Constantin Grasu (13, febr. 1937, Tarcău – 9 sept, 2022, Piatra-Neamț) – geolog, profesor universitar doctor (1969). A absolvit Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ şi Facultatea de Geografie-Geologie, Iaşi. A lucrat în învăţământ, la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Piatra-Neamţ, cercetător la Staţiunea „Stejarul”, cadru didactic universitar. Peste 100 de lucrări publicate în presa de specialitate şi mai multe volume în nume propriu sau în colaborare. Este autor al volumelor de memorialistică: „Vacanţe pierdute”, „Vacanţe recuperate” şi „Rememorări tardive”.
Constantin Grasu – istorisiri între dor şi umor
Profesorului Constantin Grasu i-a plăcut să înveţe; a făcut Liceul „Petru Rareş”, a fost şef de promoţie al Facultăţii de Geografie – Geologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, are un doctorat în geologie, luat pe vremea în care aceste examene nu aveau damf de mititei, şi câteva premii ale Academiei pentru activitatea ştiinţifică.
Probabil i-a plăcut să-i înveţe şi pe alţii; un stagiu în cercetare, a fost şi cadru didactic universitar, timp de 25 de ani, până la pensionare, în 2004, la facultatea unde a fost student.
Aş zice că i-a plăcut şi să scrie: zeci de cărţi şi studii de specialitate în care s-a concretizat activitatea sa ştiinţifică (de nevoie) şi patru cărţi aflate la graniţa memorialisticii cu beletristica (din propria voie). Dar să-l lăsăm pe autor să-şi prezinte singur opera literară:
Vacanţe ratate (Editura Junimea Iaşi, 2005) în care îndrăzneam să încredinţez paginilor câte ceva din experienţa de viaţă, rememorând anii de şcoală, studenţia sau anii consacraţi profesiei, la care adăugam şi câteva capitole în care erau adunate laolaltă titluri ce-mi aparţineau, dar fuseseră risipite prin presa ieşeană, nemţeană sau chiar centrală.
Vacanţe recuperate (Editura Junime Iaşi, 2007), în care, evocărilor autobiografice, completate cu câteva noi capitole, le-am adăugat un set de impresii de călătorie. Copiii mei, fiul şi fiica, căpătând cetăţenie americană, respectiv australiană, îmi dăduseră posibilitatea să văd noi meleaguri exotice, pline de farmec, dar mai ales de istorie care am considerat că meritau să fie consemnate, cel puţin informativ şi pentru cei care îmi sunt apropiaţi…
Rememorări tardive (Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2014) este consacrată evocării personalităţii foştilor mei dascăli universitari, dar şi a unor colegi de breaslă, dispăruţi dureros de timpuriu şi cu mult înainte de a-şi fi etalat întreaga lor capacitate de creaţie; şi acest volum are în completare câteva impresii de călătorie legate de revederea Italiei şi, mai ales, sejurul de o săptămână la Paris, ocazie cu care mi-am readus în memorie trecutele lecturi vizând Revoluţia Franceză, Epoca Napoleoneană, Restauraţia sau evenimentele celui de Al Doilea Imperiu.
Istorisiri amalgamate. (Editura Constantin Mătase Piatra-Neamţ, 2015) Pe lângă preocupările de strictă specialitate, au continuat să mă intereseze şi alte subiecte pentru care am avut dintotdeauna o anume slăbiciune, şi anume ştiinţa popularizată, ecologia sau ocrotirea naturii, teme care, în ultimul timp, s-au concretizat într-o serie de articole, în mare parte apărute în presa locală. Ele având, după părerea mea, nu numai o valoare informativă, ci şi una instructivă, m-am gândit că ar fi util ca să fie înmănuncheate într-un volum de sine stătător. M-am gândit şi, dată fiind eterogenitatea lui tematică, am ajuns la titlul de Istorisiri amalgamate.
Fără îndoială, Constantin Grasu a avut şi are patima cetitului, mult şi intens, probabil şi pentru a răzbuna mai multe generaţii de strămoşi care n-au avut în casă decât Biblia. Lecturile sale, dincolo de cele ştiinţifice obligatorii, sunt vaste şi variate, aria cunoştinţelor e surprinzătoare şi cultura e temeinică. Dacă apucă să se deschidă spre dialog, pentru că altminteri e un ciufut tăcut care se ocupă cu atenta cântărire a interlocutorilor, personajul e plin de farmec. Bun cozeur şi bun conviv, profesorul Grasu probează la fiecare pas că nu şi-a desăvârşit instrucţia numai la Biblioteca Academiei, ci şi la academiile de la „Bolta rece”, Bucium şi Şorogari. Sunt locuri bune în care am deprins şi eu câte ceva – Iaşul fiind întotdeauna renumit pentru căldura relaţiei dintre magistru şi discipoli, peripatetismul lor rodind mai mult în haltele citate decât în drum sau în gimnaziu.
Adăugaţi la aceasta, mai ales dacă ne referim la opera scrisă a Profesorului, verbul acid şi proprietatea limbajului, stilul hâtru în descrierea portretelor şi nararea întâmplărilor. Între Tarcău şi Humuleşti nu-i decât o aruncătură de băţ, iar ironia şi umorul negru se plimbă ţanţoşe pe uliţa mare. În acelaşi timp erudiţia sa vastă produce trimiteri culturale inedite sau citează nonşalant, dar la obiect. Cum ar spune Petre Ţuţea despre Nae Ionescu: „scuipă inteligenţă”.
Închei prin a observa că, dacă tematic opera e „amalgamată”, ea e unitară stilistic şi, mai ales, prin subtext. Constantin Grasu este un ţăran care îşi iubeşte ţara, cu oamenii şi păcatele ei. Nu scapă niciodată prilejul de a face referiri la marile contribuţii aduse ştiinţei şi culturii universale de către români, de a omagia personalităţi sau instituţii care au acreditat în timp o imagine luminoasă a spaţiului natal. Confruntat cu alte spaţii geografice însă, nu-şi pierde simţul realităţii în evaluarea proporţiilor, gândindu-se, totuşi, cu drag, acasă. Asta ne-a omorât: dorul de casă şi umorul cu care am primit/privit orice şut în fund. În fond, se poate şi mai rău, nu? (Revista APOSTOLUL, nr.196, febr. 2017)
Mircea ZAHARIA
