Actorul Eugen Apostol este un om volubil, un iubitor de semeni, iubitor de viață. De când se ştie a vrut să fiu actor, iar problema profesiei nu s-a mai pus în familia sa.
S-a născut la 16 aprilie 1943 în localitatea Cavadinești, din județul Galați. A absolvit I.A.T.C., la clasa profesorului Radu Beligan, promoția 1966.
A debutat la Teatrului Tineretului în anul 1970, în rolul Craiul din neuitatul spectacol „Harap-Alb“, dramatizarea și regia Zoe Anghel-Stanca.
Timp de 13 ani, la Piatra-Neamț a dobândit un anume fel de a exista, datorită generozității și spiritului camaraderesc din colectiv. Crede că nu poți să fii valoros, dacă nu recunoști valoarea celorlalți.
Spune că teatrologul Eduard Covali a fost o LUMINĂ de om, iar butada pe care vrea să o impună este „Timpul trebuie acceptat, dar nu resimțit”.
Dintre rolurile care l-au consacrat, amintim: Omulețul de sticlă din „Inimă rece“ de Eduard Covali, regia Sanda Manu, 1973, Benvolio în „Romeo și Julieta“ de W. Shakespeare, regia Silviu Purcărete, 1974, Les în „Zigger-Zagger“ de Peter Terson, regia Cornel Todea, 1974; Minte bogată în „Tinerețe fără bătrânețe“ de Eduard Covali, regia Cătălina Buzoianu, 1975, Ipistatul în „D’ale carnavalului“ de I. L. Caragiale, regia Alexandru Dabija, 1980, Agentul în „Joc dublu“ de Robert Thomas, regia Eduard Covali, 1981, Temnicerul în „Dragonul“ de E. Svarț, regia Victor-Ioan Frunză, 1981, ori Egist în „Muștele“ de J. P. Sartre, regia Laurențiu Ulici, asistent de regie Paul Chiribuță, 1982.
Eugen Apostol a primit astăzi (12 mai 2026) o stea pe Aleea Personalităților, cu ocazia desfășurării celei de-a XXXVII-a ediții a Festivalului de Teatru de la Piatra-Neamț.
Când i-am solicitat interviul, m-a rugat să-l însoţesc la o scurtă plimbare prin oraşul care i-a fost atât de drag. Începem din faţa TT-ului, fireşte.
– Povestiţi-mi despre bucuria de a fi din nou la Piatra-Neamţ…
– Bucuria e mare… Dar, alături de ea, prezenţa mea în aceste zile ale festivalului, îmi provoacă un sentiment ciudat, datorat metamorfozei din postura de „gazdă” de acum 50 de ani, la cea de „oaspete”. Şi mă bucur să constat că atenţia şi dragostea cu care întâmpinam atunci invitaţii, sunt identice cu cele cu care sunt întâmpinat acum, că arhicunoscutul „spirit al Teatrului Tineretului” dăinuie peste timp. Abia acum înţeleg de ce Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamţ – care se poate mândri şi cu faptul de a fi primul festival de acest gen din ţară – a devenit încă de la începuturi un adevărat eveniment naţional, care nu putea să lipsescă de pe agenda majoritatăţii oamenilor de teatru din întreaga ţară. Era un sentiment reconfortant să te simţi părtaş la această sărbătoare.
Un alt motiv de bucurie este şi acela de a mă afla din nou în acest minunat oraş, care m-a găzduit cu generozitate ani buni din tinereţea mea şi care constat că a devenit şi mai frumos, mai curat şi mai primitor. Iată, de pildă, acest parc cu mereu aceeaşi statuie a lui Ştefan cel Mare. Era frumos şi pe vremea mea, aici veneam, eu şi soţia mea Eugenia (Puşa) Balaure, între o repetiţie de dimineaţa şi un spectacol de seară, să o plimbăm pe Ina, fetiţa noastră. Uneori, eu mai rămâneam alături, la Ceahlău pe terasă, cu băieţii la o bere!
Voicu, în „Ultima oră” (1972), alături de Tinel Atanasiu, regia Emil Mandric.
– Întâlnirea cu Teatrul Tineretului din 1970 a fost mult dorită sau întâmplătoare? Cum aţi ajuns actor la TT?
– N-a fost deloc întâmplător. Sau, dacă am considera că exact ce ni se întâmplă este o consecinţă firească a alegerilor noastre anterioare, conştiente sau nu, a fost o întâmplare fericită. Am dorit să vin la Piatra. Deşi eram angajat al teatrului din Galaţi – un teatru destul de important, dacă ne gândim că acolo au debutat Gina Patrichi, Dana Comnea sau Ştefan Bănică – deşi eram destul de apreciat, totuşi, mă fascina ce citeam sau ce auzeam de la colegii mei de facultate care erau angajaţi acolo, despre spectacolele şi mai ales despre atmosfera de lucru cu totul deosebită din acest teatru. Aşa că i-am trimis o scrisoare lui Eduard Covali – care atunci era pentru mine „stimate domnule director”, ca pe urmă să devină „dragă Edi” şi unul dintre cei mai buni prieteni – în care-mi exprimam şi motivam dorinţa de a face parte din colectivul pe care-l conducea. Şi nu mică mi-a fost mirarea, cum se zice, când, nu peste mult timp, am primit răspunsul – „suntem bucuroşi să vă primim în colectivul noastru şi vă aşteptăm”. Nu-mi venea să cred şi a trebuit să mă lupt cu înverşunare până să-l conving pe directorul gălăţean să-mi aprobe transferul. Iată o „întâmplare” care mi-a schimbat fericit cursul vieţii şi pentru care nu preget nici astăzi să-i mulţumesc bunului Dumnezeu.
– A fost TT pentru dumneavoastră, „cea mai bună lume posibilă?” Cum funcţiona „maşinăria de lansat vedete” de la Piatra-Neamţ?
– Nu ştiu dacă cea mai bună posibilă, dar cu siguranţă a fost minunată. Şi nu e numai părerea mea, actorii din toate colţurile ţării, care veneau în turneu la noi, erau pur şi simplu entuziasmaţi de atmosfera pe care o „respirau” în teatrul nostru. Tocmai această atmosferă de camaraderie, de înţelegere, de plăcere de a fi împreună, şi pe scenă şi în afara ei, ne definea pe toţi deopotrivă. Fireşte, fiecare aveam, mai mult sau mai puţin strălucitor, dramul lui de talent cu care fusese hărăzit, dar nimeni nu se considera mai bun decât ceilalţi. Pentru că ce se dorea era ca SPECTACOLUL să iasă bun. Şi au fost zeci de spectacole excepţionale, care se jucau în capitală cu sălile arhipline şi cu cronici entuziaste, dând naştere unei butade care circula în lumea teatrului, şi anume: „cel mai bun teatru din Bucureşti este cel din Piatra-Neamţ!!!!” Şi cum se ştie, nu poţi fi bun într-un spectacol prost, era firesc ca Teatrul Tineretului să devină o adevărată pepinieră de talente care, afirmate în Piatra-Neamţ, îşi luau zborul spre marile teatre din capitală.
… Ne aflăm pe bulevardul Mihai Eminescu, şi după câţiva paşi se opreşte în faţa intrării unui bloc:
Uite, aici am locuit la început, într-o cameră dintr-un apartament cu trei, împreună cu Sibylla (Oarcea) şi Marta (Savciuc), ne înţelegeam bine, eu eram responsabil cu aprovizionarea şi cu dusul gunoiului. Pe urmă, după ce m-am căsătorit cu Puşa, ne-am mutat vizavi, la etaj, în apartamentul unde acum locuieşte bunul şi statornicul meu prieten Mircea Zaharia.
Djafar, în „Nastratin Hogea“ (1973), regia Zoe Anghel Stanca.
– Cum vă autodefiniţi?
– E greu să te autodefineşti şi să fii şi obiectiv, pentru asta îţi trebuie o doză mare de sinceritate şi curaj. Ca om, aş zice că mă străduiesc să duc o viaţă în care să nu-mi fie ruşine de faptele mele. Şi de curând am descoperit un îndemn pe care sunt hotărât să-l urmez: „Bucură – te de tot şi nu avea nevoie de nimic!”. Am descoperit asta în „Conversaţii cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch.
Ca actor, pentru mine teatrul a însemnat…TEATRU!! L-am iubit şi continui să-l iubesc cu o pasiune atât de mare, că de multe ori mi-am reproşat – poate şi din cauza unui perfecţionism care mă bântuie – că n-am fost în stare să-l slujesc pe cât ar fi meritat pentru tot ce mi-a oferit.
…. Încet-încet ajungem pe bdul. Dacia. Se opreşte, se sprijină pe parapet şi o vreme ascultă susurul Cuiejdiului:
Uite aici, pe Bulevardul Dacia m-am mutat la un apartament de trei camere după ce s-a născut Ina. Precum vezi, ne bucuram din partea forurilor locale de o grijă şi susţinere deosebite. Şi mă bucur să constat că tradiţia e continuată şi în privinţa asta. Eram vecini, în blocul alăturat, cu Paul (Chiribuţă), apoi în celălalt de alt Paul (Findrihan), considerat ca unul dintre cei mai buni secretari literari din ţară. Iar în blocul ăsta turn stătea Tibi (Boris Petroff) şi mai departe, de-a lungul Cuejdului, urma Uri (Valentin Uritescu), apoi Pufi (Florin Măcelaru) şi în capăt, Mihai, care în capitală avea să devină celebru, modestul scenograf Mihai Mădescu. Iar dincolo, peste Cuejdi, în duplexul acela, parcă pentru a ne avea pe toţi sub observaţie (!), stătea Edi, dragul nostru director. Acuma, văzând câţi am locuit pe acest bulevard, parcă mi-ar veni să propun ca să se numească… bulevardul artiştilor! (Râde mucalit)
– Când sau cum v-aţi dat seama că actoria este chemarea dvs.?
– N-aş zice că a fost o chemare „irezistibilă”. Mai curând o atracţie subconştientă, datorată, cred, unei gene histrionice moştenită de la tatăl meu, care era un tip de un haz molipsitor. Aşa se face că încă de mic, în familie, imitam clovnii pe care-i vedeam la circ, apoi m-am înscris în cercul de teatru de la Casa pionierului, unde am activat, devenind un fel de senator de drept… până la terminarea liceului!!! În tot acest răstimp, nu scăpam niciun spectacol de la Teatrul de stat, eram ca un copil de trupă printre actori şi chiar făceam figuraţie în mai multe piese, ba în una am şi schimbat două replici cu Gina Patrichi! A fost, deci, un drum lin şi constant.
Motanul/Temnicerul, în „Dragonul“ (1981), alături de Maria Teslaru, regia Victor Ioan Frunză.
– Care sunt cele mai dragi amintiri care vă leagă de Teatrul Tineretului? Spectacolele? Premiile? „Şase saşi”?
– Cea mai dragă amintire este… întreaga perioadă petrecută la Piatra! Cu spiritul camaraderesc din colectiv, cu bucuria cu care veneam la repetiţii sau spectacole, cu serile petrecute împreună la barul nostru „Şase saşi”, care funcţiona ilegal în teatru, sfidând drasticul decret ceauşist 400 şi pe care forurile locale, înţelegătoare, se făceau că nu-l văd şi unde cumpăram berea de la Alimentara şi o vindeam la acelaşi preţ, fiecare dintre noi fiind „barman” cu rândul. Aici aveau loc dispute „crâncene” la un joc de mini-biliard, pe ambalajul căruia scria „Recomandat copiilor de până la 12 ani”!!!, aici ne serbam fiecare ziua de naştere, ocazie cu care grupul de creaţie „Edi, Ţâcă şi cu Gelu” – adică Eduard Covali, Constantin Cojocaru şi subsemnatul – compunea o dedicaţie în versuri, care era departe de a avea un aer omagial, ci erau versuri hazoase şi pline de înţepături colegiale.
– Vorbiţi-ne despre microbul scrisului şi „Heautontimorumenos”, gazeta teatrului. Ce a fost mai întâi?
– Mai întâi… au fost amândouă! Atât doar că „Heautontimorumenos” apărea doar în perioada festivalurilor şi a fost ideea lui Sandu Lazăr, care, pe lângă actorie era şi un caricaturist foarte talentat. Redactor-şef era, fireşte, Edi, nu numai că era „dom director”, ci pentru ideile şi talentul său deosebite în ale scrisului. Eu cu Ţâcă eram „colectivul de redacţie!” Aici apăreau cele mai proaspete „cronici” la spectacolele care aveau loc în seara respectivă, care erau – cum altfel? – tot în versuri, tot hazoase şi tot pline de înţepături colegiale, spre deliciul invitaţiilor, care le citeau imediat după spectacol, când coborau în barul „Şase saşi”.
Egist, în „Muștele“ (1982), alături de Carmen Petrescu, regia Laurențiu Ulici, asistent de regie Paul Chiribuță.
– Apropo de… „Șase sași”. Ne mai spuneți o dată povestea?
– E o poveste nostimă. Noi, la facultate, aveam un exerciţiu de dicţie pentru a ne perfecţiona vorbirea scenică, care suna astfel: ” Şase saşi în şase saci”, propoziţie pe care trebuia s-o repeţi din ce în ce mai repede. Nu e deloc simplu, încearcă şi o să vezi. Ei, şi la inaugurarea barului, am convenit cu toţii, că acelui care nu reuşea să-l spună fără să se încurce, să nu i se mai dea de băut în seara respectivă! Şi nu de puţine ori Traian (Pârlog) sau Pufi (Florin Măcelaru) nu treceau testul! Aşa i-a rămas numele…
… Ajungem în celălalt capăt al bulevardului Eminescu:
Uite, aici în giratoriul ăsta era să fac un accident (şi ce accident!) – nu dădusem prioritate maşinii… poliţiei!!! Cred că poliţiştii m-au recunoscut şi – cum noi actorii eram priviţi cu simpatie de majoritatea pietrenilor – au evitat cu îndemânare accidentul şi… au mers mai departe!!
Comisarul de poliţie, în „Joc dublu“ (1981), alături de Ara Flămânzeanu, regia Eduard Covali.
– Mi-ați mărturisit că ați fost prieten cu Eduard Covali. Povestiți-mi, vă rog…
– Pentru mine, Edi a fost cu adevărat omul providenţial, care mi-a influenţat aproape decisiv cariera artistică. În primul rând, deşi mă văzuse jucând numai o dată, mi-a acordat girul său şi a acceptat să intru în acest colectiv de elită. Apoi, tot lui îi datorez şi faptul că am obţinut, la unul dintre festivaluri, premiul de interpretare. Iniţial nu eu trebuia să joc rolul respectiv, doamna Sanda Manu, regizoarea, îl voia pe Mitică Popescu. Deşi, se ştia, la noi directorul nu intervenea niciodată în distribuţii, nu ştiu la ce metode persuasive a apelat Edi, pentru că, până la urmă, a convins-o să mă accepte. Ceea ce m-a uimit este faptul că, mie personal, nu mi-a pomenit niciodată despre asta, mi-a mărturisit doamna Sanda peste câţiva ani. Iată, încă o dovadă a nobleţei caracterului său. Iubea actorii cu dăruire şi ne conducea cu discreţie şi diplomaţie, nu-l simţeam că este director, ci mai degrabă un frate mai mare, grijuliu, şi un camarad desăvârşit, jovial şi plin de glume. De la el am preluat expresia haioasă, pe care o folosesc şi astăzi: „Eu am o propunere şi sunt de acord cu ea!!”. O lumină de om! Dumnezeu să-l aibă în grijă, împreună cu toţi dragii mei colegi, care au urcat acolo sus spre odihna veşnică! Şi, iată, că totuşi trăiesc încă în noi, atâta vreme cât mai vorbim despre ei.
Alături de Constantin Cojocaru și Eduard Covali.
– Personal, cum vă raportaţi la timp? Cum resimţiţi trecerea anilor?
– Eu am o butadă a mea, care sper că va deveni celebră: „Timpul trebuie acceptat, dar nu resimţit”. Şi mă străduiesc s-o respect. Dacă ne-am lua după acte, am 83 de ani. Dar eu m-am hotărât să rămân la 65! Cred că e o alegere rezonabilă.
– Ce v-a surprins mai mult revenind pe aceste meleaguri?
– Din fericire, toate surprizele au fost plăcute. Dar ce m-a uimit cu adevărat a fost întâlnirea cu un simplu împătimit de teatru, pre numele lui Valentin Popescu. E tânăr, deci nu m-a văzut jucând, dar a dorit să mă cunoască. Am constatat cu uimire nu numai că ştia rolurile pe care interpretasem, dar mi-a arătat şi o mapă cu toate programele de sală, şi câteva afişe ale unor spectacole prezentate pe scena TT, acum … 50 de ani. E o bucurie pentru că, sunt convins, acest tânăr este un reprezentant emblematic al publicului pietrean. Să nădăjduim nădejdi bune…
– Ce le transmiteţi oamenilor care v-au văzut jucând pe scena de la Piatra-Neamţ?
– Celor din jurul vârstei mele le mulţumesc pentru dragostea şi atenţia de care m-am bucurat din partea lor şi îi asigur că au fost reciproce, iar pe cei mai tineri îi invit să se apropie cu dragoste de Teatrul Tineretului şi de actorii lui. Şi unii şi alţii vor avea numai de câştigat.
A consemnat Violeta MOȘU
