Actorul Dorel Vișan iubește Moldova, pentru că aici l-a întruchipat pe Ion Creangă, și este revoltat că trăim o vreme în care funcționează surogatul și rebuturile culturale.
– De care loc din țară vă leagă, ca actor, cea mai vie, cea mai dragă amintire?
– De toate mă leagă câte ceva. Aici, în Moldova, mă leagă faptul că i-am dat viață lui Ion Creangă, în filmul „Un bulgăre de humă”, și, pentru mine, a fost un rol extraordinar, care m-a marcat profund. Și astăzi mai sunt încă alături de Bădia Ion, am rămas prieteni și frați. Au trecut 30 de ani. L-am făcut în două regimuri, l-am început în regimul socialist și l-am terminat în lumea liberă. Îmi vine în minte acum frumusețea acelei lumi, acelei efervescențe culturale deosebite.
– Ce înseamnă maturizarea spirituală care dă noi dimensiuni și profunzime trăirii artistice?
– Înseamnă că folosește adevărul vieții. Dacă opera de artă emoționează, atunci în om se întâmplă o mișcare sufletească, o mișcare rațională, se întâmplă ceva care-l face să fie mai bun sau mai puțin bun. În general, mai bun.
– Ce dăruiesc cel mai mult teatrul, filmul, oamenilor?
– Acum nu mai dăruiesc aproape nimic. Trăim o vreme în care funcționează surogatul cultural și rebuturile. O lume care are filosofia ei, o lume mincinoasă, în care adevărul – pentru că arta este un loc de întâlnire a adevărului – nu mai funcționează. Este păcat că adevărul se retrage ca să lase loc minciunii și asta se vede pe sufletul oamenilor, se vede în felul cum muncesc, se vede în felul cum trăiesc, se vede prin felul cum se sinucid ș.a.m.d.
– Ce detestați la vremurile actuale?
– Nu-mi place faptul că se degradează umanitatea, se degradează omenia. Poporul român a fost și ar trebui să rămână un popor omenos, un popor cu suflet, un popor care a făcut o istorie extraordinară, un popor harnic, care a suferit atâtea treceri și atâtea necazuri coborâte peste el și, totuși, și-a păstrat demnitatea, identitatea, ca să și le piardă acum, când ar trebui să le folosească mai mult.
– Care este lucrul cel mai prețios pe care l-am pierdut în acești 30 de ani de capitalism?
– Am pierdut românismul, am pierdut dragostea de țară, am pierdut respectul față de bătrâni, respectul față de înțelepciune și am pierdut sistemul de transmitere a datinilor și a valorilor neamului generațiilor care vin după noi. Tinerii sunt străini, nu mai știu scrie, nu mai știu citi, nu mai fac istorie, nu-și mai exersează memoria și „învață” multe lucruri care nu sunt în folosul lor. Văd că se merge mai departe așa. Încreștinarea, care ar fi singura salvare a noastră și a lumii, nu se poate face și lăsa numai pe seama bisericii. Ea trebuie să fie program în instituțiile statului. Nu mai este iubire. Omul modern nu mai are răspunderea cuvântului pe care-l spune și lucrului pe care ți-l vinde, nu-l mai interesează ce se întâmplă în spatele lui. Este foarte trist.
– De câștigat, am câștigat ceva ?
– Nu am câștigat nimic. Am pierdut numai, încontinuu. Tocmai libertatea pe care am câștigat-o în 1989 am pierdut-o. Pentru că libertatea exagerată, pe care noi am cerut-o la revoluție, s-a transformat într-o anarhie exagerată. Așa cum se întâmplă, de fapt, la toate revoluțiile. Așa s-a întâmplat și la francezi, așa s-a întâmplat și la englezi, și în toate revoluțiile lumii. Aproape c-am făcut degeaba această revoluție și am omorât degeaba semeni de-ai noștri. Între timp, au murit sute de mii de oameni cu credința că le va fi mai bine și nu le-a fost.
– Mai putem îndrepta din greșeli?
– Eu zic că mai putem. Oricând se mai poate îndrepta ceva, dacă am mai avea bărbați, dacă am mai avea oameni de caracter, care să se ocupe de problemele țării, nu de problemele partidului sau de problemele grupului din care fac parte. Problemele țării trebuie să fie fundamentale. Există prea multă iubire de sine, prea multă iubire de putere. S-a schimbat sistemul, am intrat într-un fel de junglă, de răpitori individuali. Nu mai contează nimic, ci numai banul, necinstea, furtul și distracția de subtilități goale.
– Față de cine vă simțiți recunoscător pentru binele pe care vi l-a făcut?
– Mă simt îndatorat față de soția mea, care nu mai este și care a avut un rol mare în viața mea. Mă simt îndatorat față de toți profesorii mei, și de la școlile celelalte, și de la școala de artiști. Mă bucur că am trăit într-o lume pe care am criticat-o și am considerat-o o lume rea, dar am făcut una și mai rea și, acum, vedem că lumea care a trecut nu a fost chiar așa de rea și nici nu pot să o critic și nici nu pot să o bănuiesc de nimic, pentru că acolo m-am format. Dacă m-am format bine – și astăzi lumea crede că m-am format bine -, atunci lumea aceea forma oameni deosebiți.
– Ce amintiri vă leagă de Teatrul Tineretului și de oamenii care au slujit scena de la Piatra-Neamț?
– Aici a fost un teatru foarte bun. L-am cunoscut pe vremea când era director marele Ion Coman. Au plecat de aici actori foarte buni la București. Din păcate, pe unii i-a înghițit Capitala. Aici erau foarte mari și acolo i-a îngrădit, că așa se întâmplă la noi. Veneam des cu Teatrul din Cluj la Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț. Era o atmosferă culturală, era o plăcere a sufletului, de a se manifesta și de a face din om om. Asta este arta, asta este istoria omului, cu toate, și bune și rele. Ion Coman era un om deosebit, foarte bun organizator, iubea artiști, iubea seriozitatea, iubea teatrul realist, pentru că teatrul realist este fundamentul teatrului, nu toate drumurile astea înfundate, pe care circulăm acum și toate nebuniile astea și isprăvile, cum le zic eu. Nu se mai fac spectacole, se fac isprăvi. Nu există lucru modern, numai lucru neînțeles de contemporani. Asta-i modern. A fi modern înseamnă a fi înțeles de oamenii cu care trăiești în același timp. Asta înseamnă modern. Dacă nu ești înțeles, dacă omul iese și spune „interesant”, înseamnă că nu a înțeles nimic din spectacol. Și e păcat, pentru că avem o istorie culturală frumoasă, avem o istorie frumoasă, pe care acum o scoatem din școli, și o limbă frumoasă pe care, de asemenea, o batjocorim cu toate inscripțiile din alte limbi, cu toate serbările luate de la alte popoare. Când mergeau copiii la spectacol, nu se jucau pe telefon, ascultau ce spun artiștii.
Violeta MOȘU
