Un nou roman semnat de cunoscutul scriitor Constantin Munteanu a apărut recent la Editura Cetatea Doamnei din Piatra-Neamț. Este vorba despre Tamara şi demonii, vol. I – Demonul iubirii; vol. II – Demonul Puterii. Proiectul editorial aparține Fundației „Autonom” din Piatra-Neamț, coperta fiind realizată de Florentina Vrăbiuță. Cartea este dedicată nepoților săi, Marc-Constantin, Laura-Maria și Mihnea-Constantin. Autor de romane, piese de teatru, de scenarii cinematografice, prozatorul Constantin Munteanu și-a susținut talentul printr-o muncă istovitoare și conștientă. Scriitor cu demnitate, care a trecut prin viață onest, consideră că succesul vine atunci când cititorul se regăsește măcar puțin în cele scrise.
– Noul dumneavoastră roman are același personaj de prim-plan, Mihai Vlădeanu, bine-cunoscut cititorilor scriitorului Constantin Munteanu. Acest Mihai Vlădeanu este pilonul central, aș spune, al universului operei lui Constantin Munteanu. Să dăm crezare lui André Gide, care a statuat următorul fapt: cei mai prolifici scriitori au scris o singură carte, cartea vieții lor ?
-Eu am îmbunătățit întotdeauna citatul, spunând „cartea universului lor”. De altfel, Mihai Vlădeanu, eul interior al autorului, ceea ce toți numesc generic alter ego, îmi dă prilejul, ca scriitor, să traversez lumea în care am trăit și despre care depun mărturie, neînregimentat. Trebuie să precizez că eu, în ale scrisului, am pornit în siajul tinerilor furioși englezi, ce-au marcat tinerețea mea, îndeosebi piesa de teatru Privește înapoi cu mânie de John Osborne, piesă din care am reținut, ca pe un far călăuzitor, expresia: să scriu cu flăcări de un kilometru, de aceea am și fost primit cu brațele deschise prin redacțiile de Teatru ale TVR-ului, Radioului și ale diferitor teatre profesioniste, cărora le trimiteam piesele mele – aduceam un suflu nou, doar că cenzura, de la cei mici, cu scaune joase, până la cei mari, cu scaune de directori, în mâna cărora stătea stiloul cu care să aprobe, tăia pe rând lungimea flăcării, ajunsă mai totdeauna o pâlpâire, de nu-mi mai recunoșteam opera, așa c-o uitam în vreun sertar, ori o aruncam.
– Înțeleg că, în romanul în discuție, Mihai este personificarea „demonului iubirii”, demon care zace în pieptul Tamarei, ca în al atâtor muritori, acea nestinsă patimă umană din Motto-ul pus la începutul cărții, dar cine este Tamara, că în niciun caz nu m-a dus gândul la Tamara din Demonul lui Lermontov?
-Tamara din romanul meu este o doamnă din Comitetul Central, cu copilăria în arealul geniilor românești, la conacul bunicii din zona Botoșani, cu tinerețea studioasă la Berlin, până la ascensiunea lui Hitler, când fuge în Paris, doamnă în care am întruchipat inteligența, cultura, dar și spiritul de sacrificiu în lupta contra cotropitorilor Parisului, îndoctrinată cu ideile socialiste ale unei părți din Rezistența Franceză, idei trecute imediat ce revine în țară în idei comuniste, doamnă coborâtă, la începutul romanului, din Cartierul Primăverii în garsoniera din Cartierul Lenin a celui ce avusese cu doi ani în urmă, august 1969, o idilă pornită spre căsnicie durabilă cu fiica sa, moartă într-un accident. Această doamnă apărută incognito în umila garsonieră de confort 5, când a trebuit să-și decline numele, se prezintă „Tamara”, inspirată de cotorul poemului lui Lermontov zărit pe masa de lucru a lui Mihai. Pe canavaua vieții ei, trăită până la Revoluție în Cartierul Primăverii, ca demnitar comunist de prim rang, apoi neștiută de nimeni la o margine a Bucureștiului, duce o luptă continuă cu reprezentantul Puterii Opresive (o antiteză între Demonul iubirii și Demonul Puterii). Astfel, ca romancier, am avut prilejul prezentării unor fațete încă neiluminate ale multora dintre personajele romanelor mele anterioare, să îmbunătățesc parcursul vieții lui Mihai Vlădeanu, să dau cititorului inclusiv o discuție cu personajele reale, cu replicile și atitudinile lor din biroul președintei Consiliului Culturii și Educației Socialiste, Suzana Gâdea, când mi se cerea transformarea „furtului tezelor de doctorat în Chimie” în „promovarea noului în uzina noastră” ca să poată ieși pe ecrane filmul Sezonul pescărușilor, al cărui scenarist sunt (și am rămas, în ciuda faptului că am stat pe tușă, ca scriitor, din 1984 până la Revoluție), dar, spre bucuria noastră, a ostracizaților, eu, cel rămas în țară și regizorul plecat în 1987 în Franța, ajuns profesor de film la Sorbona, filmul, ieșit pe ecrane în septembrie 1990, a fost recompensat cu Marele Premiu al Cinematografiei Române. În esență, romanul „Tamara și demonii” este povestea celor doi demoni, al iubirii și al Puterii, care subjugă un suflet.
– Care sunt căile prin care vă apropiați de un personaj? Vedeți personajul, vă imaginați cum se mișcă, cum gândește, cum vorbește, ce ritm interior are?
-Pornesc, de obicei, de la o întâmplare – în cazul romanului de față, baia în apele mării la Agigea, în august 1969 -, apoi, pe măsură ce faptele se conturează, le leg ori le inserez acțiunilor din romanele precedente; de aceea toate romanele mele constituie epopeea unor personaje, cu Mihai Vlădeanu în prim-plan. Este mărturia mea despre secolul prin care am trecut.
– Cariera dumneavoastră se compune dintr-un mozaic de experiențe, care par să nu aibă nici o legătură între ele – și totuși, la o privire mai pătrunzătoare, se dezvăluie ca fiind complementare.
– Ați intuit excelent: mozaicul de experiențe a șlefuit diamantul, ori măcar piatra prețioasă a vieții personajului Mihai Vlădeanu, a universului său, atât exterior, dar mai cu seamă cel sufletesc, ce-i dă verticalitatea dorită de autor.
– De obicei, scrieți despre persoanele pe care le știți?
– De la persoanele întâlnite, dacă au avut ceva aparte, am luat ceea ce mi s-a părut a avea valoare literară, spre a o zidi în cele compuse de mine la masa de scris.
– Cum sunt cititorii de astăzi? Vă gândiți la ei când scrieți?
– Greu de spus cum sunt; lumea este acaparată de audio-vizual, în special de cel de slabă calitate, cu crainici de știri cu o vorbire apocaliptică. La întrebarea aceasta răspunsul corect îl pot da profesorii de Română, de pe mâna cărora ies viitorii „cetățeni” ai țării, ai lumii, că acei plecați peste hotare n-or duce toți pe tălpi colbul țării, dar lumina din sufletul lor, sădită prin lectură, cu siguranță! De aceea mă străduiesc să le spun adevărul celor care mă vor citi.
– De ce aveți nevoie ca să scrieți?
– De inspirație, mai întâi, de dragostea pentru pagina albă căreia să-i dăruiesc subiectul, de liniștea ori tumultul creației și, în final, de ceva bani, să-mi public cărțile. Vremea când câștigai ceva, măcar cât să acopere costul hârtiei de scris și costul dactilografierii, a apus cam de pe la mijlocul anilor ’90, când dragostea de carte a intrat în uitare.
– Vă place să vă recitiți cărțile?
– Da. Să pot exclama versul lui Minulescu: M-am regăsit, ce dor mi-era de mine și să nu greșesc în conectarea/inserarea noului roman în curgerea fluviului celor scrise de mine anterior.
– Succesul, în cazul unui prozator, e un cuvânt-giruetă?
– Succesul vine când cititorul se regăsește măcar puțin în cele scrise. Iar eu am avut destule momente de bucurie, create de părerea bună ori mai puțin bună a celor ce mi-au citit cărțile. Pot trece la capitolul „succes” faptul că, după prima mea piesă de teatru, Iubirea mea cu zurgălăi, premiată în decembrie 1972 la concursul de teatru TV pentru Televiziune, transmisă în martie 1973, cu cea mai bună presă în revistele literare de mare audiență ale vremii, am fost dat disponibil cu preaviz – cred că singurul – din Săvinești, cu prilejul restructurările din primăvara acelui an. Apoi, apariția romanului Ziua magnoliilor viscolite la Cartea Românească, condusă la acea vreme de Marin Preda, 1979, a prilejuit o lansare în sala de festivități a CFS-ului Săvinești, ocazie cu care, o doamnă din elita „doamnelor” din uzină, ea însăși soție de șef de trust ori de șantier, a luat cuvântul „partinic”, acuzând romanul că „nu-i reprezentativ pentru realizările și succesele uzinei”, parcă doamna aceea studiase soarta nuvelei lui Marin Preda, Ana Roșculeț și, poate împreună cu alte cadre de conducere, dintre cele rămase cu sechele staliniste, vizase pentru mine soarta marelui romancier român, care a stat pe tușă un timp îndelungat, acuzat că nuvela Ana Roșculeț nu era reprezentativă pentru clasa muncitoare din România anilor ’49-’50. Norocul meu a fost semnul discret să mă abțin de la orice replică al oamenilor de cultură Valentin Ciucă și Constantin Tomșa, care au luat imediat cuvântul, precizând că Săvineștiul se regăsește foarte bine în monografia ce tocmai apăruse, iar mai apoi, vorbele lui Valentin Ciucă, scrise ca prefață la ediția a doua a romanului, în 2010, la Editura Junimea, acum, când Săvineștiul este o grămadă de moloz, cu fierul plecat în vagoane la oțelăriile străine, au fost ca o premoniție: peste ani, singura mărturie reală despre Citadela chimiei românești va fi reconstituită doar din paginile romanelor scriitorului nemțean.
– Cu cât înaintăm în vârstă, lupta se dă tot mai mult cu noi înșine? Simțiți așa?
– Evident! Simt că trebuie să fiu sincer cu pagina albă și, prin ea, cu cititorii.
– Adevăratul text când apare, în cazul dumneavoastră, la prima scriere, la a doua…?
– Pe la o treime din roman, în timpul scrierii, îmi este conturat deja finalul, pe la jumătate, destinul personajelor iar la final, este gata conturat. Urmează anii de cizelare, de îmbogățire a caracterelor, implicarea acțiunilor în conturarea ori îmbogățirea altor acțiuni – foarte rar mă văd nevoit să recitesc fragmente din romanele mai vechi, să nu fac gafe. Spre exemplu, în prezentul roman am inserat un fragment din primul meu roman, Amintiri din Cartierul Lenin, scris în 1971, dar publicat abia în urmă cu 2-3 ani, pentru că acțiunea acelui fragment se petrecea și avea un ecou, mai mic, e drept, în „Tamara și demonii”.
– Ce sunt traumele creației? V-ați confruntat cu ele?
– Într-un fel, am răspuns mai sus, răspuns la care trebuie adăugat efortul de la masa de scris, chinul îndelungat de-a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul”, diminețile în care mă ridicam de la masa de scris și trebuia să plec la uzină. În plus, ori în primul rând, – și am ceva semne – știu că nici demnitarilor locali nu le convenea ceea ce scriam, ei fiind învățați cu laudele deșănțate din ziare. Privirea critică ori măcar acidă nu era admisă nici în ședințele de partid. Doar în cele de sindicat, uneori; se și spunea că Sindicatul este ca o soacră/bunică: ea vorbește, ea aude… Partidul = tatăl; Administrativul = mama; Sindicatul = soacra/bunica. Ceea ce… dacă suntem sinceri, este și acum; doar că bunicile au cam murit…
– Și totuși, cu un popas la Biblioteca Județeană, apoi, în vremea Revoluției, la conducerea municipiului în locul prim-secretarului municipal 6 luni, la Inspectoratul pentru Cultură vreo doi ani, ca în final să ieșiți la pensie tot de la Săvinești…
– Venirea domnului dr. ing. Gheorghe Țepeș-Greuruș la conducerea Combinatului de Fire și Fibre Sintetice Săvinești a schimbat radical privirea acordată creatorilor de Cultură, oameni ai muncii în CFS Săvinești, dovadă sponsorizarea taberelor de pictură pentru creatorii din Săvinești dar și din tot județul Neamț, lansări de carte „civilizate” în sala mare a uzinei, chiar și propunerea de a alcătui o monografie sentimentală a începuturilor combinatului – care sper că va vedea lumina tiparului anul viitor – o datorăm aceluiași director general al combinatului, dr. ing. Gheorghe Țepeș-Greuruș. Implicarea acestuia în destinul filmului al cărui scenarist sunt o prezint pe larg în romanul în discuție.
– După vizionarea finală a filmului pe 22 decembrie 1984, ați fost trecut pe „lista neagră”. Puteți dezvolta subiectul pentru cititorii de astăzi?
– Regizorul avusese intuiția să nu dea în avans spre vizionarea directorilor caselor de filme prea multe imagini din ceea ce filmase; făcuse înainte doar un film, bun de altfel, Vis de ianuarie, despre trecerea lui Liszt prin Moldova, iar eu eram „aaa, scriitorul de la Săvinești, venit direct din mijlocul petrochimiei…”, cu scenariul având referate de susținere făcute de oameni de vază, cum, de altfel, spun in extenso în roman. La vizionarea finală din acel 22 decembrie 1984, ce-ar fi trebuit să aprobe ieșirea filmului pe ecrane, satrapii Consiliului Cinematografiei din Casa Scânteii, speriați până la isterizarea dată de frica viscerală că subiectul furtului tezelor de doctorat în Chimie ar fi putut ajunge la urechile „tovarășei”, îngroziți de cea ce văzuseră pe ecrane, o lume plină de măști, de vorbe mari, în care trona tocmai furtul tezelor de doctorat în Chimie, mi s-a cerut modificarea amintită mai sus, deși eram conștient că-n lumea culturală de atunci, dominată de cei din Casa Scânteii, ar fi urmat schimbări în lanț, curățarea filmului de orice „impuritate”. Ca o picanterie de roman, voi povesti ceea ce am auzit la finalul acelei vizionări în sala specială a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, undeva în turnul central al Casei Scânteii. În fața mea, scenaristul și scriitorul atâtor romane istorice de bună calitate, Mihai Opriș s-a apropiat de cel mai doct, poate și respectat director de casă de filme, Dumitru Fernoagă, șoptindu-i: „Coane Mitică, acesta-i film de Cannes măcar, dacă nu de Oscar!”, la care, cel „uns cu toate alifiile”, cum se spunea despre Fernoagă, a arătat cu degetul în jos: „Cu condiția să iasă din această sală” și, evident, filmul n-a ieșit. Ba mai mult, se găsise o coadă de topor care scurtase pelicula la sub jumătate, lăsând din film doar o însăilare de imagini din petrochimie, toate acestea la ordinul conducătorilor Cinematografiei, terorizați de teama că s-ar fi putut vorbi la Europa liberă ori altundeva despre film și ar fi cerut familia Ceaușescu să vadă pelicula. Atunci, regizorul Nicolae Oprițescu a apelat la marea avocată Yolanda Eminescu, specialistă în Dreptul Intelectual, iar Judecătoria sectorului 1 a hotărât, spre cinstea acelui judecător, punerea peliculei sub sechestru la Studiourile de Producție Cinematografică Buftea, de unde, în septembrie 1990, revenind în țară, regizorul a trebuit să obțină la judecătorie scoaterea de sub sechestru a filmului și prezentarea lui pe ecrane. Imediat după vizionarea la care a fost oprit filmul, 22 decembrie 1984, începând cu ianuarie 1985, eram chemat la fiecare două săptămâni la Casa Scânteii, să fiu convins să fac schimbarea din scenariu, pentru ca șefii Cinematografiei, având girul scenaristului (mai funcționau totuși ceva rămășițe de lege), să modifice în post-sincron filmul. Când s-au convins că nu cedez, cei din Casa Scânteii m-au lovit unde știau că-l doare cel mai tare pe un scriitor: romanele Teona și Sfârșitul înserării aflate la editurile Junimea, director Andi Andrieș, respectiv, Cartea Românească, director George Bălăiță, au fost trimise de aceștia Casei Scânteii spre aprobare și le-am văzut stând pe masa celui mai de temut satrap din Cultură, adjunctul Suzanei Gâdea, Mihai Dulea – așa erau cutumele vremii: directorii editurilor își păzeau cu strictețe fundul, să și-l mențină pe scaunul pe care stăteau. „Tovarășe Munteanu, dumneata ai pierdut cărarea odată cu refuzul de-a semna modificarea scenariului…” – îmi tot repeta Mihai Dulea de fiecare dată când mergeam în audiență, și o făceam cu o tenacitate greu de explicat chiar mie însumi acum; eram ca prizonierul ce se agață mereu de gardul electrificat, deși știe că va fi aruncat din nou în curtea lagărului. Plus că și la Săvinești, directorii, ba chiar și secretara Comitetului PCR, primiseră dispoziții de la județ să mă convingă, dar cum să încerce așa ceva domnul Țepeș, când el semnase cel mai bun referat de susținere a scenariului și o caracterizare de zile mari făcută mie, trimisă Consiliului Culturii, când începuse scoaterea mea pe tușă.
– Și totuși, pe „lista neagră” fiind, în primăvara lui 1977, Teatrul Tineretului anunțase premiera unei piesei de teatru a dumneavoastră, Șerifii sau nimic despre sânziene, în regia regizorului Nicolae Oprițescu, același regizor al filmului, avându-i ca interpreți pe marii actori, tineri pe atunci, Maia Morgenstern și Claudiu Istudor…
– La o cafea la regizor acasă, ne-am dat seama că ni s-ar face vreo concesie, departe de București, doar să nu căutăm să ajungem cu jalba la Europa liberă; eu nu aveam nicio ieșire, doar drumurile la Săvinești și înapoi, promisiuni de la casele de filme că-mi vor băga în producție scenariile cu care îi bombardam deși știam că mă duc cu vorba, dar eram ca pescarul care stă pe malul unei ape doar de dragul apei iar Nicolae Oprițescu, pe lângă salariul de asistent universitar la IATC, filma pe la nunți. Odată, din vorbă-vorbă, regizorul a hotărât: „Hai să nu-i lăsăm în pace; eu aș propune Teatrului Tineretului piesa Șerifii…” Prietenul meu Mircea Zaharia, secretar literar la TT a jubilat. La județ, Amza Săceanu, secretar cu Propaganda, a fost de acord, mai ales că piesa de teatru Șerifii fusese publicată în ianuarie 1976 în revista Teatrul (publicată cu recomandarea directorului general al Direcției Teatrelor, scriitorul Theodor Mănescu). Nicolae Oprițescu venise la Piatra-Neamț, făcea zilnic repetiții cu cei care aveau să devină actori de prim rang în România, se pregătise și decorul din actul întâi, prefigurând o fermă agricolă peste care era directoare personajul feminin, cu machete în miniatură simbolizând marile construcții ale socialismului, Casa Poporului, Teatrul Național, Intercontinentalul, Aeroportul Otopeni – în esență, o parabolă despre România acelor ani, o confruntare/poveste de dragoste de-o seară între un el, scriitor în devenire, hoinar pentru că fusese dat afară din uzina despre care scrisese și o ea, directoare de fermă plină de ordine și medalii. La urcarea spectacolului pe scenă, în prag de repetiția generală, directorul de atunci al TT-ului, speriat de ceea ce vedea, dar și cu oarece dinte împotriva lui Nicolae Oprițescu, pentru că nu-l solicitase să joace în vreun film, urcând pe scenă, s-a burzuluit: „Nu permit așa ceva!” „O să-ți spui părerea la vizionare. Acum lasă-ne să repetăm; coboară de pe scenă, că ești în spectacolul meu” – i-a răspuns regizorul. „Ba ești tu în teatrul meu și te poftesc să pleci, nu să vii tu aici, să-ți defulezi sentimentele față de…” – politica partidului, față de realizările lui mărețe, poate ar fi vrut directorul, bun actor de altfel, să spună, dar regizorul i-a tăiat-o: „Da?! Vrei să mă dai tu afară din teatru?! Uite că plec singur” – și și-a luat geanta cu caietele de regie, a plecat la hotel, și-a adunat bagajul și dus a fost cu trenul de după-amiază. (Trebuie să precizez că duminica precedentă, după o masă la mine acasă, stropită cu Grasă de Cotnari, pe când îl conduceam spre hotel, l-am auzit pe regizor destăinuindu-mi-se: „Sincer, îmi este teamă de ceea ce va ieși; după filmul despre furtul tezelor de doctorat, nu mi-i îndemână să urc pe scenă o parabolă despre România socialistă actuală…”, de-aceea nici nu m-am mirat prea tare când am fost anunțat că nu va mai avea loc vizionarea oficială – pierdusem încă un război… Toate încercările TT-ului, ale lui Mircea Zaharia în special, dar și ale mele de a sta de vorbă cu regizorul au eșuat; de altfel, peste câteva luni, având și cetățenie franceză, soție franțuzoaică, doi copii născuți în Franța pe când își dădea doctoratul la Sorbona, regizorul a plecat în Franța, ajungând profesor universitar de film la Sorbona – ne-am revăzut la premiera filmului, la Scala, în septembrie 1990…
– Și totuși… atâția totuși!… înainte de Revoluție, prin vara lui 1989, vi s-au publicat cele două romane sechestrate pe masa lui Mihai Dulea…
– Și eu m-am mirat când am aflat că, de fapt, se dăduse drumul la toate cărțile sechestrate – ceva vânt de libertate ajunsese la urechile celor de sus; mai era și Congresul 14 în toamnă… Așa că editurile mi-au telefonat că trebuie să discut cu tipografiile, că mi se dăduse drumul la romane, dar tipografiile nu aveau cotă de hârtie, ori Săvineștiul, ba chiar instalația pe care o pusesem eu la punct și de care mă ocupam, furniza tipografiilor bare de polimer din care se confecționau cilindrii pentru pasta de celuloză… Tipografia din Bacău, unde eram client vechi, prieten bun cu cei ce o conduceau, bucuroasă de vagoanele cu hârtie primită, mi-au scos romanele repede și în tiraje mult peste ceea ce, cu zgârcenie, solicitaseră editurile, dar, din păcate, plata rămăsese aceeași, stabilită de directorii editurilor, cu care nu ajunsesem încă să negociez… Nefiind cadru de partid, nici în Marea Adunare Națională, nici în CC al PCR (ca mulți dintre cei trecuți în neființa literară), ori în structurile Uniunii Scriitorilor, sau la vreun ziar, mi se plăteau întotdeauna romanele la minim. Rămăsesem scriitorul de la Săvinești…
– …care, în septembrie 1989, a ocupat, prin concurs, scaunul de director al Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu”…
– …concurs fără contracandidați redutabili. „Trebuia să te aducem în oraș, așa ni se sugerase – mi-a spus Amza Săceanu, fostul secretar cu Propaganda la județ, când i-am făcut o vizită în biroul lui de director la Operetă, după Revoluție -, la Săvinești erai printre ai tăi, care, într-un fel, te protejau; venea Congresul 14 și…” N-am regretat acolada făcută prin instituții – bibliotecă, primărie, Inspectoratul pentru Cultură, când eram subordonat direct Ministerului Culturii, unde nu se schimbaseră decât câțiva și unde o salariată, parcă șefă la Cadre, supărată pe oarece probleme create de mine la Neamț, unde se credea că scaunul de șef al inspectoratului dă lapte și miere, s-a trezit țipând pe culoarele ministerului: „De aproape zece ani, acest Munteanu de la Piatra-Neamț ne mănâncă ficații; cât o să-l mai suportăm?!” De fapt, șefa aceea de Personal, pe care Andrei Pleșu nu o dăduse afară când a preluat ministerul, avea ranchiuna că filmul Sezonul pescărușilor, neieșind pe ecrane când trebuia, contabilitatea îl trecuse la nerealizare de plan (3,3 milioane de lei, bani nu glumă; dar și contabilitatea atunci era contabilitate!…), așa că unii directori nu putuseră să-și primească al 13-lea salariu – la cei mai mici, durerea că nu-și luaseră al 13-lea salariu; la cei mai mari, și groaza că ar fi aflat „tovarășa” că s-a aprobat intrarea în producție a unui scenariu despre furtul tezelor de doctorat în Chimie – tocmai ceea ce se șoptea despre Elena Ceaușescu: primirea pe nedrept a titlului de doctor în Chimie.
– Destui specialiști consideră că actualul „boom” informațional este mai degrabă un neajuns, că una dintre cele mai uzuale greșeli este a crede tot ce citești. Cum selectăm esențialul?
– Vina pornește de la degringolada din Învățământ, este și a presei literare și ajunge, ca un bulgăre de zăpadă, la programul haotic și de slabă calitate a televiziunilor – opiu pentru popor, vorba lui Marx -, ce mănâncă orice fărâmă de timp liber a oamenilor – un tranchilizant dat pentru a adormi vigilența oamenilor cărora li se fură Patria. Ați auzit ceva negociere despre Cultura României la intrarea în UE ? Eu, nu! Adesea îmi recit poezia lui George Coșbuc, Noi vrem pământ!, mai cu seamă versul: Pe fete ni le ceri, dar tare mă tem că se poate ajunge și la: De-avem un cimitir în sat,/ Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug”…
– Mai este literatura absolut indispensabilă oamenilor?
– Desigur! Din Antichitate, de la scriitorul Terențiu știm că Scripta manet, iar mai de curând, cu vreo jumătate de secol în urmă, Tudor Mușatescu spunea: „Când cărțile se vând greu, oamenii se vând ușor, iar țara se dă pe degeaba”.
– De curând, v-ați mutat în Capitală. Când și cu ce sentimente ați venit la Piatra-Neamț? Și cum ați plecat?
– La Piatra-Neamț am venit la 1 septembrie 1969, cu repartiție guvernamentală, ca absolvent al Facultății de Fizică a Universității București. Toți absolvenții de Fizică am fost adunați la Cluj, unde ni s-a oferit, în ordinea mediilor de absolvire (media tuturor celor cinci ani, adunată cu nota Licenței în Fizică și suma împărțită la 2) locurile disponibile în România. A fost anul în care s-au oferit 50 de sutimi în plus tuturor celor cu activitate pe vremea studenției în organizațiile studențești, în organizațiile PCR din facultate, dacă erau membri, în UTC – tot felul de stimulente „partinice”. Așa că eu, cu medie mare, aproape de 10, visând un loc în București (începuse deja să mă prindă morbul scrisului), n-am putut să aleg decât Săvinești, unde un director, de bună credință, de altfel, când i-am cerut un loc unde să dorm, m-a întrebat: „Bine-bine, ai facultate de Fizică, dar tu liceu îl ai?” (Era perioada când veneau și cei cu facultate muncitorească, făcută fără a avea liceul.) Ajuns în Piatra, primul drum l-am făcut la Teatrul Tineretului, să discut cu directorul Eduard Covali și cu secretarul literar Paul Findrihan, care îmi răspunseseră amabil și încurajator piesei mele de teatru A fluierat în timpul Evangheliei, ce le-o trimisesem prin poștă. Abia apoi m-am dus la Săvinești, cu gând să iau „negație”, să găsesc un loc în București, deși Capitala era „oraș închis” – știam că acolo era „bătaia peștelui” pentru un scriitor; n-aș fi ajuns să scriu mai bine; mai rău, cu siguranță, dar aș fi fost mai vizibil, cu vanitatea tinerească a notorietății satisfăcută.
– Pe scena unui teatru profesionist ați debutat în 1974, cu Valea Râsului…
– …deși, din Biblie știm că nimeni nu-i profet în satul lui. Venirea la TT a scriitorului Viorel Știrbu, fost director al Teatrului din Turda, a însemnat includerea piesei mele în repertoriul TT-ului, lui îi datorez premiera, cum, la fel de bine, datorez publicarea piesei mele Șerifii, la care țineam cel mai mult, că mă reprezenta, scriitorului Theodor Mănescu, un fel de mare boier la suflet în relațiile cu confrații, poate de aceea nici nu a rezistat prea mult ca director general al Direcțiilor Teatrelor din Casa Scânteii. După ce a citit piesa mea, m-a chemat la el, mi-a dat textul dactilografiat și un bilețel, să le duc la Revista Teatrul s-o dau directorului. Pe bilețel scria: „Vă trimit piesa de teatru Șerifii de Constantin Munteanu, pe care v-o aduce autorul, s-o publicați așa cum este în numărul din noiembrie”. Numărul din noiembrie 1977 intrase deja la tipar, pentru cel din decembrie era pregătită o piesă de teatru despre Avram Iancu, așa că piesa mea a fost publicată în ianuarie 1978, număr omagial, dedicat aniversării lui Ceaușescu. Singura schimbare propusă mie, ca autor, a fost să o publice cu titlul Nimic despre sânziene. Sigur, mulți din redacția revistei, dacă cineva s-ar fi supărat că revista publicase un așa text, s-ar fi scuzat că ei nu au mai avut timp să citească piesa, având încredere în recomandarea directorului general din Casa Scânteii – de-ale comunismului…
– Acum, când ați plecat definitiv din Piatra-Neamț la București, să fiți alături de copii și de ajutor nepoților, cu ce sentimente v-ați despărțit de oraș?
– Cu aceleași sentimente cu care plec mereu din satul natal. Am plecat din Piatra-Neamț într-o dimineață din mijlocul lui septembrie 2021, după ce, trimițând spre noua locuință tot ce adunasem jumătate de secol și doar vreo 400 din cele peste 3.000 de cărți, am predat cheile apartamentului celui care mi-l cumpărase. La trecerea prin Roznov, unde este îngropat scriitorul Constantin Tomșa, am tresărit: m-a încercat o teribilă părere de rău că nu reușisem să conving diriguitorii județului să se gândească să-l onoreze cu titlul de Cetățean de onoare post-mortem al județului Neamț, pentru cărțile despre Literatura din Neamț scrise de el și să conving autoritățile nemțene să reediteze măcar 100 de exemplare din volumul de excepție Un dicționar al literaturii din județul Neamț, – de la copiști la suprarealiști – (secolul al XV-lea – 2012), la care prietenul nedezmințit al scriitorilor nemțeni a trudit o viață întreagă. Astfel, autoritățile, la venirea vreunei delegații oficiale, ar fi avut de oferit un cadou pe măsura faptelor mărețe și perene din acest județ, că linguri sculptate și cămăși brodate găsești în orice talcioc.
– N-o să vă fie dor de Teatrul Tineretului?
– TT nici nu cred că știe că are câțiva dramaturgi de valoare în oraș – e poate singurul teatru din țară care nu a promovat niciun „autor local”, citatul din Biblie i se potrivește de minune și acum.
– Ca scriitor, ce planuri imediate aveți?
– În iunie anul viitor se vor împlini 60 de ani de la declararea încheierii colectivizării agriculturii în România. În 1974 am finalizat piesa de teatru Spații verzi, primită călduros de Radu Nichita Rapaport, secretar literar al Teatrului Mic din București, dar cei mai sus decât el nu au fost de acord cu urcarea pe scenă a piesei de teatru – o piesă în care adun oameni fugiți de colectivizare pe litoral, udători de noapte la „Spații verzi” (unde muncisem și eu vara câte două-trei luni, în vacanțe), intelectuali ieșiți din închisoare etc, etc, dar, recitind acum piesa, mă minunez cum unele trimiteri în viitor s-au adeverit, categoriile sociale au evoluat cam așa cum le intuisem eu dintr-o garsonieră de confort 5, locul în care a germinat toată literatura mea ulterioară, de aceea am și scris cu atâta drag capitolul Cartierul Lenin din romanul în discuție.
– Cum vă simțiți acum, ca „bucureștean”?
– Ca la 76 de ani, în plină pandemie… Nostalgic după anul 1969, când plecam din capitală ducând cu mine cei 5 ani ai Facultății de Fizică, amintirea colegilor minunați cu care mai corespondez încă, dar mai ales fericit că văzusem toate filmele ce intraseră pe ecrane, toate piesele de teatru de pe scenele bucureștene (îmi scăpase doar una singură la Teatrul Evreiesc de Stat), serile de la Cenaclul Labiș, scrisesem câteva piese de teatru care îmi deschiseseră uși la secretariatele literare ale unor teatre mari, inclusiv piesa într-un act A fluierat în timpul Evangheliei, neinclusă în vreun repertoriu pentru că înfiera profesoarele fără har, de neclintit de pe scaunul lor pentru că erau soțiile unor demnitari comuniști, piesă pe care am inclus-o în volumul publicat imediat după Revoluție; citisemmult, foarte mult, și mai cu seamă literatură de calitate, îndrumat de revistele literare, dar și de profesorii de la Litere, ale căror cursuri le frecventasem și… tot ce mai poți aduna între 19 și 24 de ani, când ești student în capitală, venit din Iași, de la Liceul Internat „Costache Negruzzi”, din care ieșeam în oraș doar cu rândul, duși la vreun film, ori să umplem stadionul la vreun meci de mâna a doua. Oricum, n-am recitat niciodată versul bacovian: Liceu, – cimitir al tinereții mele; înțelesesem că părinții mei mă dăduseră la școală „mai departe” și munceau din greu pământul, să mă întrețină prin internate, ferm convinși că dacă ai carte, ai parte…
A consemnat Violeta MOȘU
