Angelica Tăbăcaru este o personalitate a învățământului nemțean care, de-a lungul a 47 de ani de carieră, a adus beneficii concrete educației preșcolare.
A excelat în pregătirea copiilor și în descoperirea însușirilor promițătoare ale acestora, având un parcurs profesional de succes, dobândit prin multă muncă, perseverență și educație aleasă.
S-a născut la 27 aprilie 1949, în localitatea Poienari, din județul Neamț. A absolvit Liceul „Roman-Vodă”, promoția 1967, și Institutul Pedagogic din Piatra-Neamț, profilul învățători-educatoare, în anul 1971.
A fost educatoare, învățătoare, profesor suplinitor, director de grădiniță, metodist, inspector școlar (a făcut parte din prima echipă a I.S.J. Neamț, de după Revoluție), pledând pentru un învățământ de calitate și pentru cei cu adevărat chemați să îl slujească.
Este autoare și coordonatoare de auxiliare pentru învățământul preșcolar, împreună cu alte colege, inițiatoare a teatrului de păpuși al educatoarelor, realizatoare de emisiuni tv și importante activități culturale organizate pentru oamenii învățământului.
În prezent, se implică activ în proiecte de voluntariat, aducând plusvaloare comunității romașcane.
– V-a plăcut dintotdeauna să predați?
– Am iubit enorm profesia de Dascăl, care, într-un fel, a fost cea mai mare și puternică Dragoste a mea. Am muncit cu dăruire și responsabilitate, am prieteni și foști elevi în toată lumea, care își amintesc de mine cu drag, care mă invită la spectacolele lor, la expoziții de artă plastică, la lansări de carte. Cariera mea a fost lungă și frumoasă, am fost directoare în patru unități de învățământ, dintre care în două am muncit chiar de la înființare. De ziua mea și de sărbători, primesc sute de mesaje, chiar mii, pentru că tehnologia este avansată. Uneori, îmi vin felicitări și prin poștă, pentru că stau de peste 50 de ani în același bloc. Tânjesc după siguranța, respectul între generații, manierele și cumințenia oamenilor din trecut, întrajutorarea, bunătatea și hărnicia care ne cuprindeau pe toți, fără a cere răsplată.
– Cum vă descrieți?
– Am fost și sunt o iubitoare a țării mele, care-i în suferință, asemeni mie. 35 de ani de schimbări repetate, din rău în mai rău, au dus la distrugerea a tot ceea ce a fost bun, la schimbarea mentalității românilor, la dezvoltarea rapidă a clasei îmbogățiților fără muncă, prin desființarea credinței că „munca te face om și te ajută în toate etapele vieții” și prin distrugerea tuturor sectoarelor de activitate din România, prin băgarea politicului în numirea „șefilor” de peste tot, mulți incompetenți, oameni nepotriviți pe funcții nepotrivite lor, prin distrugerea a tot ceea ce a fost bun în învățământul românesc și înlocuirea cu programe și proiecte nepotrivite nouă, doar pentru că plimbăreții prin lume trebuiau să implementeze ceva din ceea ce au văzut ei pe unde au umblat. Învățământul privat a luat locul celui de stat și a dat pe bandă rulantă „experți” făcuți pe și pentru bani, nu născuți și simțitori în a trăi pentru a educa și forma viitori și adevărați specialiști, cu simțul răspunderii și corectitudinii la locul de muncă.
– Dacă ar fi să o luați de la capăt…
– … doar Educatoare mi-aș dori să fiu, pentru că inocența, zâmbetul, iubirea curată, mânuțele întinse care vor în brațe, bucuria familiei la prima serbare, prima poezie, primul cântec și primul dans în perechi, prima lecție deschisă în fața părinților, doar aici le poți întâlni. Mi-ar plăcea să o iau de la capăt, dar nu în aceste vremuri.
– De ce are nevoie învățământul nostru?
– De oameni profesioniști, dăruiți elevilor, rezultatele finale ale acestora dovedind dacă profesorii își merită retribuția cu toate completările ei, retribuție care nu este deloc de neglijat în momentul de față. Educatoarea și învățătorul ar trebui să fie pregătiți de liceul sau Institutul Pedagogic, iar practica pedagogică să fie serioasă. N-ar trebui trei inspecții pentru un grad didactic, ci o singură inspecție solidă, cu rol riguros de îndrumare și control, în care să se verifice nivelul de pregătire a elevilor, documentele școlare, fișele, caietele, testele date elevilor, ambientul clasei. Nu trebuie create grupe și clase doar pentru asigurarea normei didactice. Ar trebui susținute examene serioase la intrarea în liceu, iar la cele cu profil să fie introdusă o probă eliminatorie specifică specialității alese. Autorii auxiliarelor să fie cadre didactice cu performanță în învățământ, iar politicul să fie scos din școală. Auxiliarele trebuie să respecte cerințele pedagogiei și psihologiei „învățăcelului”, pornind de la apropiat la depărtat, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de asemenea, trebuie respectate anotimpurile, pentru a nu aduna cireșe în decembrie și oameni de zăpadă în iunie. Curățenia trebuie începută de sus în jos.
– Despre începutul vieții dvs. profesionale ce amintiri păstrați?
– Visul părinților era să o ducem mai bine decât ei, să ajungem „domni la oraș”. Eu zic că au contat enorm, familia, profesorii și exemplul celor din jur. În 1967, în primul meu an de învățământ, am fost profesor suplinitor de istorie și muzică, la Școala Pâncești. Eram și dirigintă la clasa a VIII-a. Elevii erau minunați, iar părinții politicoși. Cântam muzică populară la serbările câmpenești, pregăteam dansuri, brigăzi artistice, grupuri vocale, organizam „Joia Tineretului”, alături de colegii mei profesori și învățători, dintre care patru și cu directoarea eram verișori. Am mai suplinit ca învățătoare la Școala Poienița, tot din comuna Poienari.
– Dumneavoastră ce educatoare, învățătoare ați avut?
– Eu am urmat grădinița în satul natal, unde le-am avut educatoare pe domnișoarele Mera, nu-mi mai amintesc exact, dar cred că erau fiice de preot. Învățător mi-a fost domnul Dumitru Ciocoiu, fostul învățător al mamei mele, apoi, am avut-o învățătoare pe doamna Dănilă, mama actorului și colegului meu de bancă, Gheorghe „Puiu” Dănilă, care a jucat la Teatrul Tineretului și la Teatrul de Comedie din București. Toți profesorii mei au fost calificați, exigenți. Ei au pus pe primul plan învățătura, de aceea mai mult de jumătate dintre noi am intrat la licee, școli profesionale sau școli de meserii. Am avut o frumoasă copilărie, o frumoasă viață de elev, cu respect față de dascălii noștri și comunitatea în care trăiam. Nu am avut porți și uși încuiate la case, nici nu existau frica și infracțiunile ori devierile de comportament de astăzi. Participam la multe activități culturale, aveam popicărie, scenă pentru serbări, scrânciobe de Paști în parcul din sat, pe care l-am construit noi, împreună cu profesorii noștri. Tot aici se organiza hora satului la care cânta și Fanfara Zece Prăjini. Mergeam cu profesorul de educație fizică, domnul Ionel Cocea, la schiat, la săniuș, pe dealul satului sau pe Dealul Mărului, organizam activități artistice și competiții sportive, cu elevii din satele vecine. Aveam lot agricol la școală, creșteam viermi de mătase, atunci au fost plantați cei mai mulți duzi pentru a hrăni viermii de mătase, mergeam la cules de plante medicinale, la plivit buruienile de pe tarlaua de grâu, la cules de struguri și fructe din viile și livezile CAP-ului. Așadar, voluntariat, nu glumă, atât pentru elevi, cât și pentru profesori.
– Povestiți-ne despre copiii și nepoții dvs.
– Copiii mei au crescut cu cheia la gât, și-au făcut singuri ordine în camera lor, și-au încălzit mâncarea, au lăsat curate vasele și bucătăria, și-au făcut temele, eu ajutându-i unde era nevoie, pentru că plecam dimineața și veneam seara, eram directoare, mă ocupam și cu sindicatul, eram și vicepreședintă la șoimii patriei, aveam ședințe… Un rol deosebit în educarea copiilor mei l-au avut educatoarele, învățătorii, profesorii, care au insistat și continuat, de la o treaptă la alta, bunele deprinderi de ordine și comportament, legate de aranjatul hainelor, al cărților și caietelor, responsabilitățile de atunci devenind astăzi obișnuințe. Amândoi băieții mei au urmat câte două facultăți, masterate, sunt familiști, pe ei nu i-am expus pe rețelele de socializare, nici pe nepoatele mele gemene și nici pe nepotul mai mic, de fapt, și el este la liceu. Unul dintre fiii mei, este cetățeanul altei țări de peste 25 de ani, Norvegia, o țară mult mai civilizată, în care școala urmărește cu adevărat pregătirea copilului pentru viață.
– Cum poți rămâne activ după pensionare?
– Eu, spre exemplu, fac mult voluntariat, 5 zile pe săptămână. Mă apropii vertiginos de 80 de ani, mai am 3 ani până la împlinirea acestei vârste, dar nu mă dau. Îmi place să ajut, să educ, să dau din preaplinul meu şi altora. Bucuria adusă unui om aflat în nevoie, întrece orice alt sentiment. Îmi place să lucrez cu omul şi, mai ales, cu copiii. Colaborez cu cei de la „Ajungem Mari”, cu seniorii și copiii de la Fundația „Melchisedec Ștefănescu”, și mai iau parte la un proiect, „Telefonul care alungă singurătatea”, al DAS Roman, în parteneriat cu Primăria Roman, care nu-i ușor, pentru că, la celălalt capăt al firului, găsești semeni în suferință, plini de probleme și necazuri. Sunt o persoană empatică, toată viața am ajutat, am împărțit cu alții. Am avut și am credința în suflet, am cântat și cânt de peste 20 de ani în Corul Bisericii „Precista Mare” și Corul „Sf. Cuv. Paraschevi” al Catedralei Arhiepiscopale din Roman, fiecare slujbă apropiindu-mă de Bunul Dumnezeu și de împărăția care mă așteaptă. E important să nu-i uitați pe pensionarii din învățământ, să-i chemați în școlile în care au predat, de ziua școlii, la cercuri pedagogice, la serbări și să le oferiți câte o floare a recunoștinței și să nu vă uitați rolul de dascăli, pentru că profesorii trebuie să fie demni urmași ai Marelui Învățător Iisus! Sărbători binecuvântate tuturor!
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Angelica Tăbăcaru.
