Laura Vasiliu este o importantă actriță de teatru și film, absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București, promoția 2000, la clasa Olgăi Tudorache. Născută la Piatra-Neamț la 25 ianuarie 1976, artista Teatrului Nottara este cetățean de onoare al orașului. A devenit cunoscută datorită rolului Găbița pe care l-a interpretat în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, filmul lui Cristian Mungiu care a obținut Palme d’Or în anul 2007. Laura Vasiliu a fost prezentă, sâmbătă, 9 noiembrie 2024, la proiecţia specială a peliculei Trei kilometri până la capătul lumii (regia: Emanuel Pârvu) de la Cinema Mon Amour unde a fost organizată o sesiune de întrebări și răspunsuri. Și în acest rol, al unei mame de adolescent care nu poate accepta și nici înțelege ce i se întâmplă copilului ei, Laura Vasiliu demonstrează o veritabilă forță dramatică.
– Ce reprezintă pentru Laura Vasiliu filmul Trei kilometri până la capătul lumii?
– Este un nou film premiat, recunoscut internațional, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.
– Care sunt stările generate de fiecare spectacol, fiecare film?
– Stările, în general, sunt un rezultat. Nu putem vorbi de stări, dacă nu avem o poveste care să le declanșeze. Filmul, piesa de teatru încearcă să ofere frânturi de viață. Ele sunt însoțite și se sprijină pe trăirile actorilor care, prin propriile emoții, fac dintr-un personaj scris pe hârtie unul plin de viață și unic, prin unicitatea persoanei actorului.
– N-aș vrea să trecem cu vederea legăturile sufletești pe care le aveți cu orașul Piatra-Neamț.
– Sunt foarte legată de Piatra-Neamt deși, deja, am locuit mai mult timp în București. Este orașul în care m-am născut, unde am copilărit, unde am descoperit lumea, unde mi-am făcut visuri, unde am trăit prima iubire, unde am descoperit teatru prin actorii nemțeni și prin Festivalul elevat și senzațional care era la Piatra. Este orașul în care am fost înconjurată mereu și cald de părinți, bunici, mătuși, unchi, verișori, prieteni de la bloc, profesori extraordinari… Este orașul inimii mele.
– În ce împrejurări s-a realizat opțiunea dumneavoastră pentru lumea teatrului, a filmului?
– Când eram în gimnaziu îmi doream să ajung în America, așa, ca o evadare spre libertate dintr-un comunism gri și aplatizat. Referințele mele cu privire la America veneau din filmele americane, așa că ce-mi puteam dori să mă fac altceva decât actriță? Între timp a căzut comunismul și dorința de evadare s-a estompat, dar mi-a rămas visul de a fi pe scenă. M-am dus singură la Școala Populară de Artă din Piatra-Neamț cu gândul să fac pian. La ora de pian nu a venit nimeni, așa că m-am întâlnit pe culoar cu actorul Corneliu-Dan Borcea care m-a întrebat dacă nu aș vrea să fac teatru. La teatru nu se înscrisese niciun copil. Eu am spus da, de dragul lui, pentru că răspândea bunătate prin toți porii. Și așa am ajuns să învăț câte ceva din actorie, să merg la teatru care, pentru cursanți, era gratuit și devenise a doua mea casă. Iar Domnul Borcea a fost pentru mine omul care aduce bucurie.
– Unde vă place să jucați mai mult: în film sau în teatru?
– Îmi place filmul, pentru că se întâmplă mai rar, e prețios, oferă o mare vizibilitate, iar teatrul e activitatea mea de zi cu zi, cu bune și rele. Mi-e drag să fac film și teatru atâta timp cât ținem la valori și calitate, cât nu renunțăm la bunul-simț, la profesionalism, la respect.
– De obicei, arta teatrală oferă mai multe posibilități pentru crearea personajelor?
– Există în teatru o varietate mai mare de expresie, aș spune. Personajele sunt cam la fel, ca și construcție. Diferă modul de exprimare. În film, abordarea se face cu economie de mijloce și discreție, din cauza apropierii imaginii.
– În general, spre ce tindeți în arta dumneavoastră?
– Ascult cu mare atenție indicațiile regizorale, încerc să fiu credibilă, să-mi asum un personaj cu modul lui de a gândi, de a opta, cu felul lui de a fi. Mă bucur de fiecare dată când îl descopăr și încerc pe cât posibil să-i mențin prospețimea.
– Poate interveni și o anumită monotonie în această profesie?
– Nu știu. Nu am jucat niciodată atât de mult încât să simt monotonia. Ea poate apărea, cred, atunci când ne mecanizăm. Dar e cumplit, pentru că spectatorul simte și taxează orice formă de maniera aceasta.
A consemnat Violeta MOȘU
