anii aceia – anii optzeci –, era printre primii şase restauratori ai ţării. Nu erau mulţi, fiindcă nu era o şcoală propriu-zisă de restauratori în România. Practic ei, acei specialişti de atunci, au pus bazele unui studiu regulat şi temeinic în această direcţie. Restauratorii se formau la masa de lucru, ajutaţi de cei cu experienţă, şi învăţau din puţinul material informativ care exista, fiindcă, în acea vreme, intrau în ţară foarte puţine reviste de specialitate.
Un amănunt nu lipsit de importanţă este acela că Aurel Buzilă, în momentul în care se pusese, la un moment dat, problema restructurării posturilor, și cum mai avea vreo şase luni până la pensionare, a renunţat domnia sa la serviciu ca să nu fie scos unul dintre noii angajați, Mircea Răsvan Ciacâru. Eram cel mai nou angajat, făcusem deja cursurile de restaurator, iar Aurel Buzilă, luând în considerare toate acestea, a motivat în cererea sa de pensionare anticipat că şi-a încheiat misiunea. Nu era adevărat. Mai avea multe de făcut şi de spus, dar că să-mi poată face mie loc aici, iar directorul de atunci al Muzeului să nu mă scoată şi să mă îndepărteze, mai ales că eram deja perfecţionat în profesia de restaurator, a decis să iasă el mai devreme la pensie. Aşa s-a făcut că am rămas eu la Muzeu. Şi din ceea ce fusese o dorinţă a mea, aceea de a lucra în restaurare, s-a transformat într-o pasiune. Pot să vă arăt în Muzeu mai multe piese de mare dificultate rezolvate de mine. Restaurate.
La intrarea în cadrul Complexul Muzeal judeţean Neamţ, Mircea Răsvan Ciacâru avea deja o imagine completă a ceea ce însemna instituţia, dar şi munca de aici. Când eşti angajat într-un muzeu, te interesezi de profilul său. Acesta fiind de arheologie şi de istorie, am citit, căutând să aflu despre ce este vorba, am stat de vorbă cu cei care lucrau aici, cu arheologi, cu restauratori.
Eu am avut marele noroc să-l găsesc la începutul carierei de restaurator pe Aurel Buzilă. Pregătirea de bază am făcut-o aici, la Piatra-Neamţ. A urmat un stagiu la Bucureşti, la nişte cursuri, unde am mai învăţat şi alte lucruri noi. Apoi, la Muzeul Naţional am făcut practică pe metale şi pe ceramică. După luarea atestatului de restaurator, lucrarea mea a circulat în lumea restrânsă a Centrului de perfecţionare ca model de cum se duce la bun sfârşit o lucrare de restaurare. Asta denotă faptul că Muzeul din Piatra a avut, are, şi cred eu, cunoscând oamenii de aici, că va avea în continuare un personal foarte bine pregătit în acest domeniu. De fapt, eu consider că instituţia Complexului Muzeal Judeţean este între primele cinci din ţară, atât ca prezentare, calitate şi diversitate a obiectelor, cât şi ca expunere. Faptul că lucrăm pe cultura Cucuteni este un mare avantaj al nostru. Sigur, mai există muzee din ţară cu astfel de exponate, dar, vorbind strict de restauratori, la Piatra Neamţ este nucleul cel mai important din România.
După absolvirea cursurilor de specializare de la Bucureşti, deşi i s-a propus să rămână să lucreze în cadrul Muzeului Naţional de Istorie al României, ca semn de recunoştinţă faţă de încrederea celor de aici, care l-au recomandat şi trimis în Capitală, Mircea Ceacâru a revenit la Piatra-Neamţ. În plus, am simţit că materialul de lucru de aici îmi oferă posibilitatea să cresc şi să ajung la valoarea unui profesionist precum Aurel Buzilă. Nu ştiu dacă s-a întîmplat aşa, cert este că, acum, aproape de pensionare, las în urma mea câteva lucrări grele, importante din expoziţia de bază a Muzeului. Prin mână mi-au trecut, din 1984 şi până astăzi, câteva sute de obiecte.
Lucrare de mare dificultate
Una dintre lucrările mari ale sale, exemplu de dificultate pentru toţi acei care vor să îmbrăţişeze această carieră care îmbină ştiinţa cu arta, este restaurarea unui obiect de cult din al cărui întreg Mircea Răsvan Ciacâru nu avea decât foarte puţin la intrarea obiectului în laborator. Există în branşa noastră şi câteva reguli de bază. Una dintre ele spune că dacă nu se găseşte cel puţin o treime din întregul obiectului, nu se poate face o restaurare ştiinţifică. Ei bine, cincisprezece fragmente dintr-un obiect mare, câte aveam eu, nu spun foarte mult. Obiectul fusese descoperit în zona noastră, este din cultura Cucuteni şi reprezintă un altar în care, probabil, se oficiau nişte ritualuri.
De la ce s-a pornit? Obiectul, atunci când a fost descoperit, era compus doar din cincisprezece fragmente. Ulterior, s-au mai descoperit încă câteva, dar nu destul de multe. Privindu-le, pentru un restaurator există o serie de indicii foarte importante. M-a ajutat şi faptul că aveam elemente din toate cele trei zone ale obiectului, gură, mijloc şi bază. Astfel, am avut posibilitatea să-mi imaginez cum ar fi arătat acest obiect, să găsesc întregul. De mare folos în munca mea – care a durat vreo şase luni – au fost cunoştinţele pe care le aveam de la desen. Astfel că am desenat două variante ale artefactului. În final am ales una dintre ele şi, după consultările cu alţi colegi de aici, am început lucrul efectiv.
Cât de greu a fost? Cu siguranţă nu a fost o muncă uşoară. Forma paralelipipedică mi-a pus destule probleme. În plus, pereţii sunt uşor curbaţi, iar îmbinarea dintre elementele autentice pe care le aveam nu se face chiar uşor. Pentru a mă putea descurca singur, desigur a trebuit să inovez. Există obiecte unicat, aşa cum există şi obiecte de serie, de serie mică. Mai văzusem alte câteva astfel de altare, de alte dimensiuni şi forme, şi astfel am ştiut cum trebuie să lucrez.
Este evident faptul că restaurarea acestui artefact a fost un succes personal în activitatea profesională (şi profesionistă) de treizeci de ani. Povestea îi este susţinută de imaginea acestui obiect. Este expus la loc de cinste într-una dintre sălile Muzeului de Istorie şi Arheologie din oraş.
Inovaţii profesionale
În decursul anilor de lucru, experienţa l-a ajutat spre anumite descoperiri personale. A fost împins şi de situaţie. Poate aţi auzit de numărul de aur, sau de dreptunghiul de aur. Este vorba, pe scurt, de raportul ideal dintre două dimensiuni. Astfel, încă de pe vremea lui Pitagora, s-a stabilit că există, în cazul unui dreptunghi, între laturile sale, un raport ideal. În expoziţiile de pictură, tablourile care au formă dreptunghiulară păstrează un anumit raport între laturi. Chiar lumea în care trăim este în acest fel construită, printr-o proporţie ideală. Muzica de calitate, poezia se încadrează într-o anumită ritmicitate care face parte din această categorie a numărului de aur. Mă refer la calitate. Şi obiectul artistic în sine, un artefact, este astfel gândit. Ei, eu am descoperit că obiectele de Cucuteni, cele pictate, se încadrează în acest dreptunghi de aur. Plecând de aici, am ajuns la concluzia că un obiect poate fi restaurat şi fără a avea acea treime obligatorie a fragmentelor. Bineînţeles, având în minte dimensiunea reală a obiectului. A fost o mică descoperire personală care s-a dovedit utilă. Practic, am plecat în munca mea în sens invers, de la coadă la cap. Am reuşit astfel să restaurez câteva obiecte de un anumit tip, vase binoclu, numite aşa pentru că se aseamănă cu aceste obiecte.
Inovaţia, pe lângă faptul că i-a uşurat travaliul, a fost, în timp, şi un mod de verificare a corectitudinii şi veridicităţii muncii depuse. Concret, săpăturile ulterioare au scos la iveală alte artefacte de acest tip care aveau forma şi dimensiunile celor imaginate, gândite şi lucrate de restauratorul Mircea Răsvan Ciacâru.
Restaurarea, o muncă de mare răspundere
Vorbind cu acest autentic artist al Muzeului de Istorie și Arheologie din Piatra, am aflat amănunte interesante din munca unui restaurator. Acesta, în afara faptului că lucrează pe obiect, este obligat de profesiune să-şi noteze fiecare operaţie, face fotografii ale obiectului în curs de restaurare în toate etapele acestui proces, întocmeşte un document complex despre toată operaţiunea.
De regulă, un obiect se restaurează pentru un număr de ani. Restaurarea nu este definitivă, pentru că materialele folosite trebuie să fie reversibile, fapt care nu le dă o viaţă lungă. Dacă munca restauratorului este de calitate, durata de viaţă a obiectelor restaurate ajunge la cincisprezece ani. Apoi, ele sunt re-restaurate. Avem exemple de astfel de obiecte, atât în muzeu, cât şi în depozit. Ele trebuie revizuite permanent, fiindcă au o calitate excepţională din punct de vedere istoric, unele sunt unice în lume, pleacă la multe expoziţii prin lume, iar la transport, oricâte măsuri s-ar lua – şi se iau, altfel firma de asigurări n-ar permite transportul –, ele, obiectele, suferă tensiuni, iar la întoarcerea lor în muzeu, trebuie controlate de către restaurator. La fel, atunci când noi primim în expoziţie obiecte care nu sunt ale noastre, ne uităm la ele, le studiem, iar în cazul în care s-a întâmplat ceva cu ele, intervenim, le facem fişe unde notăm tot ceea ce constatăm, pentru ca la întoarcerea la muzeul-mamă, cei de acolo să poate şti tot ceea ce s-a întâmplat cu obiectele. Aceste fişe se predau şi viitorilor specialişti în restaurare, pentru ca aceştia să ştie ce operaţii s-au realizat pe obiect, cu ce materiale s-a lucrat. Fiecare obiect are un curriculum vitae al său, o istorie a sa. De exemplu, acum, la ultimele săpături, arheologul îmi aduce fragmentele găsite, discutăm împreună, îmi comunică ce fel de obiect este, la ce foloseşte. Discuţiile, colaborările între arheolog şi restaurator sunt obligatorii, sunt fireşti, pentru că numai aşa se poate reconstitui un obiect şi i se poate (re)da viaţă.
Portretul unui restaurator
Consider că restaurarea nu este suficient de bine cunoscută, oameni din afara circuitului muzeal, oameni cu şcoală, instruiţi, dar care nu au avut tangenţă cu aşa ceva, nu ştiu, nici nu presupun cu ce se ocupă restaurarea. De exemplu, un profesionist, un om pregătit pentru această muncă, trebuie să aibă noţiuni temeinice din mai multe domenii. Astfel, e nevoie şi de chimie, de fizică, de matematică. Pe mine, absolvent de artă plastică, m-a ajutat foarte mult desenul, cel care m-a făcut să simt tridimensional. O bună parte din restauratori folosesc obiectul care trebuie restaurat şi învaţă pe acesta. Eu învăţ din desen. Deci tot ce trebuie să fac pe acel obiect, eu fac în prealabil pe desen. Aşa ajung să nu mutilez obiectul.
Astfel, pe lângă calm, răbdare, meticulozitate şi o anumită disciplină, pentru un specialist în restaurare devine ca obligatorie pregătirea în domeniul artistic, fapt care îl ajută la întregirea unui obiect. Un om care are o astfel de pregătire, indiferent că este sculptură, pictură sau grafică, dar este un om educat în artele plastice, vede altfel obiectul, simte volumul, intuieşte şi gândeşte culoarea.
Dar fără pasiunea depusă în această muncă, obiectul rezultat nu are viaţă. Căci, munca în restaurare dă viaţă. Altfel am fi simpli manufacturieri, care facem obiecte identice. În munca mea, chiar dacă aparent unele obiecte seamănă cu altele, ele nu sunt identice. Asupra fiecăruia intervin în alt fel şi le confer personalitate. De aici se observă şi pasiunea cu care lucrează un restaurator.
Din dialogul cu Mircea Răsvan Ciacâru am dedus că restaurarea cea mai reuşită asupra unui obiect este cea care împleteşte restaurarea ştiinţifică cu cea artistică. Şi aici intervin pasiunea și cunoştinţele artistice. Iar atunci vizitatorul va simţi ceea ce vrea specialistul să-i inducă.
