Vianu Mureșan a publicat lucrări de filosofie, etică, teologie, estetică și hermeneutică, volume de poezie și proză.
S-a născut la 20 februarie 1969, în Vicea, județul Maramureș.
Între aparițiile recente menționăm volumul Ultimul gând. Progresia minții spre punctul de incertitudine, tipărit la Editura Eikon, în cursul acestui an.
Teza sa de doctorat despre Emmanuel Lévinas a primit, în anul 2005, Premiul „Henri Jacquier” al Centrului Cultural Francez.
Vianu Mureșan vorbește despre literatură, cultură și valorile care dau sens existenței. Privind lumea contemporană cu luciditate, scriitorul analizează transformările profunde produse de tehnologie, fragilitatea reperelor tradiționale și provocarea de a rămâne un om moral într-o societate tot mai fragmentată și imprevizibilă.
– În anul 2026, mai credeți în supraviețuirea literaturii?
– Cred în supraviețuirea literaturii dintr-un motiv legat de psihologia umană: faptul că omul este dependent de narațiune și omul se cunoaște pe sine prin poveștile pe care și le spune și le creează despre el însuși. Marea mitologie veche, de exemplu, sau marile creații poetice, literare, tot ceea ce s-a imaginat și s-a transformat în poveste de-a lungul timpului sunt legate de nevoia omului de a-și defini locul în lume: sentimentele, emoțiile, slăbiciunile, ambițiile, pasiunile, nesăbuințele, credința, nebunia, boala, suferința, moartea. Or, atâta vreme cât aceste lucruri sunt și vor fi prezente în viața omului, nevoia de a și le transforma în povești va fi reală și prezentă. Se impune, totuși, o întrebare: Poveștile vor fi spuse în felul în care au fost adresate până acum, doar prin literatură scrisă, prin literatură propriu-zisă legată de arta cuvântului? S-ar putea ca omul să înceapă tot mai mult să-și formuleze poveștile în limbaj multimedia. Și atunci literatura își va pierde valoarea fundamentală pe care a avut-o de-a lungul câtorva milenii de civilizație. Dar asta nu înseamnă că se va pierde povestea, ci se va pierde limbajul literar în care povestea a fost spusă. Literatura va continua să existe, dar se va schimba, o dată, pentru că există mult mai multe limbaje și există limbaje mixte, limbajul literar propriu-zis combinat cu limbaj vizual, și pe de altă parte, prin faptul că există iarăși acest instrument pervers de deturnare a meseriei literare care este această Inteligență Artificială, care deja face concurență destul de serioasă talentului uman. Este posibil ca cineva la un moment dat să spună povestea noastră în locul nostru și atunci nu mai sunt sigur că acea poveste ne va defini sau caracteriza pe noi. Dar e posibil să se ajungă în acel punct în care cineva să vorbească peste vocea noastră în numele nostru și acel moment nu este unul pe care-l doresc.
– Cum vi se pare „spectacolul” lumii contemporane?
– În primul rând, foarte variat. „Spectacolul” este, de fapt, o sumă de nenumărate spectacole. Societățile sunt atât de divizate și atât de variate interior încât, ca să folosesc termenul unui sociolog francez, există o tribalizare progresivă a lumii contemporane și fiecare își găsește propriul spectacol, propriul limbaj, propria formă de distracție, propria formă de satisfacere a talentului, a orgoliului, a ambițiilor, a speranțelor. Este un spectacol derutant, prin diversitatea lui și lipsit de coerență la nivel macrosocial. În societatea românească, ca să să nu mă întind mai departe, există o mulțime de mici societăți și fiecare dintre acestea își petrece timpul în felul ei. În realitate, viața noastră socială și nu numai a noastră, viața în lume este din ce în ce mai greu de controlat și mai greu de prevăzut, pe fondul violenței, pe fondul războaielor, pe fondul crizelor politice, economice și financiare care se leagă unele de altele, dar și pe fondul acestui vezuviu care este Inteligența Artificială și care deja a explodat și lava e în aer, se varsă peste noi, dar nu știm când ne va atinge și în ce fel, cât de aproape sau cât de departe suntem de centrul exploziei. Acest lucru produce o derută și aproape o formă de anxietate, de panică globală și viața este din ce în ce mai îngrijorătoare. Deci, în esență, e un spectacol trist, un spectacol dezolant. Odată cu aceste tehnologii inteligente, din ce în ce mai mult din ceea ce se întâmplă nu mai este cauzat de decizii sau comportamente omenești. Autoritatea și centrul de decizie încep să fie preluate din ce în ce mai mult de structuri, de rețele de analize de date, dacă ne gândim că sunt chiar la nivel politic conducători de Inteligență Artificială care sunt asociați cu centre de putere în S.U.A., sau în China, sau în Rusia, probabil că și în multe alte țări pe care eu nu le am în minte acum. Și în condițiile în care nu mai sunt oamenii singurii care decid, liderii lumii nu mai sunt cei care decid mersul lucrurilor și destinul societăților, viitorul este total impredictibil și s-ar putea ca deciziile luate sau schimbările produse să nu fie deloc în favoarea așteptărilor noastre.
– Aveți un model absolut de viață?
– Încă de la 14 ani, mi s-a fixat în minte modelul ecleziastului pe care-l consider modelul de viață umană împlinită: caută înțelepciunea înainte de toate și toate celelalte îți vor fi date pe deasupra. Mi s-a părut că acesta ar fi îndemnul care mi-ar structura devenirea și mi-ar da o personalitate care, în orice context, în orice situație istorică, în orice societate, la orice vârstă, ar putea să fie în sine un model bun de viață și-ar putea să fie eventual folositor celor împreună cu care trăiești. Natura, în frumusețea ei, este o epifanie și unii filosofi și nu numai filosofi, artiști, au crezut că în esență lumea este frumoasă și cineva care are mintea luminată observă și trăiește cu emoție aceste frumuseți cosmice incredibil de complexe și neînțelese ale lumii. Aceeași frumusețe este și în proporția care decide structura cochiliei unui melc de exemplu, frumusețea fractalilor pe care-i găsim în natură la nivelul cel mai mic în toate structurile vii și frumusețea cosmică ca atare. Dincolo de toate acestea, este frumusețea vieții umane cu care de fapt noi ne umplem întreaga existență, frumusețea gândirii umane, frumusețea sacrificiului, frumusețea înțelepciunii, frumusețea dreptății pe care natura nu le creează. Un gest frumos sau o atitudine, decizie frumoasă sunt probabil niște minuni la nivelul existenței.
– Cum s-ar cuveni să ne trăim propria viaţă?
– Eu cred că ar trebui să trăim foarte vigilenți, foarte atenți la ce se întâmplă și la ce se schimbă în jurul nostru, pentru a fi lămuriți de fiecare dată în ce ape ne scăldăm. Trebuie să fim cu ochii în patru la fenomenele care se întâmplă în lume, în spațiul politic, în spațiul economic, dar, în special, în acest domeniu informațional al Inteligenței Artificiale care este arma cea mai dură și mai perfidă creată până acum cel puțin de lumea modernă, și asta nu-i o idee a mea sau o suspiciune a mea, ci pentru că este o tehnologie pe care deja specialiștii, inclusiv creatori de Inteligență Artificială o numesc Hiroshima IA trimițând la explozia catastrofală de la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial. Așadar, trebuie să vedem ce se schimbă, pentru că ritmul schimbării cel puțin în acest domeniu este uluitor, este șocant de rapid și de variat și, dincolo de asta, ar trebui să trăim cu din ce în ce mai puține așteptări în planul realizărilor personale, pentru că tot ceea ce au constituit până acum cultura, credința, morala, religia omului încep să-și piardă valoarea și caracterul regulator în viețile oamenilor. Dacă ne uităm la generațiile tinere, ele nu mai vor să învețe de la părinți, de la școală mai nimic. Foarte puțini tineri mai citesc, iar sursele lor de educație sunt cu totul colaterale: fără familie, fără școală, fără cărțile sfinte, fără cărțile de filosofie, adică fără tradiție. Și atunci mă întreb eu care sunt sursele de structurare a conștiințelor, a minților, a valorilor acestor copii și tineri care, probabil, au fost luați de val înainte să-și dea seama în ce ape se scaldă și în ce direcție merge viața lor? Probabil, unii vor ajunge să-și dea seama, dar va fi prea târziu. Și cred că mai sunt șanse, dacă vor exista niște filtre sau niște încercări de echilibrare a acestei devieri a minții, a culturii, a comportamentelor de la ceea ce era tradițional, previzibil și era normativ în viața socială și dacă vor exista niște încercări de reabilitare și de filtrare a acestor abateri. În acest cadru, cred că este previzibilă o anumită barbarizare și nu sunt primul care vorbește despre asta. Despre noii barbari s-a vorbit și se vorbește și se scriu cărți deja de analiză filosofică. Se poate reveni, în foarte scurt timp, la o barbarie a speciei noastre. Ori această barbarie, asociată cu puterea colosală destructivă care există prin Inteligența Artificială, prin armament, prin bombele biologice, prin dezechilibrele ecologice deja create de mersul civilizației noastre, este suficientă pentru o catastrofă.
– Când se confruntă omul cel mai intens cu propria conștiință?
– Cred că în situațiile derutante, în situațiile imprevizibile este cel mai aproape, pentru că atunci este obligat să gândească ceva care nu face parte dintr-un depozit al minții, al gândirii lui și este obligat să își miște conștiința în vederea găsirii unei rezolvări, unei ieșiri, unei soluții. Și atunci brusc, pe fondul acestei incertitudini sau derute, se produce fie o formă de iluminare, fie o formă de dramă, de panică. În orice caz, atunci este cea mai intensă mișcare a minții, când ești pus într-o situație inedită, eventual, gravă sau dramatică. Este vorba fie de o pierdere, fie de un accident, fie de o întâmplare socială total șocantă și neașteptată, o criză, toate aceste situații te împing să gândești, să judeci, să vezi dacă există în criteriile tale și în capacitatea ta de a judeca și de acționa ceva care să ducă la rezolvarea acelei situații. Se poate să găsești o soluție, se poate să nu găsești. Situațiile mai dese în viață sunt cele în care suntem depășiți de ceea ce se întâmplă și rămânem descoperiți și vulnerabili.
– Cum mai poate să se descurce un om moral într-o lume a nepăsării, a apatiei, a insensibilității?
– Dacă reușește să-și creeze un spațiu de securitate în care să nu fie atins în mod direct, se poate descurca astfel încât să rămână neatins sau să își conserve conduita, rigoarea morală și stilul de viață pe care le consideră bune în sine. Dacă găsește limbajul, mijloacele de comunicare și situațiile în care poate să convertească sau să atragă sau să limpezească la minte pe alții sau să le lumineze conștiința, atunci e și mai bine. Dar, mă gândesc că sunt foarte puține situațiile în care copiii, tinerii mai au disponibilitatea să se formeze sau să se educe, să învețe de la cei care au o conduită tradițional bună. Prăpastia e mare și se lărgește. Între criteriile celor care au crezut în anumite valori și în anumite tradiții comportamentale, etice, în anumite raporturi între generații, raportul între copii și părinți în familie, între educatori și elevi la școală, credibilitatea instanțelor de educație a fost anulată, dacă nu compromisă complet.
– Mai contează grija față de ceilalți?
– Da, întrucât ceea ce contribuie la echilibru, la fericirea, la capacitatea noastră de a trăi, depinde în mare măsură de ceilalți, de asocierea cu ceilalți. Nu vorbesc doar de familia în care ne-am născut, de părinții care ne-au educat, de profesorii care ne-au dat cunoștințele pe care le folosim de-a lungul întregii vieți. Fiecare trăim în anumite grupuri profesionale, în anumite grupuri de credințe, de valori, și toate speranțele noastre esențiale în viață sunt legate de cineva: cei pe care-i iubim, cei pe care-i admirăm, cei care sperăm să ne observe gesturile, să ne observe felul în care gândim, felul în care ne comportăm și să considere că este util și folositor un anumit mod al nostru de a fi. Gândiți-vă că, pentru un înțelept izolat ca Robinson Crusoe pe insulă, înțelepciunea lui n-ar valora nimic, nu ar fi nimeni care să beneficieze de înțelepciunea lui. De asemenea, dacă el ar fi un poet genial sau un Beethoven izolat ca Robinson Crusoe nu ar avea cui să cânte și nu ar exista cine să se bucure de creația lui, de geniul lui. Așa încât cred că noi suntem niște nuclee sociale prin personalitatea și prin locul nostru în lume și ar trebui să ne pese cel puțin de cei împreună cu care ne petrecem sau sperăm să ne petrecem viața în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Bucuria pe care le-o putem da, satisfacția, sau încântarea pe care le-o putem da, într-un fel sau altul, se răsfrânge și contribuie la propria bucurie de a fi și de a trăi.
– Cuviința, modestia, bunul-simț în ce măsură ne mai definesc?
– Pentru cei care se ocupă de a-și gândi viața, de a căuta niște sensuri etice ale structurilor și raporturilor sociale, cred că toate acestea există, dar în proporții diferite și poate în proporții variate în momente diferite ale vieții. Nu în toate situațiile este nevoie să se manifeste decența sau bunul-simț. În anumite situații trebuie să se manifeste de exemplu generozitatea sau bunătatea, pentru că ele sunt cele mai eficiente sau ele sunt cerute de o situație în care ne găsim. În alte contexte, contează poate mai mult cuviința sau mai mult bunul-simț decât a face un gest de ajutor sau faptă bună față de cineva. Ele există și cel puțin de la o vârstă încolo când oamenii își asumă tot mai multă grijă față de mediul în care trăiesc poate chiar de societate în sens cât mai generos, cred că toate aceste valori sunt permanente și sunt conștient practicate de cei mai serioși dintre oameni.
– Și responsabilitatea?
– Este esențial să trăiești responsabil în mediul social la care tu ai acces și asupra căruia se pot răsfrânge gesturile tale. Nu vreau să ne supralicităm importanța și valoarea. Noi avem eficiență în deciziile sau în atitudinile noastre doar la nivelul celor cu care suntem în legătură și în contact direct. Să spunem că, dacă ești scriitor, ai legătură cu cei care te citesc, dacă ești orator, ai legătură cu cei care te ascultă, dacă mesajele tale circulă în mass-media, ești în legătură cu cei care te urmăresc acolo, responsabilitatea ta este strict legată de cei care sunt partenerii, interlocutorii tăi într-un mesaj pe care-l faci public. La nivel mult mai modest, dar cotidian, responsabilitatea este pentru viața împreună cu cei cu care trăiești și care depind de tine și asupra cărora, într-un fel sau altul, poți avea influență prin prezența și atitudinea ta.
A consemnat Violeta MOȘU
