Filosof și eseist de seamă, Vianu Mureșan s-a născut la 20 februarie 1969, în localitatea Vicea, din județul Maramureș. De formație academică clujeană, este un spirit ales, preocupat de viața ideilor, cu un doctorat despre figurile alterității la Emmanuel Lévinas. Spune că inteligența artificială este o ars combinatoria, un joc infinit între cuvinte, propoziții, imagini, idei, care poate să prolifereze la infinit texte, dar aceste texte sunt irelevante pentru om, întrucât întreaga literatura vie este rezultatul unor forme de trăire ale unor oameni vii.
„IA are nevoie de niște date care sunt disponibile pe internet și pe platformele on-line. Dacă aceste platforme dispar, ea dispare de asemenea”
– Ce își dorește cel mai mult un scriitor?
– Efortul meu de gândire a fost tot timpul orientat înspre anumite teme filosofice. Mă interesează să înțeleg ceva important din viața mea și din viața acestei lumi în care trăiesc. Eu nu scriu pentru a distra mintea cuiva sau pentru a fi citit ca să se relaxeze cineva. Rămâne să decidă timpul câți cititori o să am. Interesul pentru lectură este din ce în ce mai scăzut și, după cât se pare, se va depăși această perioadă culturală foarte frumoasă în care cele mai spectaculoase lucruri din punct de vedere spiritual au fost scrisul și cititul de cărți. Probabil, ambele vor dispărea.
– Textele generate de inteligența artificială (IA) reprezintă un pericol pentru literatură?
– Textele pe care IA e în măsură să le genereze din punct de vedere logic sau din punct de vedere academic pot să fie realizate foarte rapid și foarte, foarte precis. Nu cred că există vreo inteligență umană vie, capabilă în câteva secunde sau în câteva minute să sintetizeze niște date. IA are nevoie de niște date care sunt disponibile pe internet și pe platformele on-line. Dacă aceste platforme dispar, ea dispare de asemenea. Nu e inteligență activă și vie așa cum este inteligența omului. Ca instrument de cunoaștere sau consilier în ceea ce privește cunoașterea este de mare ajutor, pentru că poate să-ți aducă repede cunoștințe, poate nu în totalitate valabile, dar multe dintre ele valabile și să le rezume într-un mod foarte relevant. S-ar putea să-ți faciliteze niște cunoștințe cu un efort pe care tu l-ai face în zile sau săptămâni, ceea ce este de mare ajutor. Nu cred că din punct de vedere literar ceea ce scrie are vreo relevanță. De ce? Eu cred că autorii, scriitorii sunt interesanți, pentru că au anumite momente sau situații din viață în care simțirea lor, emoția lor, gândirea lor, imaginația lor produce ceva care n-a existat până atunci în nicio altă minte, în niciun alt suflet, în nicio altă ființă umană. Adică se naște unicitatea momentului creator și această unicitate este importantă fie că scriem poezie, proză, ficțiune, fie eseu sau orice alt text de natură literară. Acestea toate sunt utile cuiva care este tot o ființă umană care, în principiu, ar putea să urmeze tot un destin similar cu cel al autorului pe care îl citește. Or, o inteligență artificială care nu privește în ochi pe cineva nu poate să înțeleagă acest fapt: că ochii sunt oglinda sufletului. Nefiind o ființă vie și neavând contact cu privirea, cu fața celuilalt, cu experiența lui de viață, de simțire, generează texte cu o anumită splendoare artificială. Pot fi din punct de vedere tehnic bine realizate sau bine închegate, dar ele nu înseamnă o literatură vie și o literatură interesantă.
„Această IA este noua muză”
– Pot fi identificate aceste texte?
– Este din ce în ce mai greu, probabil că este un elogiu pe care îl fac acestei inteligențe artificiale, probabil doar anumite softuri foarte bune ne vor ajuta pe viitor să deosebim textele scrise de om de textele generate de IA, fie în totalitate, fie parțial. Această IA este noua muză. Tinerii scriitori aproape în tot ce scriu se folosesc de IA. Unele dintre textele care rezultă și care sunt oferite spre publicare editurilor este produsul în mare parte al acestei inteligențe artificiale decât a propriului talent. Este regretabil, nu cred că este reversibil, nu cred că mai putem să dăm lucrurile înapoi. Nu cred că IA ar putea să inventeze ceva în genul scrierilor lui Dostoievski sau Kafka, ceva atât de teribil cum e lumea lui Dostoievski care n-are nimic artificial și nimic facil. IA este o ars combinatoria, este un joc infinit între cuvinte, propoziții, imagini, idei. Această ars combinatoria poate să prolifereze la infinit texte, dar aceste texte sunt irelevante pentru om. Toată literatura vie este rezultatul unor forme de trăire ale unor oameni vii.
„Nu există amintire pură”
– Vă place trecutul? Vă amintiți cu drag de el?
– Trecutul îmi place dintr-un motiv foarte simplu: e singura certitudine totală, singura certitudine indiscutabilă. Despre trecut așa cum a fost el se pot spune atâtea lucruri câte ne amintim. Una este timpul pe care-l trăiești și altceva este timpul pe care ți-l amintești. În momentul în care ți-l amintești, la amintirea trecutului contribuie și imaginația, talentul artistic personal și, amintindu-ne propriul trecut, întotdeauna, într-o oarecare măsură, facem literatură, facem poezie, facem o mică mitologie personală, adică-l mistificăm, dar nu folosesc neapărat acest termen într-un sens negativ. Nu există amintire pură. Fiecare amintire este însoțită sau este încălzită sau răcită de anumite emoții ale situațiilor prin care am trecut. În privința trecutului meu, nu pot să-mi imaginez altfel de viață, alți părinți, alți frați, alți bunici, alt sat decât cel în care m-am născut, în care am crescut și toate acele situații pentru mine au avut foarte multe emoții, foarte multă încărcătură sufletească, foarte multă bunătate, foarte multă aventură. Sunt foarte multe peripeții ale copilăriei pe care cei care se nasc la oraș nu le trăiesc. Eu, crescând la țară, născându-mă în Maramureș, și trăind până la vremea facultății la sat, am iubit foarte mult animalele și am avut parte de toate muncile câmpului. Nu-mi imaginez o viață mai emoționantă sau mai încântătoare, dacă m-aș fi născut la oraș. Din acest motiv, trecutul meu a fost cât se poate de idilic pentru un copil sănătos, care a crescut într-o familie cu mulți frați, cu părinți harnici și iubitori, cu bunici înțelepți. De exemplu, bunicul dinspre tată cu care participam la muncile câmpului sau ciopleam lemnul, pentru că era meșter de lemn, știa mai bine de jumătate din Biblie pe dinafară. Ne interpreta pasaje din Biblie, recita psalmi, interpreta Apocalipsa, vorbea despre înțelepciunea lui Isus Sirah sau despre Ecleziastul, iar toate aceste lucruri au fost pentru mine o educație religioasă de o bogăție de care rar am avut parte în timpul facultății din partea unor profesori universitari. Nu cred că aș fi putut avea o copilărie mai fericită. Eu aveam 24 de ani când a murit bunicul, el avea 86 de ani, așa încât toată copilăria, de când am început să participăm la munci comune, eram zi de zi împreună. Avea o memorie fenomenală și o mare știință de carte, deși era un țăran care, oficial, nu absolvise niciun fel de școală. În copilărie, el a fost slugă, puțină lume înțelege în ziua de astăzi ce înseamnă să fii slugă, el a fost dat în familia lui Gheorghe Pop de Băsești, ca să ajute la gospodărie, pentru că mama, împreună cu un frate mai mic, a murit într-un incendiu, le-a ars casa. A rămas orfan, împreună cu patru surori. Lumea fiind săracă, copiii erau împărțiți familiilor cu stare, familiilor bogate și bunicul, de la vârsta de 8 ani, a ajuns în această familie a lui Gheorghe Pop de Băsești, celebrul personaj istoric, satul Băsești găsindu-se cam la 8-9 km de locul în care m-am născut și am crescut. În acele condiții, bunicul a participat două ierni la școală, împreună cu alți copii, fără să fi fost înscris oficial, a învățat să scrie și să citească, după care toată viața a buchisit, a citit cât a putut, dar din Biblie zilnic. Bunicul avea o teologie, o știință biblică la nivelul unor teologi universitari.
„Bunicul trăia pentru a fi conform așteptărilor pe care credea că Dumnezeu le are de la oameni”
– Vă asemănați cu el?
– Cel puțin la caracter, la fire, lumea spune că semăn cu bunicul. Fizic, nu așa de mult, dar cred că educația primită de la bunicul e cea care m-a orientat în viață, nu doar în ceea ce privește studiul sau cariera în domeniul filosofiei. Cred că principiile morale și capacitatea de a înțelege lucrurile relevante, importante în viață, o anumită gravitate, o anumită sobrietate poate prematur dobândite le-am luat de la el. Era extraordinar să afli atâta înțelepciune biblică de la un om care nu absolvise nicio școală și să vezi cu câtă seriozitate citește în fiecare zi, un om care era țăran, care nu avea contact în niciun fel cu mediul intelectual, cu literatura. Tot ce îl interesa era Biblia, era revelația, era relația omului cu Dumnezeu, era credința, bunătatea, erau criteriile morale, ce poate să facă un om ca să trăiască vrednic în viața asta. Trăia pentru a fi conform așteptărilor pe care credea că Dumnezeu le are de la oameni. Și acestea au fost pentru mine criterii absolute.
– Pe bunica în ce mod v-o amințiți?
– Într-un mod foarte emoționant: era toamnă și se ducea pe de-ascunsul să culeagă piersici coapte din viile vecinilor apropiați și le băga în sân și ni le aducea nouă, nepoților. În fiecare săptămână, mergea la târg într-un orășel în apropiere, la Cehu Silvaniei, deplasarea asta presupunea două ore la dus, două ore la venit, mergea pe jos și venea cu toate cumpărăturile pe care le făcea, zeci de kg probabil, și, de fiecare dată, cumpăra fie bomboane, fie napolitane, fie eugenii, fie ceva pentru nepoți și eram mulți, am fost 11 frați și lua pentru fiecare câte ceva. Și mai am o amintire cu ea, e vorba despre lăutul părului, se întâmpla afară, în curte, în fiecare săptămână. Părea o imagine aproape mitologică să o vezi pe bunica îmbrăcată în cămașa ei albă, făcută din cânepă sau din in, cum își desface părul, de altfel îl purta tot timpul prins, părul cobora până în pământ și-l dădea cu petrol și-l pieptăna, ceea ce dura foarte mult timp. Această imagine mi se părea extraordinar de poetică, de frumoasă. I-a supraviețuit bunicului vreo doi sau trei ani, avea 84 de ani când a murit. Străbunicul, tatăl bunicului a trăit 93 de ani și, în ziua în care a murit, a muncit în atelierul lui de tâmplărie. În prima parte a zilei a lucrat cu tesla, la ora amiezii a venit să ia masa, a mâncat și în momentul în care s-a ridicat de la masă și a vrut să iasă pe prispă, unde de obicei își aprindea pipa, fuma o dată pe zi și privea în zare, s-a ridicat de pe scaun, a căzut și a murit.
– Povestiți-mi o întâmplare din copilărie, trăită cu inima.
– O să vă povestesc o întâmplare care mi se pare ciudată și greu de explicat și acum. La țară, oamenii vorbeau despre faptul că ai dat în „urmă rea”. Termenul acesta era legat de anumite locuri în pădure sau în hotarul satului. Într-o seară, când eram împreună cu un frate și mergeam să aducem iarbă pentru vite, pentru că erau veri secetoase, caii au început să se rotească incontrolabil în cerc, timp de vreo trei ore, și nu am putut să-i strunim. Mergeam pe un drum, ne întorceam, reveneam de unde am pornit și nu ne puteam orienta. După o vreme, vraja s-a risipit și am reușit să ținem drumul spre casă. Eu nu spun că a fost un portal sau că a fost ceva legat de o altă dimensiune, aș fi naiv să dau o astfel de interpretare. În orice caz, în lumea satului în care noi trăiam, existau astfel de fenomene de realism magic.
„M-a definit și mă definește fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac”
– Credeți în ideea că omul este supus unui destin implacabil, pe care nu îl poate schimba indiferent de efortul pe care l-ar depune?
– N-aș vrea să văd destinul ca pe un zid gata construit la care noi nu putem să adăugăm sau să schimbăm mai nimic. De vreme ce noi avem o structură determinată genetic, este limpede că suntem determinați. Eu mă nasc cu anumite date, țin de o anumită rasă, am sexul bărbătesc, moștenesc genele părinților mei, strămoșilor mei. Deci, din acest punct de vedere, nu există niciun fel de alegere, în mare parte structura noastră fizică, psihică sunt predeterminate. Iar acestea fac parte din destin, aceste lucruri nu pot fi schimbate. Însă, atâta vreme cât noi avem în plus, pe lângă această determinare genetică, conștiință, avem minte, avem educație, avem criterii, ceva anume poate să fie schimbat și mă gândesc la faptul că pe mine mă sfătuiau cei din familie, alături de profesorii din liceu, să urmez o carieră juridică, să dau admitere la Facultatea de Drept. Spre sfârșitul anilor ’80, când am terminat eu liceul, să fii judecător sau avocat era o garanție pentru prosperitate, pentru o viață realizată. Or, toate aceste sfaturi eu le-am luat în serios până prin clasa a douăsprezecea, când, dintr-o dată, printr-un fel de iluminare, mi s-au părut ridicole, mi s-au părut că nu mă definesc. Mă interesa cu totul și cu totul altceva. Și am ales, am renunțat la Facultatea de Drept cu riscul de a nu intra la facultate din prima, m-am înscris la Filosofie, pentru că asta îmi plăcea. Ei, iată, acesta-i un moment de alegere. Dacă totul era determinat și totul prescris, atunci aș fi urmat linia înspre care toți mă îndemnau, dar au existat anumite momente în care ceva din discernământul, din conștiința, din sensibilitatea, din felul în care îți imaginezi tu icoana ta peste timp, m-au făcut să aleg altceva. Acest cuvânt, icoană, îl spun într-un sens sublim, pentru că fiecare are o reprezentare a ce vrea să devină. Investești atâta emoție și atâta voință, dorință, râvnă în a te proiecta peste timp într-un fel, încât acest lucru devine aproape o icoană de sine. Ei, icoana mea arăta altfel decât icoana unui avocat sau unui procuror. Și atunci am avut un moment dramatic, mi-am schimbat planul și acel moment a decis evoluția mea până în ziua de azi. Dar nu pot să spun că a fost determinat de altceva decât de o frământare a conștiinței mele și a voinței mele. Am făcut o alegere cu care sunt mulțumit. Mă interesează viața ideilor. M-a definit și mă definește fiecare carte pe care o scriu, fiecare gest intelectual pe care-l fac.
– Necazurile ne vin de la greșeli?
– Necazul în sine, suferința, frustrarea, dezamăgirea, toate acestea sunt forme de învățare, de cunoaștere. Mulți sunt depresivi acum fără să fi avut niciun fel de problemă. E o stare care se alimentează oarecum de la sine. Pur și simplu, nu găsesc direcția sau sensul propriei vieți. Nu văd ieșirile sau nu au credințe în care să creadă. Credința este încercată, credința este pusă tot timpul în situația în care să își dovedească autenticitatea în fața lui Dumnezeu. Trebuie să găsești cauza, care este semnificația, ce urmează să înveți tu să se întâmple bun cu tine, pornind de la această situație dramatică care a venit împotriva voinței tale. Nu este interesantă pentru om o viață lipsită de probleme, pentru că natura biologică ne predispune la asta. Dacă nu era această viață, nu era bucuria omului, bucuria cunoașterii, a iubirii, bucuria atașamentului față de copii, față de părinți, față de prieteni, bucuria de a privi în ochi, de a vedea surâsul, zâmbetul cuiva. Toate acestea nu țin de meritul omului. Nu au egal. Noi ne naștem și putem să zâmbim, putem să gândim, să comunicăm, să ne transmitem tot felul de impresii, de idei, cunoștințe, să împărtășim momente frumoase de viață și ele sunt date de Dumnezeu. Învățăm, eventual, doar să ne folosim de ele. Viața, ca atare, neînțeleasă în miracolul ei, este ceea ce moștenim de la Dumnezeu de fapt.
A consemnat Violeta MOȘU
