Nimic nu zboară mai repede decât vestea morții.
Comunitatea nemțeană deplânge pierderea unuia dintre cetățenii săi cei mai dăruiți binelui public, personalitate complexă de înalt profesionalism și conștiință civică.
L-am cunoscut, prin soția mea, care i-a fost subalternă, exponent al unei generații de făuritori, ai generației care ridica din nimic, cel mai reprezentativ obiectiv al chimiei românești, unitate de top a industriei noastre.
Îmi arog, cu deosebită emoție și cuvenită amărăciune, calitatea de prieten al celui dispărut și încerc să schițez, în altfel decât un excurs biografic obișnuit, un portret strict subiectiv.
Într-un articol publicat într-un ziar local, îmi exprimam, printre altele, părerea că municipiul nostru era o emanație, o creație a CFS-ului, fără de care ar fi rămas localitatea patriarhală dintotdeauna. M-a sunat la telefon și m-a acoperit de merite pe care nu le aveam și și-a exprimat nu numai prețuirea pentru cele scrise, dar și durerea că mulți alții nu dau două parale pe asemenea mențiune. Mărturisesc că de câte ori ne întâlneam ori vorbeam la telefon, făceam cum mă pricepeam mai bine și îi aminteam de dezvoltarea orașului de care eram mândri cu toții. Nu cred că exista om mai fericit. Mă grăbesc să spun că urbea noastră îi este (încă) datoare cu o recunoștință de care nu s-a bucurat în timpul vieții, deși, ca parlamentar, a apărat interesele Neamțului
Directorul Valeriu Momanu a fost dominat de un simț vizionar, dar și al realității imediate. El a realizat la Săvinești, o Policlinică de Întreprindere, conform dorințelor sale și s-a numărat printre primele instituții din țară (inclusiv spitale) care au dotat-o cu ecograf și endoscop, treabă deloc ușoară pentru acea vreme. De ea au beneficiat propriii salariați dar, fie înaintea Domnului, și mulți alții. Amintesc că la un moment dat, am fost mesagerul Direcției Sanitare, în încercarea de a-l determina să dea spitalului aparatura respectivă. Am fost primit foarte bine dar mi-a spus foarte deschis: „Mă bucur că pot schimba câteva vorbe cu Dvs., dar discuția noastră pornește de aici: instrumentele rămân la Săvinești”. A rămas o prioritate de care nu mulți știu.
Într-una din zile, soția mea, o ființă deosebit de sensibilă, a venit acasă vizibil supărată. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus: „o mare nenorocire, inginerul Momanu a primit o amendă și vreau să contribui și eu cu o parte din salariul meu”. Sigur că n-am contrazis-o, pe acea vreme, astfel de amenzi erau doar o sperietoare. Asta nu înseamnă că soția nu s-a dus la directorul ei și i-a propus o contribuție personală. Îmi povestea inginerul Momanu: „Domnule, deși mă socoteam bărbat în toată firea, simțeam că mă năpădește plânsul. Așa ceva nu mi se mai întâmplase”.
M-a sunat într-o seară: „V-am văzut băiatul la televizor la o emisiune concurs. I-am spus soției: „uite-l pe fiul doamnei Răzeșu, cum își dovedește istețimea”.
La una din ședințele Filialei Neamț a Academiei Oamenilor de Știință, fusese invitat și domnul inginer Valeriu Momanu. Pintre comunicatori, un fizician propunea publicului (la prețuri piperate), o plăcuță electronică, de 2/2 cm care, conform autorului, conținea nu mai puțin de 41 de esențe de plante ( ?!?) și care agățată de gâtul cuiva cu un șnur, vindeca mai toate bolile de pe pământ.
În cel mai autentic spirit științific, inginerul Momanu a întrebat autorul: „Toate bune și frumoase, nu pun la îndoială invenția Dvs., dar spuneți, de unde își ia energia plăcuța Dvs. ?” Autorul a dat un răspuns antologic: „De la corpul uman” și cum interlocutorul a spus că nu înțelege, domnul fizician, care cutreiera toată țara cu minunea sa, a dat-o pe mitocăneală: „Păi, cum să înțelegeți, dacă toată viața Dvs. ați cultivat materialismul dialectic și istoric?”
Am țâșnit de pe scaun: „Domnule comunicator, cum îți permiți asemenea afirmație ? Știi dumneata cine a fost persoana asta și ce a făcut pentru chimia și industria noastră ? Te-a invitat la un dialog științific și te eschivezi într-o mojicie ?”. Bineînțeles că distinsul comunicator s-a făcut repede nevăzut, fără să fi vândut o singură plăcuță.
În ultimii ani, dialogul nostru a fost mai mult de la distanță. M-am bucurat că s-a aflat în îngrijirea doamnei sale, a fiului său, chiar dacă s-au mutat la București.
Revine pentru totdeauna, pentru somnul de veci, în locurile pe care le-a iubit și cărora le-a închinat întreaga sa viață.
Să-i cerem lui Dumnezeu să-l așeze printre cei aleși, printre cei cu dragoste și atașament față de semeni și de țară.
Dr. Virgil Răzeșu
