Încotro?

Scriu, privind fotografii din incitantul cabinet de istorie înfiinţat la „Rareş” de doamna profesor Luminiţa Drexler, şi cu gândul către Şcoala Viitorului.

 Încotro?

Aceasta este marea întrebare ce se pune cu acuitate Şcolii Universale. Nu este o întrebare nouă, dar niciodată nu s-a pus atât de apăsat şi cu o nevoie atât de urgentă de a căpăta REPEDE răspunsuri.

Sute de mii, poate milioane de ani, încă nu ştim cu certitudine, omul, ca toate primatele, a fost culegător, vânător (şi pescar uneori), deplasându-se cu viteza dată de picioarele sale. Puii învăţau de la părinţi mereu aceleaşi deprinderi şi cunoştinţe, de culegători, vânători (şi pescari).

Ceea ce numim noi astăzi a fi civilizaţie umană este o perioadă extrem de scurtă din istoria Umanităţii. Am devenit agricultori, am domesticit cabalinele şi bovinele, am descoperit focul, am inventat roata, lancea şi arcul cu săgeţi şi s-au produs mutaţii importante în modul de viaţă a omului modern. Ne-am deplasat mii de ani cu viteza carului tras de boi sau, când ne zoream, cu viteza calului în trap ori la galop, şi cunoştinţele necesare pentru a vieţui se înmulţeau cu aceeaşi viteză. Părinţii i-au învăţat pe copii să facă ce ştiau ei, transmiţând din generaţie în generaţie meseria de agricultor, olar, fierar etc.

Nevoia de Şcoală ca instituţie inventată pentru a învăţa, a apărut foarte aproape de noi, acum vreo zece mii de ani, mai întâi, multă vreme, în forme primitive, apoi tot mai mult în forme superioare de organizare, ivite lent şi oarecum stabilizate încă din veacul al optsprezecelea de după Hristos.

Hotarul pus de motorul cu vapori şi de inventarea căii ferate între epocile încete şi lumea vitezei, acolo, în acel veac, s-a zidit. De atunci încoace, viteza este semnul de dezvoltare a civilizaţiei. Tot mai repede! Concret, de la epoca opaiţului şi a lumânării, la reactoarele nucleare şi la motorul rachetă, cu care zburăm în două ore de la Bacău la Paris şi în puţine zile de la Pământ la Lună.

Viteza de deplasare este depăşită acum de viteza cunoaşterii şi, în consecinţă, s-a născut întrebarea Cum va fi viitorul?, fiindcă pentru acest viitor trebuie pregătiţi copiii lumii.

De multă vreme nu se mai pot ocupa de asta părinţii, fiindcă nu mai suntem ţărani, ci fermieri cu studii universitare, şi în casele noastre, ca şi în industrie, medicină, alimentaţie etc. munci complicate au fost preluate de roboţi. Curând, meseria de şofer va pieri, ca şi cea de miner, monteur şi alte sute de meserii. Şi ce va face omul de mâine? Cine şi cum îl va pregăti pentru o viaţă pe care deocamdată doar o presupunem? Răspunsul este – ŞCOALA.

Ce fel de şcoală? Cu ce obiecte de studiu? În ce fel organizată? Cu ce fel de profesori? Oameni sau roboţi, care pot învăţa totul şi nu greşesc niciodată nota?

La un şir infinit de întrebări trebuie să se răspundă. Având în urma mea o viaţă de aproape un secol şi o lungă experienţă a muncii în şcoală, voi încerca să gândesc împreună cu dumneavoastră la viitorul Şcolii.

Dacă veţi zâmbi, întrebându-vă pe bună dreptate ce mai poate spune nou un dascăl bătrân, vă voi aminti că, acum mai mult de 50 de ani, la „Rareş”, începeam să punem bazele unui tip de şcoală care abia AZI se instalează în Occident, încercare curmată atunci de neputinţe multiple, ale conducerii, de la ministru (Era Academicianul Mircea Maliţa, care ne-a vizitat şi a ridicat din umeri – nu existau bani), până la conducerea judeţeană a şcolilor. Măcar regretatul Jean Crăciun, inspector general, nu ne-a pus piedici, lăsându-ne să ne descurcăm, până ce conservatorismul interior, al nostru, al profesorilor, a stins flacăra.

Nu vă speriaţi! Nu despre ce a fost acum mai mult de jumătate de veac voi scrie (Am scris o carte despre asta – Didactica parva – încă aflată în pachetele pandemiei.), ci despre AZI, un azi mai acut ca niciodată, motorul rachetă fiind acum cel ce imprimă viteza civilizaţiei, deci şi viteza şcolii.

Iată că am şi început! Am pus doar câteva întrebări din numărul imens de probleme la care trebuie să răspundem. Altminteri Şcoala va dispărea, cu dascăli cu tot!

Dar învăţarea nu poate pieri, atâta vreme cât Omenirea va exista.

Şcoala este jună faţă de vârsta Omenirii. Abia învaţă a se ridica din patru picioare în două şi să vadă ce face cu mâinile.

Din nenorocire, aventurierii sunt cotaţi uneori ca inovatori şi ei trag cu puşca legaţi la ochi, în vreme ce o teorie exhaustivă a învăţării în viitor încă nu a apărut, deşi sau tocmai fiindcă lumea ideilor se mişcă îndrăcit de repede.  

În afară de conservatori şi înnoitori, a mai apărut o clasă: a improvizatorilor. Nu ştiu cine scoate cotiuga din glodul neputinţelor. Ei nici într-un caz.

Sunt sigur că, în istoria Şcolii Româneşti, şcoala secolelor XIX- XX, ca obiect istoric, rămâne. Dar cine crede că poate rămâne, în liniile esenţiale, ca acum şi va încerca să o ţină în forma asta o asasinează din conservatorism.

Prima schimbare pe care trebuie să o facă formatorii actuali este să treacă de la CLASĂ (grup stabil de elevi) la ELEV, deşi e cam târziu, dar nu prea târziu. Cine câştigă acest pariu cu istoria învăţământului are Nobelul în buzunar. Cine nu, ca şi acum, aşteaptă o minune, habar neavând că nu se află în reactor, ci într-o cotiugă medievală numită în doi peri Şcoală Modernă.

Marii preoţi ai templului Tabla şi Creta au impresia că esenţa concretă a gândirii despre viitor  încă se află în tabla neagră, creata albă şi, eventual, în  tabla înmulţirii.

Nici măcar istoria nu le dă dreptate. Inventatorii Şcolii, cei din antichitate, găsiseră un mijloc de vizualizare ieftin şi simplu în nisipul netezit bine, pe care se putea scrie şi desena.

Dovada: „Noli turbare circulos meos!” sau „Noli tangere circulos meos!” ar fi zis cu voce cam răstită Archimedes din Siracuza acelui ostaş roman care îi călcase cercurile desenate pe nisip. Şi a plătit cu viaţa, murind de sabie pentru cele patru cuvinte imprudente!

Cu 80 de ani în urmă, ucenicind la litere în clasa întâi primară, foloseam „plăcuţa” de ardezie şi „plumbul”, pentru a deprinde scrierea cu alfabet latin şi cifre arabe.

O vreme s-a scris cu mult folos pe hârtia inventată de chinezi şi adusă pe sub mână în Europa, de unde s-a împrăştiat în toată lumea.

Prin urmare, „scrisul pe” a fost folosit de-a lungul mileniilor în Şcoală, pentru a învăţa. Vechimea aceasta i-a făcut pe unii să creadă că nu se poate clădi nimic în didactică  fără de cretă şi tablă, condei şi hârtie.

Ba bine că nu! Miliardele de fani actuali ai telemobilului, sculă extrem de necesară şi de nouă, care face colateral miliarde de victime, împrăştiind analfabetismul cultural în mase, nu mai au nevoie de vechile materiale şi, ce este mai important, nici nu mai vor să învețe a scrie, fiindcă au băgat de seamă că ei pot dicta, iar maşina inteligentă va scrie fără de greşeală, ca un Academician în Litere.

Asta înseamnă, în concluzie, că au dispărut sau dispar, şi planul orizontal de nisip, şi plăcuţele de ceramică, şi … şi este ameninţată acum chiar nobila hârtie, fiindcă informatica aduce pe gratis  fiecărui doritor, în fiecare calculator (sau telefon), toate cunoștințele din enciclopedii şi tratate ştiinţifice, dar şi toată literatura lumii, capodopere sau improvizații terne, de la antica Epopee a lui Ghilgameş, la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu.

Păcat că le aduce pentru analfabeţii de azi şi, mai ales, de mâine!

Prof. Mihai-Emilian MANCAŞ