Născută în anul 1941 la Roman, în județul Neamț, Silvia Colfescu este absolventă a Facultăţii de Istoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Co-fondatoare și director al Editurii Vremea din Bucureşti, traducătoare din franceză şi engleză, ilustratoare, scriitoare, Silvia Colfescu reprezintă o voce de neconfundat în zona editorială din România.
Sunt născută la Roman, este locul de naștere pe care-l țin în suflet. Într-un fel, aici, sunt la mine acasă. Am trăit puțin în Roman, dar locul de naștere nu-l poți uita niciodată. Eu sunt jumătate bucureșteancă, jumătate moldoveancă, mama era originară din Roman. Pentru că am fost primul copil, a venit să mă nască la bunicii mei. N-am stat prea mult la Roman. Tatăl meu, ofițer de geniu al Armatei Regale, se ducea acolo unde avea garnizoana și atunci noi nu trăiam nici în București, nici în Roman, ci în diferite zone ale țării.
– Încă de la înființare – 20 august 1990 -, Editura Vremea a deschis ferestre prin care putem contempla părți din minunatele întinsuri ale literaturii, istoriei, artei, culturii în general. Spuneați într-un interviu că resemnarea nu are ce căuta în viața unui editor.
– Și astăzi cred la fel. Editura e viața mea. Fiecare carte pe care o scot este copilul meu. Și mă uit la ea cu o imensă fericire. Fiecare carte este un cadou pentru mine. Scoatem, în medie, 60 de titluri pe an. Muncim acum pe brânci pentru Târgul Gaudeamus de la începutul lunii decembrie. Avem tot soiul de noutăți. Este vorba în primul rând despre „Cartea de aur a familiei Suțu”, autor, Radu Negreanu-Suțu. Este una dintre cele mai excepționale cărți dedicate marilor aristocrați din România. Costă 190 de lei pe situl nostru, iar livrările încep în primele zile ale lunii octombrie. Aș dori să mai recomand: „Familii și conace boierești din Moldova” (Narcis Dorin Ion), „Casa Suțu – palatul și fantomele sale” (Nazen Ștefania Peligrad), „Bilet de ieșire. Memorii” (Petre Mihai Băcanu), „Ghidul pelerinului. Mănăstirea Văratec” (Maica Benedicta – acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga), „Mahalale de patrimoniu: Sfânta Ecaterina și Flămânda” (Ana Rubeli), „Cutia Pandorei. Chestiunea armeană în arhivele diplomatice românești” (Vartan Arachelian), „Familia Negrescu din Roman. Cronică de familie” (Radu Negrescu-Suțu), și, desigur, multe altele. Am fondat editura împreună cu regretatul meu soț, Nicolae Henegariu, care a trecut într-o lume mai bună în care probabil o să fim tot atât de fericiți cât am fost aici. Eu cred că Bunul Dumnezeu va da fiecăruia ceea ce crede El. Cei care nu cred în nimic vor primi nimic, se vor duce în nimic. Cei care cred în ceva vor primi ceea ce cred. Dumnezeu, în mărinimia Lui, cred că îmi va da ceea ce doresc eu cel mai mult: să mă transforme într-o luminiță imponderabilă și să mă trimită în Univers să explorez lumile. Voi fi fericită în veșnicie.
– Pe vremuri, într-o foarte mare măsură, elita puterii şi elita culturii coincideau şi, acolo unde nu coincideau, cercurile lor interferau, nu?
– Era mai mult. Elita se primenea continuu. Eu am avut un unchi care făcea parte dintr-o familie foarte bună, sărăcită. Era un băiat deștept, a învățat nebunește, a reușit să termine Dreptul printre primii, după ce a terminat Dreptul a primit de la statul român bursă să-și facă doctoratul în Franța. Și a făcut doctoratul în Franța pe banii statului, s-a întors și, fără să ceară nimic, s-a trezit numit funcționar la ambasada noastră din Washington. Pur și simplu, pe meritocrație. A revenit din Washington, îi era dor de țară, nu putea trăi în altă parte, și aici a făcut avere muncind ca notar. El intra automat în elită intelectuală, elita economică, era inclus automat în elita mare. Elita era un corp comun, solid. Era și elita de sânge, adică elita bazată pe realizările înaintașilor, pentru că și aceasta era cucerită de-a lungul generațiilor.
– Cum ați reușit să vă mențineți tinerețea minții și a firii?
– Eu m-am ghidat după două mijloace, moduri care converg. În primul rând, să-ți găsești o muncă pe care îți face plăcere să o faci. Vei fi mereu vesel, mereu mulțumit, mereu satisfăcut, mereu tânăr. Dacă trăiești făcând un lucru care nu te încântă, îmbătrânești și te veștejești. În al doilea rând, este foarte important să nu te oprești niciodată din muncă, niciodată. Când te-ai pensionat să nu spui: „Gata, eu nu mai muncesc!” Te așezi cu fundul pe canapea la televizor, cu berea în mâna dreaptă, te rablagești și mori în cinci ani. Continuă, nu te lăsa, muncește cât ai putere. Nu mai mult decât te țin puterile și îți vei păstra tinerețea.
– Ar trebui să înțelegem fericirea ca pe un echilibru?
– Absolut, absolut… Fiecare vârstă are nuanța ei de fericire, nu altă culoare, ci o nuanță. În tinerețe, nuanțele cad altfel, la maturitate este aceeași culoare, nuanțarea-i altfel, la bătrânețe, culoare se păstrează, poate mai palidă, dar nuanțele ei devin mai rafinate, mai delicate, însă au pentru om aceeași intensitate. Sufletul nostru nu se schimbă, el rămâne același din tinerețe. Se învechește numai dulăpiorul în care Dumnezeu ne-a pus să trăim. În acest dulăpior e un suflet care n-are vârstă, este același, dacă știi să-l lași. Eu am absolvit Istoria Artei și această specializare m-a învățat să nu suport să trăiesc decât în mijlocul frumosului. Și asta îmi ține, de asemenea, dispoziția bună, mă face să înțeleg că trebuie să văd întotdeauna partea plină a paharului. Este vorba despre o mică fericire pe care ți-o creezi singur, dacă ești inteligent, dacă știi să vezi frumusețea unei flori, dacă găsești bucurie mai ales în lucrurile mărunte.
– Mai putem așeza sinceritatea, la locul cuvenit, de cinste, în zilele noastre?
– Sinceritatea este apanajul inteligenței. Omul inteligent știe că dacă-i sincer și spune adevărul câștigă totul. Sinceritatea este un fundament al vieții, aduce bună înțelegere oamenilor.
A consemnat Violeta MOȘU
