Actriţă de mare înzestrare şi generozitate, Coca Bloos polarizează atenţia stârnind un gând, un sentiment, chiar şi prin tăceri, chiar prin nemişcare. Mereu a fost animată de plăcerea de a juca, dar şi de o permanentă dorinţă de a-şi spori cunoaşterea. Spune că Teatrul Tineretului a fost familia sa şi crede că salvarea omenirii stă în credinţă.
– Pe Wikipedia scrie că v-aţi născut la Piatra-Neamţ, dar, de fapt, adevăratul dumneavoastră loc de naştere este Râmnicu Vâlcea.
– Cred că-s supăraţi cei din Râmnicu Vâlcea. Or spune: „Coca Bloos a uitat unde s-a născut”. Şi înţeleg că pe Wikipedia nu se pot face corecturi când vrei tu. Sunt ca tatuajele, pentru toată viaţa. Eu neavând asemenea ustensile cu care se operează astăzi, nu am telefon pe care dai cu degetul, nu am laptop, sunt atehnică, nici nu-mi place, pentru că văd unde a dus tehnologia, am respins lucrul acesta, nu ştiu dacă-i bine, dar eu mă mulţumesc cu pixul, cu creionul… M-am simţit, de foarte multe ori, vinovată, fără să am vreun amestec.
– Îmi place foarte mult o declaraţie pe care aţi făcut-o despre Teatrul Tineretului: „La Piatra-Neamţ am întâlnit foarte multă exigenţă, pretenţie intelectuală şi artistică. Aici am făcut o a doua facultate”. Cum aţi primit tot ce s-a revărsat atunci înspre dumneavoastră?
– Am venit la vârsta de 33 de ani la Piatra-Neamţ şi am întâlnit aici ceea ce nu aveam să mai găsesc nicăieri. Este vorba despre spiritul de echipă. Şi când spun asta, mă gândesc la interior, la sufletul nostru care era impregnat şi-n ziduri. Aşa cum ai o bază pentru matematică, să ştii tabla înmulţirii ca să poţi să faci binomul lui Newton, aşa şi aici pentru mine a fost baza. Eu neavând studii de specialitate, Teatrul din Satu Mare fusese ca o şcoală primară pentru mine, cel din Braşov era liceul, iar Teatrul Tineretului a fost a doua facultate. Am venit prin concurs la Teatrul Tineretului. Toată viaţa noastră s-a desfăşurat în acest teatru. Primul spectacol în care am jucat a fost Beţia sfântă de Paul Everac, în regia lui Mihai Manolescu, eu fiind distribuită în rolul Athenaisa Eupraxia. Apoi, am fost distribuită în rolul Electra din spectacolul Muştele, în regia lui Laurenţiu Ulici. Domnul director Gheorghe Bunghez şi-a iubit enorm actorii, nu numai teatrul. Este omul care a trăit alături de noi cu cea mai mare intensitate, cu devotament şi bunătate, cu stimă pentru profesie. A făcut o serie de eforturi considerabile pentru realizarea unor spectacole de un nivel artistic superior. Numai domnia sa ştie prin câte vizionări a trecut.
– Mai simţiţi oraşul Piatra-Neamţ ca pe un loc mirific, ocrotitor?
– Sigur, atunci oraşul era mai adunat, mai cald în anii ’80. Însă trecutul nu se rupe, el vine după tine. Simt că oamenii din această parte de ţară sunt mai calmi, mai buni, cu atâtea mănăstiri în jur. Mă bucur să spun că în cei aproape nouă ani cât am jucat aici, Teatrul Tineretului a fost familia mea – aici se petreceau nunţile, botezurile, prieteniile. Aici am învăţat ce este teatrul. Şi aici am trăit sărbătoarea fiecărei premiere, căutând să mă ridic la nivelul acestui teatru. Aici am învăţat că teatrul nu este un maidan, nu este un loc unde să îţi reverşi violenţa, agresivitatea, rumeguşul strâns în tine… Din fericire, profesia mea mi-a dat multe satisfacţii, iar dragostea spectatorilor mi-a dat deplina bucurie şi convingere că nu mi-am trăit viaţa de pomană. Cred în spectator. El este raţiunea de a fi a teatrului. De-a lungul anilor, spectatorii din Piatra-Neamţ m-au înconjurat cu dragostea lor, fiind buni cunoscători ai acestei arte, cu un orizont de gândire şi simţire aparte.
– În profesie v-aţi propus întotdeauna un scop precis?
– Mi-a impus contextul. Nu puteam să funcţionez altfel. Talentul ţi-l dă Dumnezeu, şi dacă ţi-a dat acest talant, atunci tu cauţi să faci ceva cu el. Te priveşte dacă-l bagi în pământ sau îl înmulţeşti. Şi atunci, fiind vorba de creaţie, trebuie să te umileşti şi faţă de ce îţi trimite Dumnezeu să faci, dar şi faţă de personaj, că dacă te duci la personaj emfatic, se ascunde şi nu-l mai găseşti. Dacă stabileşti cu el un dialog şi o relaţie de prietenie, atunci devine îngăduitor şi, încet, încet, te lasă să te apropii, altminteri nu. Cred că personajele pe care le-am interpretat au trăit aievea, cândva… Talentul este un catalizator al unei stări artistice. Sigur, între talent, inteligenţă scenică şi realizarea unui personaj intervine şi munca.
– Ce a însemnat pentru cariera dumneavoastră spectacolul Piaţeta de la Teatrul Tineretului?
– Piaţeta era un spectacol prin excelenţă de trupă, absolut extraordinar. Piaţeta a făcut senzaţie în acei ani. Am venit la Bucureşti de opt ori cu acest spectacol şi oamenii se căţărau pe pereţi ca să-l vadă. Şi datorită lui am ajuns să joc la Teatrul Mic, pentru că îmi doream foarte mult să joc în Capitală. Doream să ajung în Bucureşti, pentru a vedea dacă am sau n-am ce căuta în teatru. Nu că aici, la Teatrul Tineretului, nu aveam o confirmare, dar, ducându-mă acolo, aveam de dat „socoteală” în faţa celor care mi-au dat această şansă. Şi această circumstanţă favorabilă a apărut în urma spectacolului Piaţeta, pus în scenă de Silviu Purcărete. Şi în 1989 am fost detaşată, pentru că eu neavând buletin de Bucureşti, dramaturgul şi scriitorul Dinu Săraru mi-a dat poliţă în alb şi m-a luat la Teatrul Mic. M-a văzut în Piaţeta şi s-a luptat pentru transferul meu.
– Ce amintiri păstraţi despre întâlnirea cu Teofil Lefter, regretatul stareţ al Mănăstirii Pângăraţi?
– Drumul meu spre biserică a început târziu. L-am cunoscut pe părintele Teofil Lefter pe când lucram cu regizorul Radu Afrim la Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele. Era un microbuz care ne ducea după ora 22:00 la Mănăstirea Pângăraţi, la Sf. Maslu. I-am spus: „Părinte, vreau să renunţ la teatru!” M-a întrebat de ce am ales să fac actorie. „Ca să aduc veselie, părinte, pentru ca oamenii să râdă, să fie solari, să gândească frumos!” Iar părintele mi-a zis: „Poate că a venit timpul să mai plecăm capul şi să plângem!” Am mai fost şi am mai stat, mă lăsau călugării care erau la bucătărie şi am spălat vasele. Acolo, am învăţat, de fapt, dar şi de la părintele Lucian de la Văratec, să tac. În posturile mari, te abţii de la mâncare, dar postul cel mai greu este postul tăcerii. Mie îmi place să fac curăţenie, că altceva nu ştiu ce să fac. Dar să mă laşi să o fac cum vreau eu. Ei nu, la mănăstire, nu e cum vrei tu. Nici la teatru, la repetiţii, nu e cum vrei tu. Şi atunci am învăţat încet ascultarea, neştiind că atâţia ani am făcut ascultare la regizor. Târziu mi-am dat seama de lucrul acesta. Cred că salvarea noastră, a omenirii, stă în credinţă.
A consemnat Violeta MOŞU
