Candid Stoica, actor: „Pentru mine, Teatrul din Piatra-Neamț a fost ca un miracol, care mi-a pus în valoare personalitatea”

Alături de Ileana Stana-Ionescu, în spectacolul „Cred în tine” (1962)

Un actor este atât de bogat interior, încât nu ajunge timpul ca să-l poți cunoaște. Dăruit trup și suflet personajelor sale, Candid Stoica (n. 14 septembrie 1935, București) s-a aflat constant în atenția publicului. A stârnit un mare interes și prin scrierile sale, inestimabile memorii teatrale datorate spiritului său de largă colegialitate. A debutat la Teatrul de Stat din Piatra-Neamț în 1961, imediat după absolvire, și a jucat timp de trei stagiuni pe „scândura” unei instituții de cultură ajunsă legendară.

– A fost ușor să intrați pe ușa din față a teatrului? Ați absolvit în 1961, erau patru clase cu mari profesori în frunte: Ion Finteșteanu, Geor­ge Dem. Loghin, Moni Gheler­ter și Dina Cocea. Dumneavoastră ați absolvit la clasa lui Moni Ghelerter.

– Nu a fost ușor. Am dat de trei ori examen și doar a patra oară am reușit. Prima mea profesoară a fost Sorana Coroamă, care a fost dată afară din toate instituțiile de cultură – în urma arestării fratelui său, doctorul Gheorghe Plăcințeanu, care fugise cu Lica Dej la Paris – iar noi, cei 13 studenți, am fost preluați din anul II de marele regizor Moni Ghelerter, autorul atâtor spectacole de referință.

– Cum ați ajuns la Piatra-Neamț? Era deja teatrul de aici un loc ispititor, tentant?

– Am ajuns la Piatra-Neamț, care atunci era doar o secție a Teatrului din Bacău, mai întâi printr-un calcul simplu: era un colectiv nou, în care puteai ușor să te dezvolți, apoi, prin faptul că, din cei 80 de absolvenți, directorul Ion Coman m-a ales pe mine să fiu cel care să convingă un grup de cinci studenți, care să vină la Piatra-Neamț, promițându-ni-se case, haine, salarii bune și roluri… chiar și neveste! Până la urmă, i-am convins pe Alexandru Lazăr de la clasa mea și pe Traian Stănescu, Ioana Manolescu și Cătălina Murgea de la clasa maestrului Loghin. Odată cu venirea noastră, a celor cinci absolvenți, secția de teatru a devenit teatru de sine stătător: Teatrul de Stat din Piatra-Neamț. Era anul 1961! Deci… noi, cei cinci, alături de alți câțiva actori – care jucaseră sub egida Teatrului de la Bacău, secția Piatra-Neamț: Andrei Ionescu și Ileana Stana-Ionescu, Adria Pamfil-Almăjan, Dodo Voicescu, Nelu Manolescu, soții Varduca – am fost primii salariați ai noului teatru de la poalele Ceahlăului. La un an după sosirea grupului nostru, a venit la Piatra-Neamț actrița Paula Chiuaru, studenta a maestrului G. Dem Loghin, care a avut un episod de dragoste cu scriitorul Teodor Mazilu (care a stat la Piatra-Neamț câteva luni), episod descris de mine în piesa Dosarul Curvelor sau Paula și Teodor sau Căsătorie eșuată.

Traian Stănescu și Paula Chiuaru, în spectacolul „Orfeu în infern” (1964)

– Cum a fost întâlnirea cu directorul Ion Coman, omul căruia îi datorăm prestigiul acestei instituții?

– Întâlnirea cu Ion Coman a fost normală, chiar banală, el neavând aura pe care și-a câștigat-o mai târziu. Mai curând avea aspectul unui achizitor de materiale sau o persoană care „aranjează” cu noi o afacere și nicidecum de director de teatru, așa cum ne imaginam noi… (În volumul meu Culise se află un capitol dedicat lui Ion Coman deloc encomiastic).

Ce a însemnat Teatrul Tineretului pentru cariera dumneavoastră artistică? Ați jucat în câteva spectacole memorabile: Nota zero la purtare de Octavian Sava şi Virgil Stoenescu, regia Gabriel Negri, Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, regia Cornel Todea, Orfeu în infern de Tennesse Williams, regia Cornel Todea, ca să dau doar câteva exemple.

– Teatrul din Piatra-Neamț – și nu al Tineretului, titulatură pe care și-a luat-o după plecarea mea spre capitală  – a fost pentru mine ca un miracol, care mi-a pus în valoare personalitatea, oferindu-mi, în cei patru ani, cât am stat la Piatra, roluri de factură absolut diferită: tânărul timid (Daniel) din Nota zero la purtare, un bătrân duios (Ion Sorcovă) din Domnișoara Nastasia de G. M. Zamfirescu, un tânăr aiurit care își părăsește familia (Tom) din Menajeria de Sticlă de Tennesse Williams, alt bătrân, de data asta rapace, din Orfeu în infern de Tennesse Williams, Un cățel (Patrocle) din Dumbrava Minunată, un rol de îndrăgostit în piesa sovietică Cred în tine de A. Korostilov, în care am avut-o parteneră pe Ileana Stana-Ionescu, alt personaj rapace (Chiril) din Trei Generații de Lucia Demetrius, un personaj complex (Chirică) din Omul cu Mârțoaga de G. Ciprian, un om șiret, cu „două fețe” în Nila Toboșara, un gropar în piesa bulgărească Generalul și Nebunul de A. Wagenstein, Un țăran în comedia Dracul Uitat de Jan Drâda, un pianist (Iulian) din O singură viață de I. Hristea. Și asta numai în patru ani!

Candid Stoica și Adria Pamfil-Almăjan, în spectacolul „Menajeria de sticlă” (1962)

– V-aș ruga să-mi vorbiți și despre regizorii acelor vremuri: Negri, Giurchescu, Todea, Marcel Anghelescu…

– Cu toți regizorii cu care am colaborat m-am înțeles de minune. Eram avid să învăț meseria de teatru pe roluri interesante și îi ascultam cu religiozitate pe absolut toți regizorii cu care am lucrat, regizori talentați, inteligenți, care au văzut în mine un actor cu reale resurse, capabil să interpreteze roluri de substanță și totodată foarte diferite: Cornel Todea (4 spectacole), Gabriel Negri (4 spectacole), Lucian Giurchescu, Marcel Anghelescu, Ariana Kuhner, Gh. Jora (1 spectacol).

 – Pe atunci și celebrul cântăreț Cristian Vasile era angajat al Teatrului Tineretului.

 – În anii aceia, 1961‒1964, Vasile Cristian era angajat ca regizor tehnic și, normal, am avut zeci de conversații cu el și cu soția sa Rada Moldovan, care ocupa postul de sufleur. De fapt, nu era căsătorit legal cu Rada. Dar regimul l-a obligat să divorțeze de prima soție, Francesca Cristian, cu care se căsătorise în tinerețe și de care nu divorțase, și să se căsătorească legal cu doamna Rada Moldovan, ca să primească o cameră în plus, pentru că locuința în care locuiau de la venirea lor în oraș se demola. Am participat ca martor la cununia lor civilă. El – care avusese succese extraordinare la Viena, Budapesta și Paris – făcea acum o meserie, pentru care nu avea tragere de inimă, doar pentru a primi un salariu, ca să poată supraviețui. Avea 51 de ani și era un om tare bolnav. A murit în 1974, la Sibiu, după un scurt popas la Predeal. Am ascultat din gura lui povestea Zarazei și am fost uimit, mulți ani mai târziu, de povestea născocită de Mircea Cărtărescu într-o care de pură fantezie. Despre Vasile Cristian, G. Popa Mijea și alți actori ai teatrului (Alexandru Lazăr, Mitică Popescu, Traian Pârlog, Edi Covali, Mimi Caragiu, medicii Micșa și Negruți) am scris o piesă intitulată O scrisoare deschisă. Am trimis-o și Teatrului din Piatra-Neamț, dar n-am primit niciun răspuns.  

În ce ritm funcționa și trăia orașul atunci?

– Piatra-Neamț, pe vremea aceea, era un liniștit orășel de provincie, cu multe case cu grădini și pomi fructiferi, cu două cinematografe, o librărie (lipită chiar de clădirea teatrului), un restaurant lacto-vegetarian și un altul intrat în legendă, Garofița, de care își amintesc absolut toți actorii care s-au perindat pe la Teatrul din Piatra-Neamț, un muzeu (Casa memorială Calistrat Hogaș), un delușor chiar în mijlocul orașului numit „Parcul Gospodinelor”, o echipă de fotbal în divizia C intitulată „Ceahlăul”, un râuleț cu nume ciudat, Cuejdiu (un afluent al Bistriței), o pensiune la care eram abonați toți să mâncăm, o stradă plină de magazine, ai căror responsabili erau toți evrei, o închisoare situată pe strada Libertății, cimitirul amplasat pe strada Recunoștinței și un public care iubea teatrul și artiștii, și care ne-a primit de la început cu dragoste și simpatie.

– Când debutează cu adevărat un actor? La prima apariție pe scenă? La primul rol mai mic? La primul „principal”?

– În mod normal se spune că un actor debutează pe scena unui teatru atunci când joacă primul rol, indiferent dacă e mare sau mic. George Vraca a debutat la Teatrul Național cu un rol de bătrân, în Cocoșul Negru de V. Eftimiu.

– Cineva din teatru spunea: aveam tinerețe, ce ne mai trebuia somnul? Sunteți de acord?

– Despre teatru și despre actori s-au spus și se spun în continuare tot felul de vorbe, de fraze mai inteligente și mai puțin inteligente, ca și cea pe care o reproduceți dumneavoastră. În mod normal e nevoie și de tinerețe, și de somn. Dar, după părerea mea, e nevoie și de experiența și maturitatea pe care au acumulat-o „bătrânii”.

– Teatrul este locul unde totul se poate întâmpla?

– Se poate spune și așa, dar, în ultimă instanță, fraza e doar o legendă… Desigur, se pot întâmpla minuni ca dintr-o piesă slabă să iasă un spectacol minunat, se poate întâmpla ca la un actor în care nimeni nu credea să răsară un mare talent, se mai poate întâmpla ca situația, piesa, colectivul să nască un loc care să dea naștere unei capodopere sau a unui climat de lucru de înțelegere, de apreciere reciprocă, care să genereze spectacole de bună calitate și de o forță surprinzătoare, de energie și optimism, sau de critică acerbă la adresa unor lipsuri sau neajunsuri ale societății respective. Dar se mai poate întâmpla ca o piesă despre care se credea că e bună – cu un regizor foarte bun și cu o distribuție excelentă – să „cadă” după câteva spectacole. Criticii au consemnat despre căderea miraculoasă a multor spectacole: Regele Lear din timpul directoratului lui Caragiale sau insuccesul piesei Nae Niculae de G. Ciprian la Teatrul „Regina Maria”, sau, în vremuri mai apropiate de noi, Vizita bătrânei doamne cu V. Rebengiuc și Luminița Gheorghiu la Teatrul „Bulandra”, în 1993, sau Troilus și Cressida de W. Shakespeare de la Teatrul de Comedie, din anul 1994 (regizor Dragoș Galgoțiu). Sau cazul spectacolului Concurs de frumusețe, care s-a jucat la două teatre din țară doar de câteva ori, iar la Teatrul de Comedie s-a jucat de peste 300 de ori.

– Cine-i cel mai în măsură să vă răsplătească strădaniile scenice. Publicul și numai publicul?

– Există o cutumă, că valoarea unui actor o dă afecțiunea publicului. Dar în lume sunt și alte moduri de a aprecia valoarea unui actor și anume: câți bani a câștigat de-a lungul timpului. Sunt actori foarte buni, talentați, plătiți cu un salariu modest și sunt actori (în SUA) care sunt apreciați… cu contracte de milioane: Smoktunovski, Amza Pellea, Toma Caragiu, Gh. Dinică au fost plătiți cu sume minore în comparație cu sumele încasate de De Niro sau Al Pacino.

– În munca dumneavoastră ați păstrat același entuziasm de la început, aceeași pasiune, vă animă aceeași dorință de rigoare?

– Nu vreau să mă laud față de dumneavoastră, dar pe tot parcursul vieții mele artistice – mi-am desfășurat activitatea la Teatrul din Piatra-Neamț, la Teatrul din Ploiești, la Teatrul de Comedie și Televiziunea Română – am avut constant aceeași pasiune și dragoste pentru teatru, și dorință de a mă perfecționa, de a fi veridic.

Candid Stoica și Adria Pamfil-Almăjan (sus), Traian Stănescu și Dora Stoenescu-Vurtejanu (jos), în spectacolul „Orfeu în infern” (1964)

– Întrebările pe care vi le puneți, își găsesc răspunsuri capabile să vă atenueze neliniștile existențiale?

– Ciudat, dar n-am ceea ce dumneavoastră numiți neliniști existențiale. Am fost și mai sunt un iubitor al teatrului de calitate, ferit de diplome și de premii și mă simt bine în pielea mea. În altă ordine de idei, după dispariția soției mele, Sara Dan Meerovici (care a fost actriță marionetistă la Teatrul Țăndărică, dar mai întâi fusese angajată sufleur la Teatrul din Piatra-Neamț), am început să scriu poeme (volumul Gânduri despre Sara) și, de nouă ani, săptămânal, scriu cronică teatrală la revistele Viața Medicală și Bucureștiul literar și artistic, cronici care au apărut în volumul Cronici cu spini de trandafiri.

Candid Stoica, în turneu în Iugoslavia, cu actorii Teatrului de Comedie

 – Volumele de memorii teatrale pe care le-ați scris se bucură de mare succes. De unde provine patima scrisului?

 – Patima scrisului, vorba unui personaj, e patimă mare și provine din lectură, din cărți și din… vise. Am fost un asiduu cititor de cărți și reviste și am avut de-a lungul vieții mulți prieteni în rândurile scriitorilor… Odată – era prin anul 1970 – eram la un cenaclu al unor dramaturgi, unde nu era voie să lauzi, ci trebuia doar să criticăm și l-am criticat destul de dur pe un prieten dramaturg, încât acesta la sfârșitul lecturii m-a întrebat dacă nu scriu și eu.

 – Doamne ferește! am răspuns speriat.

 – Nimic, nimic, nici măcar o poezioară, un catren?

 – Nimic, nimic.

 – Dar nu poți să ne spui o poveste, ceva amuzant?

 – Ba da, le-am răspuns, și le-am povestit pățaniile mele cu sarcina mea primită din partea sindicatului de a înființa un stand de cărți în Teatrul de Comedie, povestire care i-a amuzat. Episodul l-am relatat pe larg în primul meu volum, Acele lucruri aiuritoare care se petrec în spatele scenei.

 – Du-te acasă și scrie ce ai povestit, mi-au spus.    

Așa am făcut și peste o săptămână le-am citit ce am scris.

– Ceea ce ai povestit avea haz, avea humor, ceea ce ai citit este o poliloghie lungă și nesărată. Apucă-te să înveți să scrii.

 – Mai pot învăța la vârsta mea? Am 35 de ani!

 – Poți, mai toți mari scriitori au devenit celebri la jumătate vârstei…

Le-am ascultat sfatul și de atunci… învăț să scriu!

– De când nu ați mai fost la Piatra-Neamț?

– De multă vreme… de prin anul 2000, când am jucat spectacolul Patru pe o canapea plus valetul, spectacol al Teatrului Incomod (teatru pe care l-am înființat, împreună cu Iurie Darie, Anca Pandrea și Radu Iftimovici, imediat după evenimentele din Decembrie ʼ89).

Piatra-Neamț, ținut magic

Țară de poveste

cu oameni minunați

cu o vorbă neaoșă

de  crezi… cu ei vorbind

că ești slujer, vornic sau grămătic.

 Loc de vise și de făurit cariere,

loc de iubire și de pasiune

 Loc de tinerețe nestăvilită

de îndrăzneală creatoare

Și de amintiri nesfârșite

vis de tânăr actor

ideal orbitor

câțiva ani ai oficiat

și pe veci te-a marcat.

A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Arhiva personală a actorului Candid Stoica.