luni, iulie 15, 2024
AcasăActualitateProfesorul Mihai-Emilian Mancaș: „Pentru dascăl, munca în şcoală, cu şi alături de...

Profesorul Mihai-Emilian Mancaș: „Pentru dascăl, munca în şcoală, cu şi alături de elevi, trebuie să fie plină de bucurie”

Trebuie să-i fim recunoscători profesorului de limba și literatura română Mihai-Emilian Mancaș, care a acceptat acest dialog, spre bucuria noastră, a celor dornici de durată prin frumos – modul suprem de-a dăinui. A iubit elevii ca un părinte responsabil, înţelegător şi exigent, punând prelegerea pe plan secund şi aducând în prim-plan cercetarea directă, în clasă. Speră că lumea va înţelege în timp util ce se petrece cu Omul şi va lua măsuri de redresare, de reumanizare a individului, într-o societate inteligentă şi echilibrată.

– Cum se „naște” un profesor bun, așa cum ați fost dumneavoastră?

– De dorit ar fi să nu existe decât „profesori buni”, dacă îmi îngăduiţi să vă citez, meseria de formator excluzând în principiu mediocritatea sau non valoarea.

Cred că am fost un profesor normal, înzestrat de natură cu vocaţie şi cu aptitudinile necesare, şi foarte bine îndrumat de părinţii mei, Maria şi Neculai Mancaş, amândoi învăţători, de profesorii de română, eminenţi, de la „Rareş” – Victor Savin, Grigore Marinoiu, Haralambie Mihăilescu, de matematicianul poet Constantin Borş – şi de giganţii din Universitatea bucureşteană: George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur, cu toţii Academicieni.

Am făcut ucenicie în adevăratul înţeles al cuvântului, în primii ani de profesorat, la Bicaz, într-un colectiv tânăr, excelent calificat, dornic de succes şi harnic, condus de admirabili dascăli de psihologie şi pedagogie; dar am învăţat mereu, toată viaţa, căutând cu încăpăţânare să găsesc şi să aplic noul în didactică. Învăţ şi acum, deşi, de trei decenii, sunt pensionar. 

Am iubit elevii ca un părinte responsabil, înţelegător şi exigent, iar adolescenţii, inteligenţi şi sensibili, simţeau asta imediat. Îmi evaluam rezultatele muncii mele prin rezultatele lor de după liceu.

Insist asupra vocaţiei. Ca şi în cazul artiştilor, pentru a fi dascăl bun trebuie să ai vocaţie şi să existe oameni special pregătiţi, care să o descopere şi să te ajute s-o dezvolţi. Comunicarea în şcoală cere talent, chiar şi talent actoricesc. Dacă acestea îţi lipsesc, nu ai ce căuta în învăţământ!

Pentru dascăl, munca în şcoală, cu şi alături de elevi, trebuie să fie plină de bucurie, sentiment pe care elevii îl înţeleg şi îl apreciază mult. Şi am muncit destins, fără încrâncenări, fără constrângeri şi mereu cu argumente, bucurându-mă pentru fiecare izbândă a lor, oricât de modestă, şi analizând cu ei cauzele eventualului insucces.

Am inovat cât am putut de mult, punând prelegerea pe plan secund şi aducând în prim-plan cercetarea directă, în clasă, de către elevi, ajutaţi de mine, a fenomenului lingvistic şi literar. Deveniţi apoi profesori, unii dintre ei au mărturisit că i-a ajutat mult acest stil de muncă, nu doar să înţeleagă, ci şi să le placă cercetarea.

– De ce ați ales limba și literatura română? La vremea respectivă, existau și alte opțiuni, dorințe?

– Pe atunci, adică prin anii ’50 ai veacului trecut, „chemarea socială” era pentru profesii tehnice şi economice. Colegii mei de clasă, de la „Rareş”, au ales mai cu seamă ingineria, medicina şi alte domenii practice.

Puţini absolvenţi de liceu optau pentru cariera de profesor, mai ales de profesor de română.

Disciplinat şi atent la argumente, eu am ascultat sfaturile profesorilor de română şi mai ales ale scânteietorului profesor de matematică Constantin Borş, dar şi ale scriitorului, profesor de istorie, Dumitru Almaş. Așa se explică și licența mea în istorie. Altminteri, visasem până pe la 15 ani să devin pilot în aviaţie sau inginer geolog. Au precumpănit sfaturile convingătoare primite de la profesori şi pasiunea mea, pentru cultură în general şi literatură în special; iar de la acea vârstă eram hotărât să devin profesor de română.

Acumulasem în anii de liceu atât cât a trebuit pentru a mă prezenta şi a reuşi la concursul de admitere în facultate, fără vreun minut de meditaţii extra-clasă.

– Tinerețea este o stare de spirit, o stare de existență, ce o are sau n-o are un om,  indiferent de vârsta fizică pe care o înscrie în cartea de identitate. Cum v-ați menținut acest tonus extraordinar? Există un secret?

– Tinereţea se desfăşoară ca o epopee generoasă, plină de contradicţii, de elanuri superbe şi de greşeli mari. A-ţi păstra tinereţea pentru totdeauna înseamnă a păstra pentru toată viaţa ce a fost bun în tinereţe şi a te feri de greşeli, cu vigilenţă şi din ce în ce mai bine. Cred că la asta vă referiţi, dacă e vorba şi despre mine.

Curiozitatea, dorinţa arzătoare de a şti, permanentă şi multilaterală, setea de a face, pasiunea mereu vie pentru nou, împotrivirea la stagnare şi la conservatorism, creativitatea, dorinţa de a lăsa ceva în urmă după principiul „non omnis moriar” m-au stăpânit totdeauna.

Nu m-am bătut pentru premii, elogii şi funcţii administrative. Câte au fost, au venit într-o normalitate banală, aş zice.

Am voit să aflu, să ştiu, să pot cât mai bine, conştient că nu învăţ, nu mă informez, nu gândesc, nu caut căi noi în didactică pentru mine, ci pentru elevii mei, pentru profesiile şi viitorul lor.

Cercetarea şi inovarea m-au călăuzit în tot ce am făptuit pe plan profesional. Cu jumătate de veac în urmă, am încercat, împreună cu străluciţii mei colegi, profesorii de la „Rareş” din anii ’70 ai veacului trecut, să construim avant la lettre un nou tip de şcoală liceală, care abia acum prinde aripi în lume – ŞCOALA MENTORIALĂ. Vremea şi vremurile nu ne-au ajutat atunci. Acum asist cu fericire la realizarea visului nostru, în Franţa şi, pe ici, pe colo, în România, evident şi la Piatra-Neamţ.

Când am părăsit catedra, cu treizeci de ani în urmă, am pus mâna pe condei (Acum pe calculator.) şi am scris vreo zece cărţi; una, care se va lansa la Piatra după Paşte – se numeşte „Didactica parva”- fiind dedicată Şcolii şi dascălilor. De vreo două decenii, revista „Apostolul” îmi dă posibilitatea să-mi exprim gândurile cu privire la învăţământul de ieri, de azi şi de mâine.

Aflându-mă lângă anul 90 al vieţii, ştiu cu amănunte, din păcate, cum e bătrâneţea fizică. Dar spiritul creator nu are vârstă. Unde există de la început, rămâne neschimbat, mânat de voinţă, de-a lungul vieţii .

Nu este niciun secret al tinereţii spirituale în afara voinţei şi a vocaţiei, care vin de la Dumnezeu, şi a plăcerii enorme de a munci în folosul obştii.

– Fiecare elev are un anume potențial de creativitate în stare latentă, și depinde și de cei din jur – de dascăli, de cadru creat în școală – ca acesta să se declanșeze. Dumneavoastră cum ați reușit?

– Ooo, este una dintre marile probleme ale şcolii, poate cea mai importantă acum, nerezolvată încă, deşi se pune cu acuitate de mai multă vreme.

Înaintăm foarte repede într-o nouă eră a Omenirii, deci şi a şcolii, eră care presupune, pentru omul de azi, dar mai ales pentru cel de mâine, cunoaştere, creativitate, independență maximă de acţiune, schimbare de profesie din când în când…

Pentru a descoperi înzestrarea psihică a copilului de azi, adulţii noii ere, primii chemaţi în ceea ce se numeşte orientare psihologică şi profesională, formatorii români, învăţătorii, dar mai ales profesorii, se află aproape totdeauna cu mâinile goale.

La întrebarea asta ar fi necesar să vă răspundă mai întâi învăţătorii, fiindcă în primii ani de şcoală trebuie aflate înclinaţiile şi înzestrările copilului. Numai că, de când s-a născut şcoala, mai peste tot, în clasă se constată dacă elevul învaţă bine sau măcar satisfăcător, i se pun note şi cam atât.

Lipseşte, şi nu numai la noi, corpul masiv al psihologilor specializaţi în acest domeniu. Fiecare şcoală ar trebui să aibă, în cabinetul înfiinţat pentru cunoaşterea şi orientarea potenţialului fiecărui copil, câte un psiholog excelent. Iar învăţătorii să fie formaţi ca adevăraţi specialişti cu studii superioare în psihologia infantilă.

La vârsta de 15 ani, când ajungeau la liceu, la orele mele de română, adolescenţii erau deja formaţi sau deformaţi într-un anume fel. Iar eu trebuia să descopăr ce era de descoperit la zece ani şi nu fusese, şi să dezvolt… ce se mai putea dezvolta.

Încercam să repar daunele, acolo unde la întâlneam, deşi era destul de târziu, şi nu aveam timp suficient pentru asta. Rupeam cât se putea din timpul afectat prin programa de literatură română (de liceu) şi căutam cu de la mine putere să dezvolt ce era de dezvoltat  în ceea ce priveşte nivelul de înţelegere a fenomenului estetic literar; în acelaşi timp, încercam să aflu în ce măsură au elevii aptitudinile şi deprinderile necesare pentru a crea. Asta nu doar pentru literatură şi limbă, evident.

Celor cu aptitudini vădite, celor talentaţi le ofeream  un tratament special, individual, conducându-i către performanţă, fie în estetica literară, fie în creaţia propriu-zisă. Scriitori, profesori universitari şi din învăţământul preuniversitar, critici de artă care au fost elevi ai mei îmi mărturisesc cât de folositor le-a fost acest drum special parcurs în patru sau abia în doi ani de liceu.

Celorlalţi elevi le-am cerut totdeauna mai curând să înţeleagă fenomenele limbii decât să le tocească pe de rost. Cu alte cuvinte, am intrat cu ei în interiorul fenomenului, cerându-le să observe, să cerceteze, să înţeleagă şi să creeze. Lecţia prelegere era rară şi doar introductivă. Celelalte semănau cu munca în laborator.

Despre felul în care lucram, fostul meu elev, profesorul universitar Mircea A. Diaconu, prorectorul universităţii sucevene, spunea într-un interviu publicat în „Ceahlăul”:

Mihai Mancaş, provocator, încercând să dezvolte creativitatea la elevi. Am avut şansa să fac româna cu profesorul Mancaş. Orice temă trebuia să fie precedată de un plan, o idee trebuia să structureze întregul text care urma să fie elaborat, concluziile erau decisive în abordare. Comunicarea trebuia să fie o demonstraţie. La prima teză din clasa a X-a, când mi-a spus că am un stil al meu, îţi dai seama ce aripi mi-a dat! Acum câţiva ani am revăzut acel text. Aş fi fost mult mai sever, poate chiar drastic. Nu ştiu cum arătau celelalte teze, dar eu nu spuneam mai nimic din ce e în manuale. Spuneam ce gândesc, într-o construcţie rotundă, dar într-un stil, totuşi, cam lăbărţat. Înţeleg abia acum ce profesor (N.B. Îmi permit să elimin calificativul.) a fost.

În acelaşi interviu, profesorul Mircea Diaconu (absolvent al Colegiului Naţional „Calistrat Hogaş”) descria poziţia sa confortabilă din primii an de studenţie, realitate datorată nivelului său superior de pregătire faţă de colegii veniţi din alte licee.

– Trebuie să ne temem de eșecuri, de piedici, de momente nefaste?

– Cine se teme de lup nu se duce în pădure. Nu mă tem decât de limitele gândirii mele şi de prostia omenească, mai ales de eventuala prostie a unor conducători din învăţământ.

În orice domeniu de activitate materială, rebuturile se reciclează şi reintră în procesul productiv, paguba fiind minimă. Când însă e vorba de „rebuturi umane”, orice eroare este condamnabilă, fiind de cele mai multe ori ireparabilă.

Am lucrat în liceele din Bicaz şi Piatra. Din fericire, eşecul şcolar în aceste instituţii, de nivel bun sau înalt, era aproape inexistent. Ceea ce înseamnă că, în general, se lucrase bine de-a lungul şcolarităţii absolvenţilor.

Teama de piedici? O mare eroare, dacă o neputinţă personală şi temporară e socotită piedică. Însă eu am avut parte de piedici, uneori de netrecut, din partea sistemului, mai ales în încercările de inovare în didactică. Din partea şefilor, ignoranţi sau indiferenţi, atenţi doar la postul şi scaunul lor. Când şefii mei au înţeles că nu mă pot cuminţi altfel, m-au pus în imposibilitatea de a continua, „eliberându-mă” din funcţia de director la „Rareş”.

Cea mai dureroasă piedică a fost pusă mereu de conservatorii din colectivul de profesori. Foarte puţini la număr, dar de o rară perseverenţă, incapabili să înţeleagă noul, cei care au apărat mereu sistemul de învăţământ caracterizat prin clasă, cretă, notă şi tablă, existent şi acum pe glob, din nefericire.

Momentele nefaste, aşa cum le înţeleg eu, survin surprinzător şi au putere distructivă, uneori de neînlăturat. Unele sunt chiar suverane: boli grave, probleme de viaţă socială sau familială, lovituri neaşteptate din direcţii importante pentru profesie sau pentru şcoală… Aşa a fost pe vremuri eroarea naţională numită „practică productivă”. Dar nici aceea, deşi ne-a încurcat în chip grotesc, nu a coborât semnificativ nivelul învăţământului acolo unde s-a luptat pentru calitate.

– Cum reușim să nu ne dăm bătuți, să nu ne împiedicăm de lucrurile neesențiale?

– Asta ţine mai cu seamă de caracterul fiecăruia. Infernul stă în amănunte şi e pavat cu intenţii bune. Esenţial este să nu te apuci de ce nu ştii să faci bine. Iar dacă te-ai apucat, nu ceda (decât dacă te scot la margine cu forţa mai marii tăi, incapabili să (te) înţeleagă. O ştiu bine, chiar prea bine!).

La Bicaz, după ce profesorul universitar doctor Virgiliu Radulian, care fusese director al liceului, a plecat în mediul universitar, a trebuit să conduc un experiment dificil, mai cu seamă că eu absolvisem un liceu teoretic nu unul pedagogic. Am introdus profesori la toate obiectele încă din clasa întâi, un învăţător cu pregătire excelentă urmând să fie diriginte de clasă. Cât am fost lăsaţi să experimentăm, totul a mers excelent, absolvenţii noştri de patru clase elementare fiind superior pregătiţi.

Costurile financiare erau destul de mari şi, după plecarea mea, ministerul nu a mai subvenţionat acest experiment, ucigându-l din faşă.

Ca nu cumva să se petreacă acelaşi lucru şi la „Rareş”, în anii ’70 ai secolului trecut, (când am înlocuit sălile de clasă cu laboratoare şi cabinete de specialitate, primul pas spre ceea ce atunci nu avea nume în didactică, dar acum se cheamă „învăţământ mentorial”, fiind noi, prin ce făceam, nişte deschizători de drum, nu doar în ţară, ci şi în lume), nu am cerut aprobare de „sus”, lucrând pe riscul nostru.

Profesorul Jean Crăciun, Inspector general şcolar atunci, ne-a protejat cât a putut faţă de agresiunile ministeriale.

Conducătorii comunişti ai judeţului, motivând gestul lor prin originea mea socială „nesănătoasă”, m-au „eliberat” în toiul experimentului şi au lichidat munca de până atunci cât au putut de repede, revenind la tablă şi cretă.

Nu te dai bătut. Te bate însă incapacitatea unora de a pricepe că noul va birui şi i se opun cu întreaga lor inerţie de frânare, întârziind venirea noului.

Aşa mor ideile noi, de mâna noastră! Sit illis terra levis!

– Tinerii greșesc din proprie inițiativă sau la îndemnul altora, în alegerea profesiunii?

– Nu greşesc absolvenţii de liceu. Greşesc cei care ar trebui să-i formeze şi să-i îndrume şi nu o fac. În actuala organizare a şcolii preuniversitare, nici nu e uşoară, uneori este imposibilă orientarea corectă a absolvenţilor. Dar despre asta am pomenit câte ceva şi mai înainte. Ne trebuie o armată de psihologi!!!

– Doar munca intensă, perseverentă, continuă duce la o reușită pe măsură?

– Totdeauna rezultatele muncii sunt „pe măsură”. Doar că nu trebuie să uităm lucruri esenţiale.

Suntem egali în faţa lui Dumnezeu şi în faţa legilor. În rest, nu suntem egali, din foarte multe puncte de vedere. Dacă e vorba de muncă, da, munca intensă, perseverentă şi continuă duce la reuşită, cu mai multe condiţii, două fiind esenţiale: munca să fie a omului dotat pentru exact ce face şi omul să fie învăţat foarte bine ce şi cum să facă. Altminteri…

Lumea întreagă s-a schimbat, există altă cultură a valorilor și performanțelor. Ce ar fi de spus în acest sens?

– Sunt convins că omenirea trece repede, poate cam prea repede, într-o nouă eră, caracterizată prin viteză peste tot şi prin prioritatea informaticii, a inteligenţei artificiale, puse (dacă o să accepte!) în slujba umanităţii. Trăim acum o epocă tranzitorie, de schimbări spectaculoase pe toate planurile, inclusiv în economie, politică, filosofie, etică, estetică, în relaţiile interumane …

Nu avem o nouă cultură, ci o dezordine dăunătoare culturii, noul fiind introdus fără vreo preocupare organizatorică şi fără o nouă filosofie a culturii. Această vraişte ne dezumanizează întrucâtva, favorizând superficialitatea pe toate planurile şi anarhia în filosofie şi etică. Sper însă că omenirea va înţelege în timp util ce se petrece cu Omul şi va lua măsuri de redresare, de reumanizare a individului, într-o societate inteligentă şi echilibrată. Nu le mai apuc eu, dar trebuie să vină, altfel urmând Apocalipsa!

Vor dispărea foarte multe. Între altele automobilele, dar va fi în discuţie şi dispariţia familiei de tip iudeo-creştin – familia pereche.

Bănuiesc cum va fi şcoala viitorului, dar despre asta ar trebui să scriu o carte. Nu cred că mai am timp. Îi invit pe discipoli s-o facă repede, cât mai e posibil, ca să nu le-o ia alţii înainte!

Nu sunt decât un modest licenţiat în litere şi istorie. La întrebarea asta ESENŢIALĂ nu cred că există acum un răspuns exhaustiv. Ne mişcăm, asta e clar. Nu ştim încotro!

– Ce vă lipsește cel mai mult din perioada când erați la catedră?

– O întrebare de suflet. De bună seamă că am nostalgii şi că nu uit. Îmi lipsesc Ochii! Îmi lipsesc ochii lor minunaţi, nemaipomeniţi, frumoşi, inteligenţi, înţelegători şi simţitori, plini de dragoste, dar, când e cazul, sclipind tăios, cu ironie şi sarcasm, capabili să spună tot ce cred discipolii despre dascălii lor. Ochii care mă făceau să rămân mereu tânăr şi fericit.

Mai este învățatul o bucurie perpetuă?

– Am plecat din Şcoală acum 30 de ani. După câte ştiu, fiindcă de acolo am primit informaţii recente, la Colegiul Naţional „Petru Rareş”, ca şi la  Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş” şi la Liceul „Carol I” din Bicaz, se învaţă foarte bine şi se obţin rezultate pe măsură. Sunt cu sufletul alături de ei toţi!

– Alese mulțumiri, domnule profesor!

– De departe, cu dor şi bună speranţă, vă mulţumesc pentru interesul ce îl dovediţi mereu şi cu prisosinţă pentru Şcoala Nemţeană!

Excelsior!

A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Mihai-Emilian Mancaș

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments