Dorina Lazăr, actriță: „ Sunt un scorpion foarte încăpățânat, cu simțul dreptății”
„Actrița Dorina Lazăr nu are talent. Ea este talent”, sublinia criticul de teatru și film Eva Sîrbu, în Revista Teatru (nr. 2, 1 februarie 1989, p.36). Pietrenii au avut posibilitatea să o vadă în spectacolul „Neliniște”, în regia lui Boby Pricop (absolvent al Colegiului Național „Petru Rareș”), într-un rol generos (Ula Richter), jucat într-o strălucită manieră artistică. Biografia sa teatrală și de film este, după cum se știe, deosebit de bogată, interpretând, în cei peste 60 de ani de activitate, o gamă variată de personaje. Dorina Lazăr a fost din 2003 până în 2017 și manager al Teatrului Odeon, fiind repusă în funcţie în 2021, după ce a fost demisă ilegal şi a câştigat procesul cu Primăria Capitalei.
– Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să mai joc o dată la Piatra-Neamț. Pentru mine, acest rol este un dar de la Dumnezeu. La început nu am vrut să-l joc, pentru că mi s-a părut că risc mult. Eu am 84 de ani și m-am gândit că nu merită să investești bani într-o producție în care rolul principal îl joacă un actor atât de în vârstă. Dar bucuria pe care mi-a adus-o acest rol a meritat încercarea. Îi datorez regizorului Bobi Pricop acest spectacol. I-am spus să se gândească și la o dublură, dar să nu-mi spună la cine s-a gândit. Nu am curajul să știu cine este.
– Cât de greu a fost să conduceți un teatru?
– Îmi lipsește foarte mult, cum nu vă puteți închipui. Nu-i ușor să ieși la pensie. Din 2003 am condus teatrul… Sunt un scorpion foarte încăpățânat, cu simțul dreptății. Este greu deoarece, câteodată, trebuie să fii nemilos cu oamenii, să iei hotărâri radicale. Noi, actorii, suntem veșnic nemulțumiți, pentru că suntem mereu disponibili să jucăm, să ne dăruim pe scenă și atunci ți se pare că ești distribuit prea puțin.
– Personal, găsesc foarte multe asemănări între dumneavoastră și Ion Coman, directorul Teatrului Tineretului din prima perioadă, începând cu anul 1959. Ați format o trupă foarte bine „acordată” la Teatrul Odeon…
– Mă onorează ce îmi spuneți. E adevărat că la Teatrul Odeon întâlnim toate genurile de actori, că avem o trupă impecabilă. Cred, totuși, că ar mai trebui un actor care, peste 10 ani, să devină un Mircea Albulescu. Metoda mea pentru a alcătui această trupă a fost că nu am angajat pe nimeni pe ochi frumoși, ci pe valoare. Le-am făcut contract de angajare doar celor care au fost solicitați de regizori.
– Mi-ar plăcea să-mi spuneți câteva cuvinte și despre scriitoarea Ioana Maria Stăncescu, fiica dumneavoastră, autoare a două romane foarte bine primite de critica literară: Tot ce i-am promis tatălui meu și Tăcerea vine prima.
– Cel mai important e că este bine văzută în cercul de scriitori de la noi. Până la urmă, la tine acasă ești soldat sau general. Mă face să fiu foarte mândră. Știți cum e proverbul românesc: „Capra sare masa, iada sare casa”. Ea a luat-o mai sus decât mine. Aștept să văd ce o să facă și a treia generație, nepoata mea, la ea mă refer.
– Considerați că noi, ca societate, am pierdut lucruri esențiale?
– Am pierdut foarte mult mai ales în privința educației tinerilor. Ne robotizăm. Eu sunt bătrână și o să plec, însă mă uit cu groază la această formă de imbecilizare a oamenilor nu numai la noi în țară, ci peste tot în lume. Așa cred. E o gravă lacună a educației, a învățământului.
Tudor Chirilă, actor: „Mama are o conexiune foarte specială cu acest oraș”
Spectacolul „Căsătoria” de N.V. Gogol (regia: Andrei și Andreea Grosu), al Teatrului de Comedie București, cu actorul Tudor Chirilă în rol titular (Ivan Kuzmici Podkolesin), a fost unul foarte așteptat de publicul pietrean. Foarte interesant este că actrița Iarina Ruxandra Demian, mama lui Tudor Chirilă, a debutat pe scena Teatrului Tineretului. Ea a fost angajată, prin repartiție, în 1959, anul absolvirii I.A.T.C., la clasa Ion Șahighian. A jucat în două spectacole: „Povestea unei iubiri” (premiera: 12 septembrie 1959; regia: Cristian Munteanu; distribuția: George Motoi, Ileana Stana Ionescu, Andrei Ionescu, Iarina Ruxandra Demian, Constantin Constantin, Nicolae Fălcușan, Sereda Sorbul, Paul Varduca) și „Calea lungă” (premieră: 22 noiembrie 1959; regia: Gabriel Negri; distribuția: Alexandru Lulescu, Nelu Manolescu, Iarina Ruxandra Demian, Victor Radovici și Tatiana Sireteanu), după care s-a tranferat la Teatrul de Comedie din Capitală.
– Chiar mi-a scris înainte de spectacol, chiar mi-a reamintit că aici a debutat. Mama are o conexiune foarte specială cu acest oraș. Teatrul Tineretului, în acei ani, a fost o școală extraordinară pentru actori, avea o vibrație și o atmosferă foarte bune. Sunt actori mari care au debutat aici, în special, șefii de promoție. În privința Festivalului, continuitatea este foarte importantă. Din păcate, noi, actorii, suntem mereu contracronometru: venim, jucăm și plecăm. Faptul că Festivalul de Teatru de la Piatra-Neamț are o asemenea vechime, o asemenea faimă, mi se pare demn de laudă.
– Doriți să reluați acordarea Premiilor „Ioan Chirilă”, în memoria tatălui dumneavoastră, cel mai important cronicar sportiv pe care l-a avut România?
– Nu știu dacă mai am presă pentru care să reluăm acordarea acestor premii.
– Vă referiți la presa sportivă?
– Mă refer la presa în general și dorința de a scrie și nu de a face clickbaid[1].
– Iubiți mai mult teatrul decât muzica? Sau, poate, muzica e pe primul loc?
– Nu știu, simt dragoste și ură pentru amândouă.
Vlad Bîrzanu, actor: „Actoria e o meserie pe care o practic cu respect”
Actorul Vlad Bîrzanu s-a născut la 25 septembrie 1990, la Baia Mare. El a fost desemnat cel mai bun actor la Festivalul de Teatru „Pledez pentru Tine(ri)” de la Piatra-Neamț, din 2016, pentru rolul Ubu din spectacolul „Ubu Rege” de Alfred Jarry, în regia lui Tudor Lucanu. În prezent, joacă în cea mai nouă producție a Teatrului Odeon: TERTIUM N̵O̵N̵ DATUR, în regia lui Silviu Purcărete, spectacol care a putut fi vizionat miercuri, 20 noiembrie, și pe scena Teatrului Tineretului.
– Sunteți Maximilien în noul spectacol regizat de Silviu Purcărete…
– Silviu Purcărete este un om al cuvintelor puține, dar sunt atât de exacte și de surprinzătoare lucrurile pe care le spune, încât ne fascinează. Din detalii mărunte îți construiește un personaj, o situație într-un fel la care nu te gândeai absolut deloc.
– De ce vă aduce aminte cuvântul Minaur?
– De echipa masculină de handbal din Baia Mare din care a făcut parte și unchiul meu, Alexandru „Șoni” Stamate, supranumit Eroul de la Zaporoje. El este jucătorul care a înscris acel gol celebru, de la 18 metri, în ultimele 3 secunde de joc, prin care echipa Minaur a câștigat Cupa IHF în anul 1985 în fața grupării SII Zaporoje.
– Ce fel de actor sunteți?
– Sper că bun, muncitor, așa îmi place să cred. Destul de tehnic, dar în sensul bun. Dacă-mi spune cineva că am fost foarte bun și eu nu sunt de acord nu contează, doar părerea mea contează.
– Acum cum sunteți?
– Mulțumit, cred că a fost o seară bună.
– Ce poți descoperi în sufletul unui actor?
– În primul rând, sunt om înainte de a fi actor. Pentru mine, actoria e o meserie pe care o practic cu respect, dar o privesc ca pe o meserie. Așa că în sufletul fiecărui actor vezi ce vezi în sufletul fiecărui om.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Marius Șumlea (Teatrul Tineretului)
[1] Momeală pentru click-uri, prin care cititorul este păcălit să dea click pe un link care nu-i aduce nicio informație utilă.
