Absolvind în 1972 I.A.T.C. șef de promoție, la clasa prof. Ion Cojar, și intrând, în același an, în colectivul Teatrului Tineretului, actorul Paul Chiribuță, a continuat, împreună cu alți tineri debutanți la vremea aceea, aura de glorie a unei mari tradiții scenice la Piatra-Neamț. Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești îl sărbătorește, la începutul viitoarei stagiuni, cu ocazia împlinirii a cinci decenii de activitate în slujba Thaliei.
– Au trecut 50 de ani de la debutul dumneavoastră în teatru…
– Am debutat în 1972, în Harap-Alb, în turneul din Danemarca. Cred că totuși a fost un destin, dacă am debutat în străinătate, ulterior am și jucat mult în străinătate. Premiera avusese loc, eu am intrat doar pentru că unul dintre colegii mei n-a primit viză și am plecat eu în locul lui. Jucam ursul și cerbul, două roluri mici. Pe scena teatrului efectiv am debutat în rolul Karandaşov din Valentin și Valentina, un spectacol pus în scenă de Gabriel Negri pentru tinerii absolvenți. Aveam cinci premiere pe stagiune și acest fapt a reprezentat una din marile noastre șanse, să poți să joci imediat după ce termini facultatea, pentru că în școală nu apuci să așezi totul. Am mai spus, eu am învățat de la Mitică Popescu să repet. Nu te învață nimeni în școală cum să repeți. Cum câștigi un lucru, cum îl păstrezi pentru repetiția următoare, adică dacă e un lucru bun și toată lumea recunoaște că-i bun, cum îl stochezi tu de azi pe mâine. Unde-l pui, în ce buzunar? Și cum pleci de acolo mai departe, la repetiția următoare? Asta știa Mitică Popescu foarte bine să facă și de la el am învățat să repet și să refac, la fel, refacerea e o lecție pe care n-o înveți în școală.
– Să menționăm că mai aveți un prilej de sărbătoare: 55 de ani de la terminarea liceului.
– Liceul „Petru Rareș” rămâne unul dintre reperele mele importante. Am avut șansa unor mari, mari profesori, șansa unei atmosfere foarte bune. Se învăța carte. Citeam mult și învățam pentru școala. Era și perioada în care toți cei de acasă îți spuneau: „Dacă nu vrei să ajungi ca mine, pune mâna și învață”. Eu nu proveneam dintr-o familie cu studii universitare și mesajul acesta mi s-a întipărit în minte și am învățat. Și acum, după atâția ani, consider că Brândușa Irimescu, regretata noastră colegă, a fost vârful generației mele. Trebuia să alergăm după ea și în materie de lectură și de preocupări intelectuale. A fost un om deosebit. De asta a și strâns-o Dumnezeu, că era extraordinară. Chiar recent am trecut pe lângă Bicaz Chei unde, împreună cu tatăl Brândușei, pictorul Dumitru Irimescu, și fratele său, jurnalistul Radu Irimescu, am pictat o biserică, vorba vine pictat, l-am ajutat, eu și cu Radu amestecam culorile și făceam fondul, eram în vacanța de după încheierea anului II de facultate. Acolo am trăit un spectacol extraordinar. Localnicii ardeau var, nu știu dacă ați văzut vreodată o căpiță de piatră de var în timp ce arde. Nu cred că este ceva mai frumos și nu găsești nici în natură, nici aiurea combinații de culori mai formidabile decât culorile din mineralele alea care ard în piatra de var. La răsăritul soarelui, în spatele muntelui, o perdea verde s-a dat deoparte și a apărut o splendoare de cerb cu niște coarne uimitoare care s-a uitat regal peste acest tablou, apoi s-a întors și a dispărut în pădure. Mama Brândușei, Ana Irimescu, medic pediatru, era de-o bunătate extraordinară. Și-a iubit foarte mult copiii și pe noi toți. S-a stins la câtva timp, după moartea Brândușei, din cauza suferinței chinuitoare.
– Cum vă caracterizați?
– Sunt loial, respect foarte mult prietenia și țin enorm la toți prietenii mei, eu neavând frați, ei sunt familia mea. Sunt un om de echipă. Pe măsură ce îmbătrânești e foarte greu să spui dacă îți iubești mai mult calitățile sau, poate, defectele. Cu toate că în meseria noastră utilizăm atât calitățile, cât și defectele. Defectele au, uneori, prioritate. Sunt mai productive decât calitățile. De altfel, rolurile negative sunt cu mult mai interesante decât cele pozitive.
– Actorul trăiește doar prin/pentru publicul său?
– Cumva, publicul e o oglindă care-ți spune unde te afli, îți spune adevărul. De fapt, teatrul e o competiție cu sine, nu cu ceilalți. Și în competiția asta ai nevoie de public ca să-ți spună dacă ai înaintat sau nu, dacă ești pe drumul bun… Publicul îți întoarce o imagine reală a ta în momentul respectiv. Publicul e absolut important pentru fiecare dintre noi. Regizorul Radu Penciulescu spunea un lucru bun: „Dacă e un cizmar neîndemânatic într-un oraș, toată lumea se plânge, dacă e un brutar mai puțin priceput, la fel… însă, dacă e un actor prost, nu se plânge nimeni, eventual nu mai vine nimeni la teatru”.
– Care este menirea actorului, a artistului?
– Vă răspund printr-o întrebare: „Care-i opera de artă a actorului?” Dacă pictorul are pictura, sculptorul, sculptura, actorul ce face? Actorul reface viața. Singura lui operă de artă este încercarea de a reface viața. El creează o apostază a realității. Tu trebuie să-l faci pe spectator să creadă în iluzia asta a realității. „Desoliditatea efemerului” cred că va fi titlul cărții pe care o să o scriu până la urmă. Asta-i o expresie a lui Penciulescu. Teatrul este dovada solidității efemerului.
– Cât de importantă considerați că mai este astăzi recunoașterea muncii unui actor?
– Nu se poate trăi fără această recunoaștere, atâta vreme cât ea nu este un bețișor parfumat care să-ți îmbete orgoliul propriu. E nevoie de ea pentru a-ți îmbunătăți respirația. Din păcate, nu prea mai este recunoscută astăzi munca actorului. Înainte, un actor se confunda cu o vedetă. Acum, dacă întrebi orice domnișoară care apare la televiziune: „Dumneata ce meserie ai?” „Păi, sunt vedetă la televiziune”. Din păcate, cu ajutorul nostru, și teatrul se înscrie din ce în ce mai mult în această industrie a distracțiilor. Teatrul nu mai este ce a fost, e un apendice la industria distracțiilor. Actorii sunt prost plătiți în continuare și din cauza asta joacă în tot soiul de șușe, făcături… „Teatrul este o oglindă a lumii”, spunea Shakespeare, ambele sunt imagini, și aceasta cu industria distracțiilor, și noul val neomarxist din teatru, dar se situează undeva la marginea oglinzii. Nu e bine. Simplitatea în teatru nu este simplism, ci este un simplu foarte mult lucrat, foarte bogat. El e simplu în aparență, dar are foarte multe straturi.
– În câte spectacole jucați?
– Sunt angajat al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești și joc în 11 spectacole, roluri diferite, roluri bune, sunt într-un teatru care-mi face o deosebită plăcere, pentru că e un colectiv care-mi amintește de multe ori, îi spuneam și lui Mircea Zaharia, de Piatra-Neamț. E o atmosferă foarte bună de lucru. În trecut, m-a interesat și regia, chiar am pus în scenă câteva spectacole, dar nu am mers pe drumul acesta, pentru că aveam foarte multe de rezolvat cu mine, ca actor. Trăiesc o perioadă foarte plăcută tocmai pentru că fac cu drag această meserie. Îmi place foarte mult să mă joc. Dacă ar fi să mă iau după un titlu al lui D.I. Suchianu din România literară, de prin anii ’60, ’70, pot spune că sunt un bătrân de viitor.
– Este mai ușor pe scena de teatru decât în film?
– Sigur că mă simt mai bine pe scena de teatru. Dar am jucat acum într-un film, #dogpoopgirl, în regia lui Andrei Huțuleac, o comedie neagră foarte bună, unde fac un rol interesant. N-am făcut foarte mult film ca să pot să-mi dau seama, spre deosebire de Ana Ciontea, soția mea, care a făcut foarte mult film și care a ajuns la o altă filosofie despre arta actorului de film. Chiar acum e la o filmare în Germania, o să o vedem în următorul film al lui Călin Peter Netzer. Cred că sunt două meserii diferite.
A consemnat Violeta MOȘU
