Din dialogul purtat cu profesoara Mihaela Gheorghiță-Pravicencu, scormonindu-i biografia artistică, triumfă sensibilitatea, naturalețea, dezinvoltura de artist înnăscut. În cariera sa a căutat cu insistență și cu seriozitate căile către un stil propriu care a detașat-o și a înscris-o, în același timp, într-un ansamblu de plasticieni de prima mărime ai generației sale. S-a născut la 14 aprilie 1948, la Tg. Neamț. Tatăl, profesorul de sculptură Gheorghe Gheorghiță, a condus singura școala de sculptură ornamentală bisericească din România. A absolvit cu notă maximă Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția pictură de șevalet la clasa profesorului Ion Neagoe, promoția 1969. În învățământ, a predat la Școlile nr. 13 și 14 din Dumbrava Roșie și Cut, la Școala Populară de Artă din Piatra-Neamț și la Școala de Aplicație a Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi”. A participat la numeroase expoziții și tabere de creație naționale și internaționale, lucrările sale îmbogățind colecții personale din Canada, Marea Britanie, SUA, Belgia, Franța, Italia, Maroc, Germania, Iordania, Suedia, Rusia, Australia. Cea mai recentă expoziție retrospectivă a Mihaelei Gheorghiță-Pravicencu a fost organizată în Sala Cupola a Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu” Neamț, cu ocazia Zilei Culturii Naționale.
– Un cunoscut scriitor de aforisme, Vasile Ghica, spunea că toată viața cărăm pe tălpi geografia locului natal. Care au fost valorile copilăriei dumneavoastră?
– Când eram în burta mamei, pe capul tatei era pus premiu un milion de lei, o sumă enormă la vremea aceea, întrucât era urmărit politic. După douăsprezece zile de la apariția mea pe lume, tata a fost arestat și dus la Jilava și Aiud unde a stat 6 ani la închisoare. Am rămas acasă patru copii cu mama, cu bunica și a venit si sora mamei de la Roman ca să ne ajute. Eram slabă, pricăjită și foarte bolnăvicioasă. Mama se zbătea să nu simțim că tata nu-i acasă. Și după ce s-a întors, mama l-a păzit ca o vulturoaică. Au mai fost situații în care încercau să-l provoace ca să-l rearesteze, dar tata a stat numai în grădină, în ogradă, n-a mai luat legătura cu nimeni. „Gata, nu vă mai duceți toată strada. Adunați toți copii la noi în curte că eu vreau să vă văd că tare mi-a fost dor de voi”, ne-a spus. Și veneau câte 20 de copii la noi, acasă. Și se juca și tata cu noi, se juca și mama, și bunica, și nana, toți erau cu noi, aveam plasă de volei în grădină și era așa de frumos… Tata spunea că, dintre toate artele, va rămâne doar muzica, pentru că intră în energiile universale. Iar pictura, sculptura, arhitectura, toate vor dispărea din cauza omenirii. Când sculpta, întotdeauna cânta. Avea voce de bariton, băieții toți la fel, eu eram altistă, sora mamei tot altistă. Cântam colinde din postul Crăciunului și până la Bobotează. Am un caiet cu 43 de colinde pe care-l păstrez și acum. În săptămâna mare, la Paști, ne adunam cu mama în camera din spate, să nu se audă din drum, și cântam toți Prohodul. Atunci oamenii erau credincioși pentru că trăiau în suferință și frică. Buieceala duce la nesimțire, dar suferința ascute spiritele și-i face pe oameni mai atenți la chinurile celuilalt. Aproape nu era casă să nu fie un arestat. Acum, lupta pentru bani le-a ocupat oamenilor timpul, le-o dat o stare de mulțumire și consideră că nu mai au nevoie de Dumnezeu. Și s-a ajuns la această îndepărtare de credință, de ironizare a credinței și harul se ridică de pe popor. Când se ridică harul, lumea este mai dezorientată, mai izolată, mai rece, mai nemulțumită.
– Personalitatea tatălui dumneavoastră va rămâne adânc gravată în mintea și inimile tuturor celor care l-au cunoscut. A mai fost lăsat să lucreze după venirea acasă?
– A făcut sculptură pentru Comitetul Central de la București, îi cereau statui pentru delegațiile străine și veneau niște bani care ajutau la creșterea noastră, că s-au mai născut doi copii, am fost șase, patru băieți și două fete, sora mea a murit și băieții trăiesc toți patru. Tata era înalt, maiestuos, cu mustață mare, cu frunte înaltă. Ne-au asfaltat strada, „23 august” se chema, a fost prima stradă asfaltată din Tg. Neamț, pentru că veneau cu mașinile să ia lucrările. Ajungeau în străinătate fără semnătura tatei, deoarece nu trebuia să-i apară numele. Tata a realizat și strana Maicii Domnului din Paraclisul „Sfinții Părinți Ioachim și Ana” de la Mănăstirea Sihăstria. A creat compoziţii sculpturale în lemn de stejar, păr, tisă şi tei. Strana Maicii Domnului cuprinde scene ca Naşterea Domnului, Sfinţii Evanghelişti, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. A mai făcut broderia ce încadrează icoana Maicii Domnului şi înfăţişează proroci din Vechiul Testament care au preînchipuit naşterea Mântuitorului din Preasfânta Fecioară, toate fiind sculptate în lemn de păr; apoi iconostasul cu Învierea Domnului, în lemn de chiparos, şi Cei doisprezece Apostoli, medalioane aplicate din lemn de tisă, crucea, analogul cu Sfântul Gheorghe în medalion, din lemn de stejar; stranele pentru cântăreţi şi tronul arhieresc. Pe urmă, toate stranele, sunt 65, care au între ele niște basoreliefuri cu scene din viața Mântuitorului, ultima a terminat-o cu două luni înainte de a muri. Tata a condus singura școala de sculptură ornamentală bisericească din România, a avut 41 de elevi de la Fabrica de mobilă din Tg. Neamț pe care i-a învățat acest tip de sculptură și care au lucrat în toată țara.
– Știu că erați extrem de legată de Părintele Iustin.
– Tata a stat la închisoare cu Părintele Iustin. Îmi amintesc că, în momentul când a ajuns la Mănăstirea Bistrița, am mers cu fratele meu Ioan Cornel Gheorghiță să-l vedem. Atunci ne-a spus că la Petru Vodă este un loc, o poieniță unde o să ridice o mănăstire. Și a dat Dumnezeu și a făcut-o. 15 portrete i-am făcut Părintelui Iustin, unul dintre ele este expus la stăreția Mănăstirii Petru Vodă. De multe ori nu mânca, nu dormea, veneau oameni peste oameni să-i ceară sfaturi. Îmi aduc aminte că ațipea între două cuvinte, când scria pomelnicele. Scria Ion și până la prenumele următor îi cădea capul. Atât era de ostenit.
– Mama?
– Mama, Elisabeta Gheorghiță, a făcut și ea Facultatea de Belle Arte, dar nu a putut să o termine pentru că-n ultimul an s-a mutat la Timișoara din cauza refugiului și cum înainte a absolvit Școala Normală, a lucrat ca educatoare la Grădinița nr. 2 și după-amiaza preda caligrafie, desen și istoria artelor la Humulești și la Școala nr. 2 din Tg. Neamț. O vreme a fost și directoarea Grădiniței nr. 2. Seara, când ajungea acasă, mai veneau și tovarășii de la partid și-i dădeau câte un vălătuc de hârtie să scrie lozinci. Muncea enorm, avea o memorie fenomenală, ținea minte sute de poezii și citate. A fost cea mai bună studentă, iar lucrările sale erau expuse întotdeauna la Decanat. Lucra în pastel, avea o viteză de execuție uimitoare. În zonă la noi, sunt nouă epitafe și dvere pentru ușile împărătești de la slujba de Înviere făcute de ea. La vârsta de 95 de ani a pictat ultima icoană cu chipul Maicii Domnului.
– Ați încheiat studiile universitare cu notă maximă.
– Am fost trei în promoția mea care am terminat cu 10. Din 37 de studenți, numai 15 am făcut pictură ulterior. Îmi plăcea foarte mult să lucrez, nu-mi luam recreație, stăteam la șevalet până îmi ieșea lucrarea așa cum voiam. Profesorii mei de la facultate fuseseră colegi cu tata sau cu mama, de exemplu, tata a fost coleg cu Mihai Cămăruț, cu Vladimir Florea, mama. Tata, Gheorghe Gheorghiță, a fost ales să rămână asistent la Facultate. Pe toți îi știam. N-avem emoții niciodată. Iar lucrările mele, în studenție, erau în Sala Pașilor Pierduți la Universitate, în expoziții colective, ori la Palatul Culturii. În anul II, am avut de realizat o compoziție, o scenă după Nunta Zamfirei. Și am făcut-o în culorile ceramicii arse, a lutului ars, era o frumusețe de lucrare. Cu o zi înainte de a veni comisia ca să ne evalueze lucrările, am luat cheia de la portar și am mai pus niște accente și la 10 jumătate seara am plecat la cămin. A doua zi, dimineața, lucrarea mea nu mai era pe șevalet. Profesorul meu, Ion Neagoe, a căutat prin toate atelierele și a găsit jumătate din lucrarea mea la un coleg. El a venit intenționat și mi-a stricat lucrarea, pentru că, probabil, era prea bună. Și domnul Neagoe a fost foarte supărat. Comisia venea la ora 12:00 și era 8:30. L-am rugat să-mi permită să fac lucrarea din nou. M-am așezat la șevalet și am făcut-o mult mai bună decât cea dinainte, am avut o energie și-un curaj și-o încredere extraordinare. Persecuția mă activa, îmi dădea aripi, nu mă demoraliza. Am luat 10, bineînțeles. Am câteva mii de lucrări la activ. Multă vreme nu au vrut să mă primească în U.A.P., pentru că tata făcuse închisoare politică. Pleca dosarul la București, însă era respins pentru că aveam tinichele de coadă.
– Despre prima expoziție personală ce amintiri păstrați?
– Prima expoziție personală mare am avut-o în anul 1970, la Casa de Cultură din Piatra-Neamț. Am prezentat 56 de lucrări și țin minte că le-am panotat cu Dănuț Cepoi. Pe una dintre ele, Dănuț mi-a aranjat-o cu josul în sus, era cu flori: „Las-o așa, arată mai bine”, mi-a spus, și, într-adevăr, era mai frumoasă în poziția respectivă. Și mai era o lucrare mare, 1 metru și ceva pe 80, cu niște clopote în mișcare și în fundal era o cruce mare deasupra clopotelor și au venit cei care se ocupau cu expozițiile de la partid, erau trei bărbați mai în vârstă, și m-au întrebat ce caută crucea în expoziție. Le-am spus că este crucea de la Voroneț, mănăstirea ctitorită de Ștefan cel Mare și așa lucrarea a rămas în expoziție. De fapt, era după versurile: „Și-n dangăt de clopote s-a pecetluit dragostea noastră”. Când intrai in Casa de Cultură, prin capătul sălii mari, se vedea această lucrare care domina expoziția. Dan Cepoi locuia în fața casei noastre. Cânta extraordinar de frumos și desena pe toate hârtiuțele. Părinții mei l-au influențat să dea admitere la Arte Plastice. A fost un student strălucit. Era o bijuterie de om, sensibil, delicat, cu multă bunăcuviință.
– Pictorii au tot timpul inspirație?
– În cazul meu, inspirația este ca un motor care nu se mai oprește. Ascult foarte multă muzică simfonică. Un timp am făcut compoziții după Bach, Wagner. Nu am dus lipsă de inspirație niciodată. Toată noaptea pictam, la ora 6 dimineața mă culcam, la 7 mă trezeam și plecam la școală, când veneam la amiază mă duceam și cântam 4 ore la pian și iar pictam până dimineața. Talentul pe care l-ai primit, dacă nu-l folosești, este ca o otravă care se întoarce împotriva ta. Te autodistrugi. Trebuie să-ți folosești această multă, multă energie pe care o primești și să-ți găsești concentrarea și liniștea interioară. La noi în casă s-a cântat mult, s-a pictat mult. Făceam desen mult, mecanică, matematică, sport, ascultam muzică.
– V-a plăcut să lucrați în învățământ?
– Am fost cea mai bună prietenă a copiilor. Eu nu am avut niciodată probleme cu elevii. Era liniște, le cântam, le povesteam, și ei lucrau. La Școlile din Dumbrava-Roșie și Cut făceam decorurile pentru serbările școlare, împreună cu profesoara de muzică Maria Cobzaru și profesoara de educație fizică Ileana Radu. Ileana Radu era inimioara mea cea bună. O fată de nota 10, excepțională. Am aflat târziu că a părăsit această lume. Mi-a părut foarte rău. Am profesat și la Școala Populară de Artă din Piatra-Neamț unde, timp de 3 ani, am coordonat o clasă de artă decorativă. Ioan Popei, Camelia Rusu făceau parte din grupa de atunci. Am predat și la Școala de Aplicație a Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi”. M-am pensionat, deoarece mi-a căzut un plafon în cap la școală, am avut o amnezie parțială, și, într-un fel, m-am bucurat că am ieșit la pensie, pentru că m-am ținut numai de pictură.
– Copiii dumneavoastră au urmat tot un traseu artistic?
– Amândoi copiii au urmat studii artistice, George a făcut restaurare, Anamaria, ceramică, apoi ea a plecat la Paris, unde a absolvit Ecole Nationale Superieure des Beaux-Arts, în 2002. A revenit la București în 2005 și de atunci se ocupă fie de promovarea benzii desenate, ca director artistic al Asociației Jumătatea plină, fie de promovarea și producerea de experimente sonore, poetice, muzicale. Este director artistic al platformei SEMI SILENT, organizează Sâmbăta sonoră și Festivalul Săptămâna Sunetului.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț
