Ioan Prăjișteanu s-a născut la 28 octombrie 1951, în satul Schineni, comuna Săuceşti, din judeţul Bacău. Este poet, publicist, editor, redactor și director al importantei reviste de cultură și atitudine „Plumb” pe care a fondat-o în urmă cu 20 de ani (martie 2006). Din anul 2010, publicația apare la Bacău cu sprijinul și sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
– Ați crezut de la început în succesul acestei publicații, în faptul că va deveni un punct de referință pentru literatura și cultura contemporană de la noi?
– Înainte de apariția revistei „Plumb”, mi-am încercat forțele cu o revistă tip „magazin”, care s-a numit Magazin T, cu apariție lunară între anii 1996-1998. Revista „Plumb” a fost mai mult un gest de încredere decât o certitudine. Nu știam dacă „Plumb” va deveni un reper, dar simțeam că trebuie să existe. A crescut odată cu noi, cu încăpățânarea de a rămâne relevantă, chiar și atunci când contextul nu era prietenos cu cultura scrisă.
Pagina întâi a Revistei „Plumb”, nr. 1, martie 2006.
– Când ați simțit pentru prima dată bucuria scrisului?
– Foarte devreme, în copilărie. Nu neapărat dintr-o ambiție literară, ci dintr-o nevoie de a pune ordine în ceea ce simțeam. Bucuria venea din faptul că, scriind, lumea devenea mai clară.
– Cine v-a făcut să prindeți drag de carte?
– Prima carte citită a fost „Pinocchio” și cred că a fost cartea care mi-a deschis plăcerea de a citi și întâlnirea cu cărțile a fost un cumul de oameni și momente – profesori, părinți, poate chiar și singurătatea. Uneori, cartea apare exact când ai nevoie de ea, ca un prieten discret.
– Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră?
– Poezia este, pentru mine, forma cea mai sinceră de a exista. Nu e doar literatură, e o stare – un fel de a respira mai adânc în realitate.
– Cum mai poate fi ținut cititorul în priză, acum când el nu mai are la dispoziție timpul pe care-l avea în trecut?
– Cred că autenticitatea ține cititorul aproape. Nu viteza sau spectaculosul, ci acel sentiment că textul vorbește cu adevărat cu tine. Cititorul de azi nu mai are timp, fiind atacat din toate direcțiile de internet, dar are poate o nevoie mai mare de sens începând cu primele ore de clasă, printr-o angajare afectivă a dascălilor în îndrumarea copiilor spre lectură.
– Ce vă bucură/ întristează cel mai mult în viața de zi cu zi?
– Mă bucură lucrurile mici, aproape invizibile: o conversație bună, o pagină reușită. Mă întristează graba generalizată. Și superficialitatea, care începe să devină normă.
– Aveți un volum de poezii intitulat „Impozit pe cuvinte”, publicat în anul 2001. Ce ne-am face dacă, în context real, ar exista o asemenea taxă?
– Ar fi probabil sfârșitul multor tăceri fertile și începutul unor cuvinte prea calculate. Scrisul ar deveni mai puțin liber, iar literatura ar pierde din spontaneitate – ceea ce ar fi o mare pierdere.
– Ce este demn de remarcat în literatură în ultimul timp?
– Se simte o diversificare interesantă a vocilor, o libertate mai mare de expresie. Apar autori care nu mai scriu „după model”, ci dintr-o nevoie reală de a spune ceva personal.
– Aveți o fire dinamică sau contemplativă, reflexivă?
– Mai degrabă reflexivă, dar cu momente de dinamism. Scrisul cere răbdare, dar viața te obligă uneori la mișcare.
– Ce răspundeați când erați copil întrebării: „Ce vrei să te faci…?”
– Copiii aleg, de obicei, profesiuni care li se par fascinante sau „cool”: astronaut, medic, polițist, artist… Eu aș fi fost mai degrabă genul care se oprește la una singură, dar aș fi vrut să le fac pe toate, să devin un fel de „enciclopedie vie”.
– Vă plac competiția, ierarhia, în acest domeniu?
– Nu competiția în sine mă interesează, ci dialogul. Literatura nu ar trebui să fie o cursă, ci o formă de întâlnire între sensibilități diferite.
– Ce credeți că ați sacrificat, de-a lungul anilor, în această activitate?
– Timpul, în primul rând. Și poate o anumită liniște interioară. Dar sunt sacrificii pe care nu le conștientizezi pe moment – vin la pachet cu ceea ce ai ales.
A consemnat Violeta MOȘU
Final de stagiune
Peste spectatori căzuse
Cortina,
Stâncă de catifea.
Toți tăceau, așteptând
Un final
Care nu mai venea.
Și măștile au început
Să plutească;
Cuvintele s-au risipit.
În urma lor, pe scenă
Urcară hienele
Să facă moarte printre
Cuvintele ce aveau să vină…
Constantă
În fiecare clipă
mă aflu în centrul unui cerc,
o constantă indisolubilă,
prizonier al propriilor mărturisiri.
Păcatele mele
s-au înşirat, toate,
pe foi de hârtie milimetrică;
mărgele negre
mimând puritatea.
Mă supun cercului
şi semnez cu speranţa
unei priviri furişate
dincolo de gard.
