Pianistul Miron Șoarec, fostul elev al Sidoniei Hogaș, s-a născut la Piatra-Neamț, la 4 iulie 1911, și a decedat în 1988, la Cluj-Napoca. Profesor la Liceul de muzică din Timișoara, dirijor al Orchestrei Simfonice din Reșița și profesor universitar la Conservatorul din Cluj-Napoca, a susținut numeroase concerte în țară și în străinătate, fiind foarte apreciat pentru calitățile sale interpretative.
Miron Șoarec a concertat la inaugurarea Teatrului din Piatra-Neamț, în 1943, cu Orchestra Operei Române condusă de dirijorul Jean Bobescu. El era fiul mijlociu al avocatului și ziaristului Vasile C. Șoarec. Licențiat, în 1899, al Facultății de Drept de la Universitatea București, cu lucrarea «Separațiunea puterilor în stat», Vasile C. Șoarec a ocupat funcția de președinte al Baroului Avocaților din Piatra-Neamț, iar din 1918, a fost ales senator, în timpul guvernării Marghiloman, când prietenul său, marele cărturar Simion Mehedinți, era Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
În anul 1981, Miron Șoarec a dedicat o carte memoriei prietenului său, marele pianist și compozitor, Dinu Lipatti, decedat la numai 33 de ani.
„Luna iulie, anul 1930. Un început de vară frumos, după o perioadă de ploi în care Bistrița se supărase inundând câteva străzi din oraș. Dar n-a fost o tragedie. Totul trecuse și-acum, proaspăt absolvent al Liceului „Petru Rareș” din Piatra-Neamț, mă pregăteam pentru examenul de bacalaureat. Socoteam acest examen ca un obstacol foarte greu de trecut.
Cu toată această grijă față de „hopul” pe care trebuia să-l trec, seara ascultam muzică la cele câteva posturi de radio care existau pe atunci. Radio București funcționa abia de vreo trei ani și, fiind la început de drum, avea programe mai sărace. Nu exista o orchestră proprie a radioului și, în aceste condiții, concertele de fine de an școlar ale Academiei de Muzică – actualul conservator din București – erau potrivite în programe.
Într-o seară ascultam unul din concertele amintite. Participau câțiva soliști, acompaniați de orchestra Academiei. Concertul se apropia de sfârșit. Crainica a anunțat: „Urmează partea I din Concertul în la minor pentru pian și orchestră de Grieg, solist: Constantin Lipatti”. De la început am fost captivat de o interpretare de zile mari. O revelație!
Săptămâni întregi, stăpânit de impresia acelei seri de neuitat, mi-l închipuiam pe Constantin Lipatti. Îl credeam un tânăr în jur de 20 de ani, un pianist în pragul absolvirii Academiei de Muzică. De multe ori, am discut despre Lipatti cu profesoara mea de pian care mă pregătea pentru examenul de admitere la Academie, ce urma să-l dau la toamnă.
Aceeași impresie excelentă o avea și maestra mea, Sidonia Hogaș, fiica renumitului scriitor Calistrat Hogaș. Și ea ascultase concertul la radio. Amândoi vorbeam adesea despre excelentul pianist. Domnișoara Hogaș era sigură – ca și mine de altfel – că era vorba de un adolescent care avea mulți ani de studiu pianistic.
Și a venit toamna cu emoțiile admiterii la Academia de Muzică. Din cei 120 de candidați, mi-am văzut numele între cei 20 admiși. Eram bucuros și-am început cu elan studiile la Academia de Muzică. Pe vremea aceea studiile la clasele instrumentale erau eșalonate pe 7 ani. În februarie următor, cei ce au fost admiși dădeau examen de selecție și, după nivelul cunoștințelor la care se ridicau, erau repartizați în anul respectiv. Am fost foarte fericit căci am fost admis în anul IV.
Prin luna iunie a anului 1931, au început producțiile de sfârșit de an ale studenților. Concertul soliștilor acompaniați de orchestră a avut loc la Teatrul Liric, sediul Operei din București, martor a multor evenimente muzicale ale Capitalei. Situată în Piața Valter Mărăcineanu, în vecinătatea Parcului Cișmigiu, această clădire a fost distrusă de cutremurul din noiembrie 1940.
Eram curios să-l ascult, din nou, pe Constantin Lipatti în partea a II-a și finalul aceluiași Concert de Grieg. El era elevul clasei de pian condusă de Florica Musicescu, iar eu al clasei prof. Aurelia Cionca-Pipoș. Din cauză că eram la profesoare diferite, n-am avut ocazia să ne cunoaștem. Nu mică mi-a fost surpriza când pe scenă a apărut un copil îmbrăcat într-un costum alb cu guler de marinar și cu pantaloni scurți. Ce constrast între bănuielile mele care se așteptau la apariția unui copil adolescent și realitatea care-mi înfățișa un copil! Valoarea acestui pianist o cunoșteam și n-am fost surprins să ascult o interpretare excepțională. Un tunet de aplauze și ovații l-au acoperit la sfârșitul concertului.
Atunci m-am hotărât să-l cunosc. Și ocazia n-a întârziat să se ivească. La câteva zile după concert eram la Academie în holul de la intrare, în vechea clădire modestă care dăinuiește și astăzi, în Strada Știrbei Vodă. Pe scările din holul clădirii, Dinu se căznea cu un revolver din acelea care se întrebuințează la starturile din cursele sportive.
– Văd că nu reușești să-l încarci. Te rog, să-mi permiți, să te ajut.
Politicos cum era s-a prezentat și mi-a mulțumit. Și din primul moment între noi s-a stabilit un contact tainic. Am vorbit de-ale noastre, ale învățăceilor în muzică și m-a invitat să-l vizitez…”. (Miron Șoarec, Prietenul meu, Dinu Lipatti, Editura Muzicală, București, 1981).
Violeta MOȘU
