În fondul de aur al muzicologiei bizantine din România, eminentul profesor universitar doctor Vasile Vasile ocupă un loc aparte. S-a născut la 3 iunie 1941 la Borlești, în județul Neamț, remarcându-se, datorită bogatei învățături, prin numeroase și valoroase inițiative și realizări culturale. Cercetător științific extrem de pasionat pentru amănunt și observație migăloasă, Vasile Vasile a fost răsplătit de Academia Română, în anul 2008, cu Premiul „Ciprian Porumbescu” pentru cele trei volume intitulate Tezaur muzical românesc din Muntele Athos, cu Premiul Uniunii Compozitorilor și cu o diplomă a Patriarhiei Române.
Doctor în pedagogie al Institutului de Științe ale Educației din București (1993) și doctor în muzicologie al Academiei Naționale de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca (1994), este autorul a peste 30 de cărți și a 10 manuale școlare. Se adaugă mai multe sute de studii și articole, publicate în reviste de specialitate și de cultură din toată țara: Piatra-Neamț, Iași, București, Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Bacău, Pitești, Timișoara, Arad, Chișinău etc.
Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor și al International Phenomenology Institute America, a fost distins cu titlul de Profesor emerit şi cu Medalia comemorativă „Jan Amos Comenius”.
Fondator și director al Școlii Populare de Artă din Piatra-Neamț, profesorul Vasile Vasile, care a activat în această calitate la Piatra-Neamț peste trei decenii (la Liceul „Calistrat Hogaș”, la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, la Școlile generale nr. 4, 9 și 12), a fost şi a rămas un om fără astâmpăr, un neobosit căutător de idei, un interlocutor cald și prietenos.
(Preafericitul Părinte Patriarh înmânându-i diploma, la Congresul Național de Teologie – 2018)
„Eram premiant și îmi doream foarte mult să învăț”
– Vă propun o întoarcere în universul copilăriei, domnule profesor. De la cine ați preluat dragostea de carte și pasiunea pentru muncă?
– Am fost al treilea dintre cei nouă copii ai familiei. Am trăit șapte și mai suntem în viață șase. Eu sunt singurul intelectual dintre ei, dar nu o spun cu trufie. Părinții ne-au transmis, la toți, respectul față de muncă. Am fost un neastâmpărat, un fel de Ion Creangă, desigur, într-un alt climat, însă mi-a plăcut să învăț. În timpul copilăriei mele a venit la casa părinților o comisie de la școala din comună să întrebe părinții dacă își înscrie copilul în clasa a V-a. Se întâmpla prin anul 1952. Au venit la părinții mei învățătorul Constantin Botez, care era și directorul școlii din Borlești, și alți profesori. Eram cunoscuți drept „cei de la Șură”, pentru că tatăl meu avea o șură mare. Mama, Dumnezeu să o ierte, m-a întrebat dacă vreau să merg în clasa a V-a. Eu am izbucnit în plâns. Eram premiant și îmi doream foarte mult să învăț. M-am recunoscut în Niculae din Moromeții. În anul 1954 a fost o iarnă cumplită. Săpasem tuneluri în zăpada care îngropase și casa pentru a ajunge la animale sau la beciul cu alimente. Eu am plecat la școală. Ce era în mintea mea? Mă priveau vecinii pe geam și se întrebau unde merge băiatul ăsta. La școală am aflat că aceasta era închisă. Am spus asta ca să întăresc convingerea celor care mai ezită să creadă că școala este o închisoare. Pentru mine nu a fost o închisoare, ci un loc extraordinar, pentru că în învățătură am găsit direcțiile spre Lumină. Părinții mei nu doreau să facă vreun compromis și nouă, copiilor, ne-au transmis aceeași dorință, mai ales dragostea de muncă.
În anii când eram profesor la școala generală am fost numit director la niște cursuri fără frecvență ale muncitorilor care trebuiau să capete certificat de 7 clase elementare. „Dumneavoastră nu ați fost numit întâmplător aici. Vedeți că tovarășii muncește” – mi s-a spus de reprezentanții p.c.r.-ului local. Și am înțeles că urma să le dau „tovarășilor” dreptul de a deveni posesorii unor cartoane de pomană, fie că știau, fie că nu aveau habar despre conținutul disciplinelor înscrise în actele școlare. Și l-am chemat și pe fratele meu mai mare, Ion, Dumnezeu să-l ierte, și el n-a acceptat să-și depună dosarul pentru a-și lua diploma de absolvire a școlii generale, rămânând doar cu studiile primare. Nu era un oarecare, el a lucrat la Casa Poporului, era un om în stare să construiască o casă de la temelie până la cheie, la Borlești sunt multe case construite de el. N-a acceptat să aibă un certificat care să-i dea un alt titlu decât cel pe care-l avea prin ceea ce făcea. Am punctat toate aceste pentru a răspunde la întrebarea: De la cine am preluat dragostea de carte și pasiunea pentru muncă?
(În fața Bisericii Prodromu, alături de starețul Petronie și de membrii Grupului Byzantion din Iași)
„Eu fugeam spre învățătură, nu de învățătură. În total, am vreo 40 de ani de școală”
– Ce rol a jucat Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, în această relație aparte cu domeniile de activitate spre care v-ați îndreptat ulterior?
– Unul foarte important. Gândul mă duce tot la părinții mei. Oameni înțelepți, ei m-au întrebat înaintea de înscrierea la concursul de admitere: „Tu, chiar vrei să înveți?” Și iar am izbucnit în plâns. Și ei au înțeles că vreau să învăț. La admitere, am fost 600 de candidați pe 32 de locuri. Am reușit al treilea. Nu eram conștient atunci de ceea ce realizasem. Tata nu știa că, pentru a participa la examen, trebuia să fiu înscris, să depun un dosar. Înscrierea se termina seara, în preziua examenului și stând de vorbă cu un preot, părintele unuia dintre concurenți, acesta îl întreabă pe tata: „Al câtelea e băiatul?”, că se făcuse o programare. Și tata spune: „Cum al câtelea?” Și dialogul a continuat. „Păi, nu l-ai înscris?” „Cum adică înscris?” „Omule, du-te și înscrie-ți băiatul că nu ți-l primește la examen. Trebuie să depui niște acte”. Și tata l-a întrebat pe acest extraordinar preot ce trebuie să facă. El i-a spus să se ducă dimineață, să îl întâmpine pe secretar, celebrul psalt Chiril Arvinte, care era secretar al Seminarului Teologic, și să îi dea 25 de lei ca să accepte înscrierea peste termenul stabilit. 25 de lei reprezenta o sumă imensă la vremea aceea, salariul era 175 de lei și tata nu era salariat.
Eu fugeam spre învățătură, nu de învățătură. În total, am vreo 40 de ani de școală. Eu am terminat 7 clase la Borlești și apoi am învățat cinci ani la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Anii de seminar nu erau echivalenți liceului. În anul V, mi-a ieșit în cale un securist. Dorea să fiu informatorul lui. Am refuzat și această decizie m-a costat enorm de scump, pentru că el a mers până acolo încât a susținut să fiu exmatriculat, evident pentru un motiv artificial și mincinos.
Liceul a însemnat să mai fac încă patru ani de școală, la Buhuși. Sunt, deci, un om care are nouă ani de studii medii, în condițiile în care liceul era doar trei ani.
Am avut mari profesori la seminar: Ghenadie Nițoiu, un om de o logică impecabilă, Ștefan Alexe, profesorul de limbă greacă și de limbă latină, devenit apoi profesor de patrologie la Institutul Teologic Universitar din București. Nu-l uit pe Ilie Georgescu, el avea pentru noi un respect extraordinar. Nu se adresa cu „tu”. La timpul respectiv ne spunea dumneavoastră și ne impresiona. A ajuns până la urmă directorul Serviciului Externe al Patriarhiei Române. Apoi, părintele Ioan Ivan, o icoană pentru foarte multă lume care l-a cunoscut. Îi datorez înscrierea mea pe orbita cercetărilor științifice. El mi-a arătat prima dată manuscrisele muzicale de la Mănăstirea Neamț despre care ulterior aveam să scriu o carte de 700 de pagini (Mănăstirea Neamţ – străveche vatră de cultură muzicală).
(Cu părintele ieroschimonah Dionisie Ignat și cu apreciatul psalt athonit Daniel, în fața Bisericii Sf. Gheorghe Colciu – Athos)
Nu am dreptul să-l uit pe profesorul Victor Ojog, egumenul Mănăstirii Neamț, care mi-a fost profesor de muzică psaltică. Cu psaltica știută de la părintele Ojog, am devenit profesor al acestei discipline la Universitatea Națională de Muzică din București. El mi-a pus în mână abecedarul ei. Facultatea de Muzică din Iași, Conservatorul din Cluj și Facultatea de Filologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași au fost gazdele studiilor mele superioare. Pe toate le-am urmat între anii 1963 și 1973, deci alți zece ani. Am avut norocul unor profesori eminenți și nu am dreptul să-i uit pe dascălii mei ieșeni: Achim Stoia, Ion Baciu, Gheorghe Sârbu, George Pascu, muzicieni cărora se adaugă psihologul Andrei Cosmovici, filosoful Isac Davidsohn, poetul Corneliu Sturzu, pedagogul George Văideanu și alții.
Cum să-l uit pe Gheorghe Sârbu, profesorul nostru de vioară la Iași? Mi s-a întâmplat ca, dintr-o joacă, o verișoară să-mi disloce falangele degetului de la mâna stângă. Doctorul mi-a pus, ca la ultimul muncitor, o protecție de gips, deși eu i-am explicat că fac vioară. Cu Gheorghe Sârbu am făcut gimnastică vreme de-un an și-mi punea notă la vioară după cum îndoiam degetul care era anchilozat și nu după deprinderile ce trebuia să mi le formez.
– Și de la Conservatorul din Cluj cine v-au fost mentori?
– În primul rând, nu trebuie să-l uit pe Tudor Jarda, un om extraordinar, cu care am făcut armonie, apoi, Aurel Ivășcanu de la care am învățat metodică. Urmează Dieter Acker, care, într-o noapte, da, într-o noapte, ne-a făcut o trecere în revistă a evoluției sistemului muzical de la indieni, de la chinezi până în timpurile noastre.
(În Comisia de doctorat, alături de doi mari ierarhi: IPS Laurențiu și IPS Ioan, de prof. univ. Lucian Roșca și preotul Vasile Stanciu)
„Ce am construit eu în patru ani, a dărâmat următorul director, în câteva luni, cedând și o parte din local pentru o instituție al cărei director voia să fie”
– În anul 1970 ați fost numit director al Școlii Populare de Artă din Piatra-Neamț. Sunteți fondatorul acestei instituții de cultură.
– Am fost numit director al instituției pe care urma s-o întemeiez, fără a avea sediu propriu, fără a avea profesori, fără a avea nimic, absolut nimic. Câteva luni eu reprezentam Școala Populară de Artă, fiind singurul salariat al acestei instituții. Am adus profesori de specialitate, pe răspunderea mea, am dobândit sediu prin inițiativele și riscurile mele. Șefii mei nu mi-au dat niciun ajutor: cei de la Cultură m-au trimis la Inspectoratul Școlar și am profitat de faptul că vechiul local al Școlii generale nr. 2 a rămas liber, construindu-i-se noul local și m-am instalat pe răspunderea mea în spațiul dislocat. În câteva zile am renovat localul după cerințele noii instituții, am introdus gaz metan, cu elevii Școlii Populare de Artă, care erau meseriași, am dotat școala cu instrumente muzicale, cu cărți, cu cele necesare funcționării unei asemenea instituții. Nu pot uita întâlnirea cu prima secretară, sinistra Maria Gheorghe, căreia i-am explicat că instituția are stringentă nevoie de câteva piane. Ea mi-a sugerat să desenez o claviatură de pian și pe ea să exerseze elevii. Știam că era mare amatoare de box și am întrebat-o: un viitor boxer se poate forma luptând cu mănușile de bucătărie? A surâs, dar am fost nevoit să găsesc singur soluția: am găsit piane vechi care nu mai erau folosite și am riscat plata unui reparator care le-a făcut funcționale, legile în vigoare atunci neavând în vedere asemenea reparații ale unor instrumente care nu erau ale instituției.
În patru ani am reușit cu profesorii pe care i-am convins să lucreze la Școala Populară, unii aduși de mine de la Conservatorul din Iași și din București, precum Magdolna Cosma, care era adventistă, sau Octavian Pravicencu. Cu profesorii școlii am ajuns la faza de a proiecta montarea uneia dintre operele lui Mozart, Bastien și Bastienne, cu forțe proprii: soliști, orchestră, cor, decoruri etc.
Ce am construit eu în patru ani, a dărâmat următorul director, în câteva luni, cedând și o parte din local pentru o instituție al cărei director voia să fie.
Mi-am dat demisia, nefiind membru de partid, dar m-a durut foarte mult despărțirea de visele mele pe care le vedeam spulberate, pentru că știam ce putea succesorul meu, care nu avea nici dreptul de a fi profesor la această școală, asimilată la acea vreme cu liceul – nicicum director, fiind profesor II de Limba română ca absolvent al Institutului pedagogic de trei ani și nu funcționase ca profesor.
La plecarea mea din fruntea Școlii Populare de Artă, instituția avea sediu cu acte în regulă, avea instrumente, avea profesori eminenți, avea secţii de vioară, pian, acordeon, canto clasic, dirijat coral, regie teatru, regie brigadă artistică, sculptură, dans popular, ţesut-cusut, instrumente populare, coregrafie, cu profesori specialiști, majoritatea cu studii superioare. Ei urmau acum să fie coordonați de un absolvent de filologie al institutului pedagogic de 3 ani, care nu știa ce-i școala, nu Școala Populară de Artă.
Profesorul Gheorghe Bunghez, președintele Comitetului Județean pentru Cultură și Artă Neamț, știa multe din riscurile ce-mi asumam pentru dotarea școlii cu cele necesare. Mi-a spus în urma unei aventuri pentru procurarea de la Iași a unor instrumente muzicale necesare școlii: „Eu am impresia că o să trebuiască să intervin ca să te scot din pușcărie”. Spiritul meu neastâmpărat, inventiv, am spune noi astăzi, m-a pus în această situație. Școala Populară nu avea niciun instrument muzical. Păi, la ce să cânte oamenii? Am plecat la Iași, „studențeam” la timpul respectiv la Filologia Universității și am văzut într-un magazin de muzică din Iași, pe strada Lăpușneanu, instrumentele de care aveam nevoie. M-a dus mintea să redactez următoarea adresă: „Consiliul Educației Socialiste…”, că așa se numea organismul respectiv, „Școala Populară de Artă și minuscul Piatra-Neamț etc., etc…”. Și m-am dus la directorul Direcției Comerciale Iași să-mi aprobe achiziționarea instrumentelor. Știam că nu am acest drept și de asta am apelat la această stratagemă pentru a-mi face rost de instrumente, promițându-i directorului să-l invit la manifestările artistice ale școlii. Ajuns acasă trebuia să-l conving pe directorul Băncii să aprobe plata către magazinul ieșean. Înțelegând situația, președintele Gheorghe Bunghez l-a sunat pe directorul Direcției Comerciale Iași și l-a convins să accepte. Tot respectul pentru comportamentul domnului Gheorghe Bunghez, mare om, ctitor de cultură. Am mințit, deci, Direcția Comercială Iași, ei au înțeles ulterior că eu am semnat ca și cum aș fi directorul Școlii Populare din Iași. O doamnă din magazin și-a dat seama și a chemat Miliția, dar hârtia era semnată de șeful său și am scăpat cu instrumente cu tot. Așa am dotat eu cu local, cu instrumente, cu profesori Școala Populară de Artă.
Am rezistat să supraviețuim unei politruce dure trimisă a Suzanei Gâdea pentru a desființa Școala Populară de Artă de la Piatra-Neamț, activitatea desfășurată în instituție și în județ salvând-o de la demolare, ultimul argument contra fiind acela că cei mai mulți elevi ai școlii erau adventiști.
După ce mi-am dat demisia, am făcut prostia de a rămâne în școală. Sfătuiesc pe toți ajunși în această situație, când renunță la funcție, să plece de tot din acea instituție, pentru că așa e cel mai bine.
(Conferențiind la Academia Română despre tezaurul muzical românesc din Muntele Athos)
„Încet, încet, toată aria de instrumente era acoperită cu specialiști de primă mână, care au venit atrași de noutatea locului de muncă”
– Și pe profesori cum i-ați convins?
– Tot așa, pe răspunderea mea. M-am dus la Iași și le-am spus factorilor de decizie ai Conservatorului de Muzică să-mi recomande câțiva din cei mai buni absolvenți muzicieni. Așa am adus-o pe Magdolna Cosma. Ea a venit și a făcut carieră, a făcut ctitorie la Piatra-Neamț organizând și conducând o formație corală apreciată și pe plan național.
Am mai adus o eminentă profesoară pe care pietrenii nu o pot uita: Smaranda Ciuhandu. A fost cea care a ctitorit școala de cânt de la Piatra-Neamț, continuată de doamna Elena Botez.
Încet, încet, toată aria de instrumente era acoperită cu specialiști de primă mână, care au venit atrași de noutatea locului de muncă. La timpul respectiv era în mare vogă filosoful și muzicologul George Bălan, dar, într-un fel, era interzisul p.c.r.-ului. I-am scris să vină să țină conferințe la Piatra-Neamț. Dacă această inițiativă ar fi mers până la capăt, cred că aș fi găsit în Gheorghe Bunghez și Constantin Potângă sprijinitori.
Printre absolvenții Școlii Populare de Artă din Piatra-Neamț se numără frații bași Theodore Coresi și Viorel Ciurdea, din Dochia, Mariana Costea – mama sopranei Cellia Costea, Valentina Țugui, de la Opera Română din București, mezzosoprana Camelia Fornwald Docea, regizorii Copel Moscu și Gheorghe Hibovski, Valerica Patrichi, Felicia German, fiica lui Teoctist Galinescu și mulți alții.
„Constantin Cucu mi-a deschis o rubrică specială în ziarul Ceahlăul”
– Numeroase articole din anii `70-`80 din ziarul Ceahlăul poartă semnătura dumneavoastră…
– Calitatea mea de ziarist a fost sprijinită de un om pentru care am avut un respect deosebit, Constantin Cucu. Mi-a deschis o rubrică specială în ziarul Ceahlăul. M-am întrebat adesea, ce răspundere și-a luat omul ca să prezinte în ziarul local avancronica unui concert care avea loc lunar la 2-3 zile după apariția avancronicii mele muzicale? Constantin Cucu a făcut un act de mare curaj și, într-un anumit fel, mi-a dat autoritate și cei de la ziar s-au convins că puseseră mâna pe un om care serva dorințele anvergurii ziarului. Paralel cu avancronicile concertelor simfonice am publicat și primele încercări de muzicologie.
(Cu părintele năsăudean Calistrat, unul din cursanții de muzică bizantină de la Nicula)
„Lucrurile care se construiesc în timp, necesită foarte multe eforturi”
– A fost greu să răzbateți, să ajungeți un specialist de renume în muzicologia bizantină?
– Foarte greu, dar am fost învățat cu greutățile de mic. Eu nu am abandonat teologia, chiar dacă nu am făcut o carieră clericală. La vremea asta, la 83 de ani, am rămas în zona teologiei. Am câteva grupe de copii și studenți cu care învățăm muzica bizantină la stăreția Mănăstirii Antim din București. Am fost titular al disciplinei de Muzică psaltică la Conservatorul din București, devenită Universitatea Națională de Muzică, inaugurând disciplina de Istoria muzicii bizantine – o premieră în muzica noastră și care m-a obligat să elaborez primul curs al disciplinei, tipărit ulterior în două volume – Istoria muzicii bizantine și evoluția ei în spiritualitate românească.
Nu reproșez nimănui nimic, pentru că nimeni nu știa ce-i în sufletul meu. Foarte mult am purtat această durere în suflet cu acest securist care mi-a ieșit în cale și care mi-a perturbat traseul. Cu siguranță, dacă nu era el, drumul meu era altul. Nimic nu primești în viață în mod gratuit. Într-un fel, plătești pentru tot ce ți se oferă. Lucrurile care se construiesc în timp, necesită foarte multe eforturi. Stabilirea terenului pe care mă mișc în prezent, muzicologie, bizantinologie, etnomuzicologie, a venit cu timpul, prin investigarea unor arii aparent disparate, dar nu se poate face bizantinologie fără etnomuzicologie, fără muzicologie. Dintre cele mai recente cărți publicate pot aminti cea consacrată lui Anton Pann și Marțian Negrea și lucrez la definitivarea unei monografii a cuviosului Macarie Protopsaltul. Ei sunt reprezentanți marcanți ai muzicii de strană, dar și ai muzicii populare și activitatea lor creatoare depășește sfera acestor domenii. Ca să fiu mai explicit: Anton Pann este un strălucit reprezentant al folcloristicii, dar și al muzicii de strană, din mâna lui ieșind capodopera Tatăl nostru – imn al ortodoxiei românești, dar tot prin ingeniozitatea lui a trecut melodia actualului imn național – Deșteaptă-te, române, o adevărată emblemă a spiritualității românești care a însoțit cele mai importante evenimente politice ale ultimelor două secole: 1848, 1859, 1877, 1918, 1989. Bizantinologia muzicală are un imens teren de cercetare deoarece pleacă de la cântarea de strană în limba latină, greacă, slavonă, pornește din epoca patristică și a sinoadelor ecumenice și necesită studii temeinice de teologie, patrologie, imnologie, dogmatică, liturgică, istoria Bisericii universale și românești, cultură greacă și slavonă, etnomuzicologie și muzicologie.
(La Patriarhia Română, alături de Patriarhul României și participanții la Congresul Național de Teologie – 2018)
„Mă consider, cumva, izgonit din Piatra-Neamț”
– Bucureștiul a fost o casă bună, este o casă bună?
– Nu, nu. L-am acceptat, pentru că activitatea mea avea și are în continuare nevoie de București. Am fost obligat, într-un fel, să mă mut la București. Am avut naivitatea să cred că pot să fac doctoratul când eram la Piatra-Neamț. Ca să mă înscriu la doctorat la Cluj-Napoca, îmi trebuia aprobarea Comitetului Județean de Partid, la acea vreme eu nefiind membru p.c.r.. Prima piesă care era necesară la dosarul ce urma să fie înaintat Comitetului Județean al Partidului era un referat de cadre pe care trebuia să-l semneze inspectorul școlar general, Ioan (Jean) Crăciun. El m-a amânat cu aprobarea până a trecut data de înscriere. Ce era la mijloc? Probabil, teama de a-i lua funcția, însă eu nu aveam asta în cap, ferească Dumnezeu! A lungit odiseea înscrierii până luni dimineața când era ședința Comitetului Județean de Partid, înscrierile încheindu-se sâmbăta anterioară. Și n-am mai putut face doctoratul la timpul respectiv. Mă consider, cumva, izgonit din Piatra-Neamț. Ca să mă răzbun ! – am făcut și al doilea doctorat în Pedagogie. Dacă este o casă bună? Da, deoarece am la îndemână bibliotecile din care-și trag seva lucrările mele științifice, care mi-au adus aprecierea Academiei Române, a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor, a Patriarhiei Române.
„Păstrez cu adevărată venerație fișele primare ale unor lucrări copiate de soția și de fiica mea și pe care le prelucram la Piatra-Neamț și acum, la București”
– Cât de mult ați fost susținut de familie?
– Foarte mult, foarte mult. Cu soția mea, Margareta Vasile – fie-i țărna ușoară!, am fost coleg de grupă la facultate. Ea a fost însoțită la slujba de înmormântare, la Borlești, de cântările bisericești ale surorilor mele. O perioadă a lucrat și ea la Școala Populară de Artă din Piatra-Neamț, după care s-a mutat la Școala generală nr. 5. Tot atunci, am cerut și eu transferul la Școala generală nr. 4. Am o fiică, Adriana, absolventă a liceului „Petru Rareș”, biolog de profesie, și doi nepoți, Miruna și Radu. Păstrez cu adevărată venerație fișele primare ale unor lucrări copiate de soția și de fiica mea și pe care le prelucram la Piatra-Neamț și acum, la București.
(Cu cei doi nepoți: Miruna și Radu)
„Spre tipografia din Piatra-Neamț, aștept plecarea volumului al II-lea al Profilurilor de muzicieni români, cuprinzând personalități nemțene”
– La ce lucrați în prezent?
– Înainte să fie proclamată canonizarea Sfântului Cuvios Macarie, părintele cântării psaltice în limba română, Preafericitul Părinte Daniel m-a întrebat: „Cum îi spunem: Sf. Cuvios Macarie protopsaltul sau Sf. Cuvios Macarie ieromonahul?”
– „Sunt sigur că răspunsul meu concordă cu cel al Preafericirii voastre. Nu are rost să-i spuneți Macarie ieromonahul, că nu-l faceți sfânt pentru că a fost ieromonah. Sunt câteva zeci de mii de Macarie de-a lungul istoriei. Îl faceți pentru că a fost un eminent protopsalt și cel care a făcut pasul mare de a tălmăci cântările liturgice în limba română – limba credincioșilor din țara noastră”.
„Da, dar cineva trebuie să ne dea o carte despre protopsaltul Macarie”, mi-a replicat înaltul ierarh. Îmi mănâncă sufletul cartea asta, dar nu-mi pare rău. Și mai trudesc și la o antologie de cântări necunoscute ale protopsaltului Macarie din urmă cu peste două secole, risipite în miile de manuscrise muzicale. Sunt aproape gata cu amândouă lucrările.
Spre tipografia din Piatra-Neamț, aștept plecarea volumului al II-lea al Profilurilor de muzicieni români, cuprinzând personalități nemțene: Alexandru Podoleanu, Bazil Anastasescu, Dimitrie Vulpian și figuri ilustre de protopsalți nemțeni: Visarion, Dorothei. Un loc aparte am rezervat activității cuviosului protopsalt Macarie la Mănăstirea Neamț. Am optat pentru acest titlu pentru a nu se crede că este vorba despre niște personalități locale, nemțene, ci de figuri ilustre de anvergură națională.
Ar urma ediția a II-a a monografiei lui Anton Pann, lucrarea Colinda – emblemă a spiritualității românești și De la polihroniile împăraților bizantini la Deșteaptă-te, române, aflate în curs de definitivare.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Ziarul Lumina.
