Scriitor profund și original, Vianu Mureșan a debutat la 27 de ani, cu un eseu metafizic, Lanțul Sofiei, apărut în 1997 la Editura Decalog din Satu Mare. S-a născut în localitatea Vicea, județul Maramureș, la 20 februarie 1969 și este absolvent al Facultății de Istorie și Filosofie, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, promoția 1993. Recent, la emisiunea „Credință și Cultură” de la Trinitas TV, Vianu Mureșan a vorbit despre demonul influențării și diferența dintre a fi influent și a fi valoros astăzi. „Heterologie, introducere în etica lui E. Lévinas”, teza sa de doctorat, bazată pe studii și cercetări desfășurate pe parcursul a doisprezece ani, a fost recompensată în 2005 cu Premiul „Henri Jaquier” al Centrului Cultural Francez. Spune că producția autohtonă de carte este extrem de mare, însă nu este însoțită, din păcate, de o emulație lecturală la același nivel.
– Ce autori îi mai atrag pe cititori?
– În primul rând, sunt citiți autorii străini. Există o diferență enormă de atractivitate între cărțile traduse din diverse literaturi străine și cărțile autorilor români. Nu-mi explic de ce. Raportul dintre interesul cititorului mediu față de scriitorii români și față de scriitori străini este net în favoarea scriitorilor străini și asta s-ar putea să fie consecința unui complex cultural.
– Scriu mai bine autorii străini?
– Cred că media scriitorilor străini traduși nu este peste nivelul scriitorilor români buni, însă sunt mult mai mulți. E un contingent de scriitori foarte buni, între cei care iau Premiul Nobel sau între cei care sunt savanți, filosofi, eseiști formidabili, adică figuri faimoase în culturile și în locurile unde trăiesc, și care, bineînțeles, fiind într-un circuit internațional, au o cotă de imagine mult peste cea pe care și-o pot construi scriitorii români. Și atunci, cititorul care se duce în librărie sau în bibliotecă alege din start numele cele mai influente, cele mai în vogă și, dat fiind că timpul și resursele sunt limitate, întotdeauna scriitorii români rămân la coadă. Să nu se înțeleagă că și scriitori precum Cărtărescu, Patapievici sau Liiceanu, nu… Ei sunt citiți, sunt cumpărați, cred că au cea mai bună trecere, în acest moment, la nivelul culturii române, și mai sunt câțiva tineri care au apărut și sunt foarte buni, spre exemplu, Cristian Fulaș, prozator. Nivelul la care se vinde cartea în România este, din păcate, cel mai jos din Europa, așa încât este aproape o glumă să spunem că există tineri scriitori români bine vânduți, citiți și promovați. Sunt niște enclave în care circulă, sunt niște grupuri unde se întâlnesc, se citesc reciproc, se cultivă reciproc, eventual folosesc și aceste rețele de socializare pentru a se promova și autopromova, dar, totuși, dincolo de niște cercuri relativ restrânse și închise, nu au priză și relevanță. E un lucru regretabil.
– Așteptați de la cititori mai mult interes în privința scrierilor dumneavoastră?
– Eu nu sunt obișnuit să mă plâng și nici nu am avut vreodată ambiția ca scrierile mele să fie întâmpinate cu entuziasm sau cu mare interes. Nu am nici ipocrizia să spun că-mi este indiferent. Nu-mi este indiferent, de vreme ce am pasiuni pentru cărți, pentru idei, pentru scris. Aș prefera să existe un circuit, un dialog mai fertil, mai viu, mai complex între mine și cititori decât cel care este. Sunt anumiți autori pe care eu i-am studiat și pe care i-am cultivat de-a lungul multor ani și am o oarecare nedumerire, dacă nu chiar dezamăgire că nu există foarte mult interes față de ei, și primul pe care l-aș pomeni este filosoful Emmanuel Lévinas, pe care l-am studiat 12 ani ani și despre care am scris o teză de doctorat. Și mă uimește faptul că, în lumea cercetătorilor, filosofilor, în special, generația tânără din România, nu există suficient interes pentru un gânditor grandios precum Emmanuel Lévinas. Eu, în monografia pe care am scris-o, am încercat să economisesc timpul celor care vor veni eventual după mine cu dorința de a înțelege acest uluitor filosof. Însă nu s-a întâmplat asta, poate și pentru că în universități nu este predat și nu este cunoscut. Față de culturile europene de vârf, suntem în situația oarecum jenantă de a trebui să recuperăm gânditori, să recuperăm teme, poate, uneori, să recuperăm domenii culturale sau literare și atunci suntem mereu în pripă, mergem pe apucate, luăm ce e mai la îndemână sau ce e mai în vogă, mai la modă, într-un moment sau altul, dar întotdeauna din fiecare epocă sau din fiecare generație de filosofi, de gânditori, de oameni care produc idei sau cărți, unii rămân nedescoperiți sau netraduși, neasumați de cultura română. Și s-ar putea, din păcate, ca numărul celor care rămân pe dinafară să fie copleșitor în raport cu cei care sunt traduși.
– Ce credeți despre viitor, despre lumea literară de mâine?
– Din start, în momentul în care toată lumea absolvă cel puțin liceul, dacă nu și facultatea, accesul la cultură, accesul la cunoaștere este la un nivel mult mai înalt decât în toate generațiile anterioare și este la stadiul de masă. Deci, există premisele ca dintre copiii care se educă, care fac școală, care fac studii superioare, o bună parte dintre ei să fie interesați de literatură, de cărți, de mișcarea ideilor, de filosofie, de domeniile teoretice și să citească, să reflecteze și să dorească să scrie. Cred că se produce o literatură în toate domeniile în primul rând foarte vastă. Întotdeauna găsești valoarea sau relevanța unor cărți, unor texte, unor opere dacă ai un criteriu de comparație, de analiză. Noi putem să fim încântați de ceea ce scriem sau de un autor pe care-l citim, pe care-l cunoaștem, dar noi nu știm dacă nu există 10, 20, 100 de alții la fel de valoroși sau mai valoroși, pentru că nu avem acces la tot, nu i-am citit. Ca să-i citim și să-i putem pune în comparație, e nevoie de mult mai mult efort și de mult mai mult timp. Cred că producția de carte, producția culturală literară este extrem de mare, însă nu este însoțită, din păcate, de o emulație lecturală, de o întâmpinare din partea cititorilor la același nivel. Prea puțin din ceea ce se gândește, din ceea ce se scrie, se publică, este folosit și devine activ în conștiința cititorilor, în conștiința societăților.
– Care-i cea mai importantă valoare umană pentru Vianu Mureșan?
– Eu aș spune bunătatea. Eu pun bunătatea mai presus de inteligență, chiar de genialitate, de creativitate, pentru că bunătatea întotdeauna este ceva care se vede doar în relație cu ceilalți. Nu este o valoare în sine, așa cum este creativitatea. În orice context, în orice situație, în fiecare zi, se poate face un fel sau altul de bine: de la atenția pentru dialog, atenția pentru problemele sau situația celorlalți, preocuparea pentru binele lor, confortul sau lipsa acestuia, starea de sănătate, starea materială etc. Atenția continuă, permanentă, constantă la ce se întâmplă celorlalți mi se pare că este forma cea mai profundă de inteligență umană, până la urmă. Definesc bunătatea ca forma cea mai profundă a inteligenței umane.
– Ne aparține alegerea asumării unei căi spirituale?
– Noi trebuie să fim în situația de a ne asuma o modestie definitivă în raport cu problemele mari ale vieții și cu Dumnezeu. În plan spiritual, există practic o evoluție nesfârșită, fără capăt, fără limite. Ori această evoluție nu depinde în totalitate sau în cea mai mare parte doar de efortul și de râvna proprii, ci depinde și de ceva nevăzut sau ascuns, care conclucrează cu noi, și acesta e Dumnezeu. Eu sunt tentat să cred, așa cum au crezut Sfântul Augustin sau atâția și atâția teologi creștini sau sfinți părinți, că nici măcar capacitatea de a decide să intrăm pe o cale spirituală nu ne aparține. Decizia nu este autonomă, nu este consecința unei libertăți totale, ci este reacția la o chemare din partea lui Dumnezeu. Practic, în momentul în care noi decidem să asumăm o cale spirituală, suntem chemați într-acolo. Unii ascultă această chemare, alții n-o ascultă, unii merg până la un punct, alții merg mai departe. Faptul de a fi credincios cred că ține de structură și de vocație, pentru că a trece de la o biserică la alta, de la o credință la alta e ceva relativ facil și nu garantează niciun fel de evoluție sau dezvoltare spirituală. Poate fi o chestiune strict formală, de ritual, de rutină religioasă, pentru că există și-n viața religioasă o anumită rutină. Un om credincios riscă uneori să fie într-o situație de narcisism spiritual, să ajungă să se alinte cu statutul de credincios, ceea ce este un risc și este o cădere. După cum spun sfinții părinți: „este o cădere în sus”. Din acest motiv, întotdeauna un om credincios sau care este instalat pe o cale spirituală nu se crede în niciun fel de poziție avantajoasă în raport cu Dumnezeu și nu se judecă pe sine ca fiind deja într-o poziție favorabilă, bună și admirabilă. El face ceea ce crede că e de făcut, dacă are o constiință morală, spirituală și religioasă profundă, însă judecata asupra valorii a ceea ce face o lasă celorlalți. Felul în care gândește și felul în care se comportă și nivelul de evoluție, de dezvoltare sau de puritate spirituală trebuie să fie, de asemenea, la latitudinea cuiva care-i mai presus de el. În acest fel, el se păstrează într-o stare de umilitate care nu înseamnă ipocrizie și nu înseamnă o falsă modestie ci, pur și simplu, are măsura corectă, și măsura corectă este infinitatea bunătății și iertării lui Dumnezeu. Niciodată să nu creadă că este admirabil și să se admire pe sine înaintea altora, pentru că atunci cade în sus, pentru că atunci își ia zborul fără voia lui.
– Sărăcirea spiritului are legătură cu nevoile lumii tehnice nou create?
– Pentru a avea o viață spirituală, atât individual, cât și social, trebuie să fie un timp la dispoziție pe care să-l poți dedica acestor fapte. Tehnologia fură pe nesimțite, riscă să acapareze, să confiște timpul, efortul, energia, răbdarea, interesul, inteligența oamenilor, în special a celor tineri și foarte tineri. În aceste condiții, în care aproape în totalitate timpul, interesul, curiozitatea, energia, răbdarea, inteligența sunt dedicate unor gesturi, unor activități, unor forme de comunicare sau de relaționare care sunt facilitate de tehnologia digitală, atunci rezultatul este fatal și conduce la o lipsă a timpului și a activităților și preocupărilor spirituale. Este adevărat că aceste mijloace pot să fie folosite uneori în vederea dobândirii unor cunoștințe, se pot găsi foarte multe surse de informare, se pot găsi foarte multe cărți, foarte multe site-uri unde există prelegeri, conferințe întregi înregistrate ale unor maeștri spirituali, ale unor iluminați, ale unor călugări, savanți, teologi din toată lumea. E suficient să știi engleza și eventual și două, trei limbi pe lângă asta și ai acces la viața spirituală a multor teritorii în afara lumii noastre creștine. De la un punct încolo, cred că depinde și de interesul și preocuparea fiecăruia în parte. Nu știu dacă-i neapărat o sărăcie spirituală. Sunt mai multe ocaziile în care reeditez teoria lui Mircea Eliade că, într-un fel sau altul, sacrul se camuflează, se ascunde în profan. Omul nu poate trăi în afara unor aspirații, satisfacții sau emoții dintre care cele mai înalte dau sens vieții noastre. Și acelea sunt într-o legătură sau alta cu sacrul. Mă refer în primul rând la dragoste, prietenie, credință, respect. Să nu uităm nevoia de adevăr și nevoia de sens care sunt fundamentale.
– Ce ar trebui făcut pentru sensibilizarea, în continuare, a oamenilor, pentru atragerea lor spre valorile cele mai de seamă ale culturii?
– Există o mulțime de instanțe care încearcă să limpezească nevoia de o ierarhie a valorilor și crezurilor și sensurilor, necesară oricărei societăți. Dar nu știu ce consecință sau efect are. Se vorbește chiar în prologul Evangheliei lui Ioan: „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”. Vine întrupat Dumnezeu între oameni, stau în preajma Lui, Îl văd, Îl aud, dar nu-L identifică după măsura corectă. Este o anumită inerție, o anumită orbire, o anumită întunecare a minții care ține de natura lucrurilor. Explicația e simplă, că aceasta este consecința căderii în păcat, oricare ar fi cauza. Și pentru un nivel de întunecare a minții, nimic nu este eficient în sensul trezirii. Nu știu dacă nu cumva dramele care se întâmplă – situații dureroase, accidente -, ceva foarte greu de îndurat și teribil, care să producă o zguduire prin teama, prin frica de moarte, de suferință, de boală, de rău au același sens de a trezi la un moment dat pe cineva care nu poate fi trezit prin cuvânt, prin mesaj, printr-o carte. Unii se trezesc și merg până la un punct, alții se întunecă din nou, adică nu e o evoluție constantă și o dezvoltare progresivă, liniară a vieții spirituale.
A consemnat Violeta MOȘU