Nu-i numai harul. E și inteligența care-i conduce, direcționează sorgintea. Sensibil, profund, luminos, Dinu Olărașu rămâne al nostru, al nemțenilor, pentru totdeauna. Spune că datorează multora ceea ce este astăzi și vrea să adauge, și el, ceva la frumusețea nebănuită a lumii.
– Vorbiți-ne despre localitatea Vulpășești, Sagna, în care ați văzut lumina zilei.
Este un sat ca oricare alt sat din țara asta, unde, la 1962, când erau iernile adevărate, de făceai tunel prin zăpadă și trebuia să umbli cu lopata la tine ca să ajungi să dai de mâncare la vite sau să mergi la vecinul de peste drum, atunci, într-un februarie viforos și frumos deopotrivă, am văzut eu lumina zilei. Părinții mei, Neculai și Maria, iubindu-se mult, nu știau ce au făcut. Au observat asta după aceea.
– În familia dvs. s-a mai distins, afirmat cineva pe plan literar, muzical?
Mama mea a scris poezii. E adevărat, niște poezii mai naive, mai de altă natură, dar erau cinstite. Aveau savoarea lor și le scria din toată inima. Și le scria corect în limba română. Asta-i cel mai important.
– Când v-ați desprins de acel loc?
Păi, chiar de la început. Tatăl meu fiind miner, în primăvara lui 1962 a plecat în Banat, la exploatările minere de acolo, Ocna de Fier, Oțelu Roșu… Și mama mea, bineînțeles îndrăgostită fiind de el, n-a așteptat să se termine vara și m-a luat, cât eram eu de mic, ca o franzelă, și am plecat cu trenul să-l căutăm pe tata. Și am rămas acolo, în Banat. Mama și tata, după ce s-au pensionat, s-au întors la Vulpășești, la casa părintească. O casă făcută din chirpici, care rezistă și acum. Stă în picioare mai mult decât orice ANL sau altă vilă din lumea asta! E la fel de vie și de frumoasă, cum am văzut-o când eram copil. În general, cânt de două-trei ori în Moldova și, bineînțeles, trec și pe la mine, prin Vulpășești, cu toată bucuria. A fost o combinație „nucleară” între mama și tata. Ambii sunt născuți la Vulpășești. Mai am o soră, cu 11 ani mai mică decât mine, am mai avut și un frate care s-a adus acum câțiva ani, nu a mai avut răbdare în lumea asta și a plecat dincolo… Sora mea are grijă de tot. Școala și liceul le-am făcut în Banat, unde am avut parte de dascăli minunați, care m-au învățat să scriu, să socotesc, să mă gândesc, să văd ce se întâmplă în lumea asta. Mă simt îndatorat față de ei și de învățătoarea mea, bineînțeles. Sunt mulți alții confrați poeți, confrați muzicieni cărora le sunt recunoscător. Cred că datorez multora ceea ce sunt eu astăzi.
– De ce face poezia, domnule Dinu Olărașu, viața mai frumoasă?
Mie mi-a făcut-o, pentru că am recunoscut în a scrie poezie unul din lucrurile cele mai importante care îți poate salva, de fapt, existența, ființa, indiferent dacă afară lumea-i zbuciumată, neliniștită, dizgrațioasă uneori, neîndurătoare, violentă. De câte ori am ocazia, mă întorc la scris și am impresia că e cu mult mai frumos. Asta împreună cu faptul că am descoperit un teritoriu unde am nu o mână de prieteni, ci sute de mii de prieteni poate, care văd nu la fel ca mine, dar la fel de frumos și la fel de îngăduitor și la fel de profund și adevărat ceea ce se întâmplă.
– Mai este poezia însăși viața, însuși sufletul vieții, după cum spunea marele Nichita?
Sigur că mai este. E o vibrație aparte, profundă, eternă. Nu știu cum aș fi rezistat dacă nu s-ar fi întâmplat asta, pentru că eu cred că a fost o întâmplare, un cadou de la îngeri, de la Dumnezeu… Și probabil asta o să fac, până o să trebuiască să plec și eu din lumea aceasta.
– Ați scris întotdeauna cu ușurință?
Pot spune că da. Cu ușurință însemnând la inspirație, la primul fior. Că am venit apoi cu mici nuanțe, cu mici rectificări, impulsul primordial a fost întotdeauna cel mai important.
– De ce avem nevoie ca să fim fericiți?
Într-o lume cum e cea în care încercăm să supraviețuim cât mai frumos, cât mai liniștit, e nevoie de câteva lucruri. Ar fi nevoie de mai multă armonie, mai multă înțelegere, mai multă atenție, mai multă decență din partea unora care învârt – au ei impresia asta – lumea pe un deget sau influențează destinele a milioane și milioane de oameni de zeci și zeci de ani. Mă refer la politicieni, la oameni cu influență. E păcat, pentru că riști să strici existența bună, frumoasă, dăruită de Dumnezeu fiecăruia din noi. E păcat că se întâmplă asta. Ar trebui să fim mai îngăduitori, mai atenți cu ce se întâmplă în imediata noastră vecinătate. Ar trebui să-i ajutăm pe cei care sunt mai neajutorați. La câtă speranță am consumat – și încă mai consumăm – în România, nu știu dacă merităm ce ni se întâmplă. Trebuia să trăim într-o lume un pic mai frumoasă și un pic mai bună.
– De ce uităm adesea că lumea-i făcută din foarte puțin?
Câteodată și eu mai uit. Nu e nevoie decât de dragoste, îngăduință, înțelegere și cred că e îndestulător, până la urmă. Probabil suntem luați cu treburile cotidiene, cu supraviețuirea, cu necazurile, cu încercările, cu catacombele, cu chinuiala vieții noastre. Eu încerc, cât îmi stă în putință, să-mi reglez diagrama vieții mele, cu prietenii, cunoscuții sau necunoscuții, prin cele două module sau îndeletniciri dacă vreți – muzica și poezia. Sper că uneori reușesc să ajung la sufletele, la inimile și la inteligența celorlalți.
– Poetul Lucian Avramescu spunea că, din păcate, în zilele noastre, pentru o mare parte din oameni, poezia nu mai există.
E adevărat că sunt oameni care nu mai vor să citească, dar mai sunt, slavă Domnului, și mulți avizi de cultură. Sper că mă număr printre poeți și o spun cu toată modestia, pentru că sunt poeți mult mai importanți și mai buni. Încerc să-mi adaug vocea cu onestitatea și cu încrederea pe care le am în ceea ce fac. Vreau să pun ceva în plus la frumusețea nebănuită a lumii.
– Ați fost considerat un copil minune, un copil teribil al folk-ului românesc.
Sunt vorbe mari. N-am făcut altceva decât să fiu eu însumi. E adevărat, cu nebuniile mele, cu tristețile mele, cu lacrimile mele, cu umorul meu atâta cât este, cu ale mele curiozități. Până la urmă, asta încearcă să fie, de fapt, fiecare artist. Să se exprime, până la capăt, pe el, de fapt, cu toate vibrațiile lui.
– Să încheiem pomenind un mare poet nemțean: Aurel Dumitrașcu.
Am avut ocazia să-l întâlnesc de două sau trei ori. Un poet genial! Un poet iluminat. Era sensibil, avea ceva aparte. Poet cu adevărat! Sută la sută!
A consemnat Violeta MOȘU
