Criticul de artă Iulian Bucur este coordonatorul secției Etnografie de la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. A absolvit Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu” din Bacău și Facultatea de Istoria și Teoria Artelor a Universității Naționale de Arte din București. Iulian Bucur captivează prin bogăția de cunoștințe și prin maniera agreabilă a expunerii. La Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț, marți, 17 februarie 2026, a susținut o conferință dedicată personalității sculptorului nemțean Constantin Antonovici, discipolul lui Brâncuși.
– Ce urmăriți când priviți o operă de artă?
– Mă interesează, în primul rând, exercițiul pe care-l face un artist cu el însuși, cu credința sa, și care sunt lucrurile noi pe care le aduce în arta pe care o etalează. Din momentul în care am văzut-o, cred că opera de artă nu-i mai aparține, este a mea. Deci, mai întâi mă uit ca la ceva ce nu-mi aparține, după aceea, mă uit ca la ceva ce e cu gelozie al meu. Odată trecut acest examen al sincerității, începem să ne gândim la lucruri care se referă la originalitate, la autenticitate, la frumusețea în sine, la noutățile pe care le aduce și pe care le simțim, pe care le intuim în mod obligatoriu. La sfârșit, dacă ne simțim prieteni cu cele pe care le-am văzut, ajungem să ne confundăm cu opera de artă și simțim că acolo se află ceva straniu și frumos numit valoare.
Desenul este un exercițiu teribil al sincerității
– Cum putem să ne dezvoltăm simțul valorii? Cum putem determina valoarea unei creații?
– Genul proxim al artelor plastice este desenul. El este o probă de foc. Desenul este un exercițiu teribil al sincerității. Dacă podul palmei a trebuit să se sprijine de suport, lucrul acesta îl sesizezi instantaneu privind o lucrare. Poți deja să spui că acolo nu există sinceritate, că acel artist este, de fapt, un pseudoartist, pentru că mâna lui nu este capabilă să se ridice în zbor deasupra suportului. În zona picturii, diferența specifică este culoarea. Intuiești rapid că anumite vecinătăți nu că nu sunt armonioase, dar, pur și simplu, nici în dizarmonie nu există, sunt absolut artificiale. Și, uneori, această lipsă de naturalețe duce la un cuvânt straniu: bălmăjeală. Și această bălmăjeală deranjează, pentru că, practic, e un ghem fără început și fără sfârșit.
Michelangelo a ținut în mână 50.000 de scuzi de aur
– Vorbiți-ne despre orgoliile artistului contemporan. Sunt mari?
– Nu mai sunt atât de mari. Artistul contemporan își recalibrează locul în lume. Există acum suficiente evenimente, cum sunt Bilenalele mari de la Veneția, de la São Paulo, unde artiștii se întâlnesc și-și omologhează opera. Astăzi, opinia publică știe mai ușor un nume de actor decât un nume de pictor. Picasso, în vremea sa, a fost unul dintre cei mai cunoscuți oameni din lume. Gândiți-vă, Michelangelo a ținut în mână 50.000 de scuzi de aur, a fost foarte bogat. Picasso a avut automobil, ceea ce era o mare realizare pe atunci. Un automobil era la momentul acela la fel de scump precum astăzi un iaht. Dar, chiar și Michelangelo a avut nevoie de un profesor ca Ghirlandaio. Chiar și Leonardo a avut nevoie, Verrocchio a fost profesorul lui. Artiștii plastici sunt înlănțuiți și chiar dacă sunt aroganți și cred că au inventat lumea, destul de puține dintre cele inventate sunt invențiile lor reale. Multe sunt lucruri pe care le-au desprins și pe care le-au învățat de la înaintașii lor.
– Îmi puteți da exemple de artiști pe care-i admirați?
– Din arta românească, eu îi admir pe cei care au făcut parte din gruparea Prolog, deoarece, în vremuri tulburi, au reușit să-și păstreze cugetul curat. Din lumea mare, îmi place tare mult un neamț pe care-l cheamă Georg Baselitz. Este binecunoscut pentru lucrările sale figurative de stil neoexpresionist, pictează figurile cu capul în jos. Eram student și i-am văzut lucrările într-o expoziție la București. Îmi mai place și Joseph Beuys, tot neamț, care a expus în toată lumea. A fost pilot în Al Doilea Război Mondial și a căzut cu avionul în zona Crimeei și era grav rănit și tătarii nomazi l-au găsit și l-au uns în grăsime și lână și a supraviețuit. A devenit un creator vizual important și această experiență pe care a trăit-o a devenit un crez artistic pentru el.
Profesoara Antoneta Botezatu m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumea artei
– Cine v-a făcut să iubiți arta?
– Admirația pentru frumos este un semn pe care îl primim la naștere, este un semn indelebil, așa cum spun teologii, și eu cred că, în mod secret și fără cuvinte, în fiecare clipă, căutăm să ne urmăm acest crez al găsirii frumosului. Eu provin din localitatea băcăuană Nicolae Bălcescu, am învățat la Colegiul Național „Gheorghe Vrănceanu”, și în prima zi de liceu am fost în vizită la muzeu și m-am gândit ce frumos ar fi să lucrez printre exponate. Și gândul acela trecător mi l-am amintit peste vreo 10 ani, chiar când am ajuns să lucrez într-un muzeu. Eu, la acest liceu, am studiat Istoria Artelor, Istoria Religiilor. Profesoara Antoneta Botezatu m-a făcut să mă îndrăgostesc de lumea artei. Acum, peste ani, îmi dau seama că a avut un rol hotărâtor în alegerea profesiei mele.
– Câtă muncă se află în spatele acestor interesante prezentări de artă pe care le faceți?
– Inevitabil, trebuie să te oprești câteva clipe în ziua în care trebuie să vorbești și să te gândești care sunt ideile pe care trebuie să le expui, pentru că altfel nu se poate. Cred că e foarte importantă privirea prietenoasă pe care o schimbi cu oamenii care te ascultă. Toți cei care au vorbit vreodată mult mai bine decât mine în fața unui public avizat spun că aceasta e cheia. Sigur, trebuie să creezi și un fond captivant de idei care să rezoneze cu oamenii care te privesc. Și să fii autentic, cred că este la fel de important.
Iulian Antonescu era un neîntrecut specialist și un strălucit orator
– N-aș vrea să încheiem fără să-l readucem în atenție pe marele om de cultură Iulian Antonescu, născut la Piatra-Neamț, ctitorul muzeisticii băcăuane.
– Avem la muzeu un act de donație și pe acest document există semnătura lui Iulian Antonescu. Este o semnătură care ne prezintă omul: blând, cald; omul care făcea literele destul de mari astfel încât să arate chiar și pe o simplă foaie că poți cuceri lumea. Și Iulian Antonescu, mai ales, prin talentul său oratoric, chiar a cucerit lumea. În anul 1971, când deja se pregătea să plece la București și să devină importantul director al Direcției Generale a Muzeelor din România, era un om care deborda de încredere. Era un neîntrecut specialist și un strălucit orator. Toți cei care au avut șansa să-l audă vorbind au fost vrăjiți de lucrurile pe care le știa și de felul în care rostea cuvintele. Din păcate, a scris foarte puțin, dar, să știți, nici Iisus n-a scris foarte mult, nici Socrate. Mai mult de atât, este foarte trist că niciun discurs, nicio prelegere de-ale sale n-au fost înregistrate.
A consemnat Violeta MOȘU
