Prof. dr. Christian Crăciun, scriitor: „Avem o literatură mai bună decât merităm”

Criticul literar și eseistul Christian Crăciun s-a aflat printre scriitorii care au participat, zilele trecute, la lansările de carte prilejuite de cea de-a XI-a ediție a Târgului „Librisși la Maratonul Eikon, organizat la Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu” Neamț. Doctor în filologie din 2005, cu un studiu despre imaginarul temporal eminescian, profesorul Christian Crăciun s-a născut la 13 decembrie 1953, la Floreşti, în județul Prahova. Colaborator al Editurii Eikon, iubește literatura și trăiește numai pentru ea. Spune că esența vieții este bunătatea, iar unul dintre numeroasele paradoxuri ale prezentului nostru cultural este acela că, în ciuda faptului că scade catastrofal numărul de cititori, avem o literatură sincronizată, care poate sta ușor, dacă am ști s-o promovăm, alături de marile literaturi de astăzi din Europa.

– Trăiți în ritmul omului modern?

– Nu, pentru că nu-mi place graba. Sunt un ticăit. Până la urmă, știu că tot acolo ajung, chiar dacă merg încet. Sigur că sunt cuplat la toate telefoanele, televiziunile și toate lucrurile acestea specifice omului modern. Calculatorul meu merge din momentul în care m-am trezit până adorm, dar, sufletește, încerc să evit această trepidație.

– Ce se înțelege prin inteligență literară?

– Nu orice alăturare de cuvinte devine automat literatură. Există oameni care au talentul de a expune stările pe care le trăiesc, de a le trece în cuvinte și alții care nu au acest har. Numărul de cuvinte dintr-o limbă este același pentru toți. Unii pot să facă din ele artă și nu mă refer la poezie, acesta este alt teritoriu, mă refer la proza obișnuită.

– Lipsa de talent urâțește și cea mai perfectă frumusețe?

– În mod categoric. Există un precept al unuia dintre sinoadele ecumenice care spune că omul dacă n-are har, să nu picteze, putem să adăugăm, să nu scrie, pentru că face rău. Din păcate, noi nu ne conformăm. Suntem o societate laicizată complet și nu ascultăm de acest îndemn, care nu e neapărat teologic, e de bun-simț. Cel care n-are har să nu se ocupe de un domeniu care-i al harului, adică al talentului. În toate domeniile sunt oameni cu foarte mult talent și e bine să existe o scară valorică, apreciativă, care trebuie și recunoscută. Nimeni nu este inutil. Atenție, inutilitatea nu există. Fiecare om își are rostul lui. Totul e ca omul de jos să nu-l bage cu capul sub apă pe cel de sus, care-i mai bun decât el, iar cel de sus să nu-l disprețuiască pe cel de jos.

– De ce ne este greu să-l recunoaștem pe cel mai bun decât noi?

– Pentru că lumea noastră contemporană nu mai este educată în a recunoaște și a respecta valorile. Este o lume care neagă de la început valoarea, pentru că ea este prin excelență discriminatorie. Pentru a recunoaște valoarea înseamnă că A e mai bun decât B. Uitați-vă că spiritul competitiv nici la școală nu mai există, se tinde ca notele să fie eliminate, în ciclul primar, de foarte mulți ani, se dau calificative, nu se mai acordă note, tocmai pentru a uniformiza totul. În artă, oamenii sunt dornici mai degrabă de o „valoare” aeriană, impalpabilă, care se numește glorie. Oamenii vor glorie.

– Dumneavoastră ați cunoscut gloria?

– Nu, Doamne ferește, nici n-am căutat-o, nici n-am cunoscut-o. Sunt un om retras, trăiesc în provincie, nu frecventez lumea scriitoricească, am început să public foarte târziu față de alți scriitori. Mi-a plăcut anonimatul și-mi place în continuare, deși mai apar pe la manifestări publice, dar e mult mai bine așa. Aceasta e opțiunea mea de viață.

– Vă este indiferent dacă lăsați sau nu în urmă o operă?

– Nu, nici nu mă gândesc la așa ceva. Am un număr de cărți scoase și mă bucur că sunt câțiva oameni pe care i-am făcut fericiți că le-au citit. Asta, deja, arată că nu mi-am trăit viața degeaba. Nu trebuie să citească un milion de oameni cărțile mele, nu mă interesează. Dacă sunt câțiva oameni care au apreciat ce am scris, pentru mine, ca mulțumire și împlinire sufletească, a fost mai mult decât suficient.

– Esența vieții constă în inteligența sa?

– Nu. Esența vieții este bunătatea. Inteligența este un dar în plus de care trebuie să știi să te bucuri și să-i bucuri pe alții. Știm bine preceptul biblic că trebuie să dăruiești darul pe care-l ai, ca să te bucuri de el.

– Care sunt cititorii dvs. preferați și care ar fi lucrul cel mai important pe care ați dori să li-l transmiteți direct?

– De bună seamă, cititorii inteligenți, empatici. Eu nu scriu nici poezie, nici roman, adică lucruri care sunt îndeobște citite. Tipul de eseistică pe care-l practic se adresează unui număr redus de cititori. Ca pe sârmă, eu merg între critica literară și eseu. Cărțile mele sunt de multe ori un pretext de a vorbi despre altceva, despre mine însumi, așa cum încerc să spun și în ultima carte care tocmai a apărut. E o literatură care asumă un număr mic de cititori, este o literatură de idei, un limbaj uneori cam pretențios, dificil. Așa ceva se citește extrem de puțin și nu poate avea succes de librării, de vânzare.

Dvs. ce vă place să citiți?

– De mulți ani, am redus, din păcate, cantitate de literatură pe care o citesc. Citesc mai mult eseu, istorie, memorialistică, teologie, filosofie, adică m-am îndreptat spre o altă zonă a culturii. Unul dintre numeroasele paradoxuri ale prezentului nostru cultural este acela că, în ciuda faptului că scade catastrofal numărul de cititori, că avem o cifră ridicol de mică a vânzărilor de carte, avem o literatură foarte bogată, foarte diversă, perfect competitivă. Avem o mulțime de scriitori de valoare. Avem o literatură mai bună decât merităm. Sunt fericit pentru asta, mă întreb uneori de unde apar acești scriitori, care știu bine că nu vor fi citiți, nu vor fi apreciați, nu vor câștiga bani sau glorie. Avem o literatură sincronizată, care poate sta ușor, dacă am ști s-o promovăm, alături de marile literaturi de astăzi din Europa. Aici e vorba nu de valoare, ci despre marketing-ul cultural, care ar trebui să se adauge, să sprijine, să stimuleze valoarea.

– Marketing pe care nu-l prea avem…

– L-am avut într-o scurtă perioadă a Institutului Cultural Român care a știut să facă o breșă în această direcție. Din păcate, acea conducere a ICR-ului a fost rapid expulzată și acum ICR-ul nu mai are pertinența internațională de atunci. Fiecare scriitor se afirmă pe cont propriu, dacă poate. Ori, sunt foarte puțini care pot.

– De câți ani colaborați cu Editura Eikon și cu domnul Valentin Ajder?

– De vreo 10 ani. A fost o întâlnire absolut întâmplătoare, pentru mine, salvatoare,  îmbucurătoare, sper, pentru domnul Ajder. Ne-am întâlnit la o lansare de carte, era un volum de poezie de vreo 600 de pagini, numai un nebun frumos ca domnul Ajder putea scoate așa ceva, autorul era un fost elev de-al meu, Mircea Dinu. E unul dintre marii poeți de astăzi, absolut necunoscut, pentru că, dincolo de acest volum, nu a mai vrut să scrie. Cu domnul Ajder nu mă văzusem niciodată, i-a plăcut cum am vorbit și, de atunci, tot colindăm țara în lung și-n lat. Cărțile nu se mai vând. Nici prețul nu e foarte mic, dar cauza este desconsiderarea omului de cultură. De asta suntem nevoiți să umblăm după noi cu cărțile. Dacă oamenii nu mai vin în întâmpinarea cărții, trebuie să se ducă, iată, cartea la om. Mai arăți cartea și atunci omul mai vede un autor. De pildă, câtă lume a auzit de Dan Tomuleț, una din marile inteligențe ale României de astăzi, care tocmai și-a lansat aici, la Târgul de carte de la Piatra-Neamț, printr-o conferință, o traducere comentată-eveniment – a „Evangheliei după Ioan”? Noi nu ne cunoaștem valorile, la televiziuni se promovează alte bâzdâganii, nu valorile, nu cultura. Omul de cultură nu-i apreciat. Ați văzut că, la înmormântarea lui Belmondo, la catafalcul lui, a vorbit președintele Franței? Ori, iertați-mă, Belmondo n-a fost un actor de talia lui Caramitru. Asta este deosebirea dintr-o cultură majoră și una minoră. Noi ne plângem, că ne place să ne plângem, că nu ne bagă lumea în seamă, că suntem ignorați cultural. Suntem ignorați pentru că ne ignorăm cultural. Am fost 42 de ani profesor de limba și literatura română, iar ultimele mele generații au fost din ce în ce mai dezinteresate de literatură, de performanță cognitivă, de bucuria de a cunoaște, de a ști. Dar nu din vina lor. Sistemul îi buba, el construiește așa elevii. Învățați cât mai puțin, că e mult mai bine. Nu mai dă nimeni doi bani pe elevul care învață. E bine că am ieșit la pensie, pentru că nu mai puteam să predau ceea ce știam eu că trebuie să predau. Copiii și părinții și autoritatea doresc să predai strict doar ceea ce se cere la Bacalaureat. Ori ceea ce se cere la Bacalaureat e o caricatură. Nu are nicio legătură cu literatura. Cele mai bune generații le-am avut cam la cumpăna de după revoluție. Atunci s-au ales astrele sau așa a vrut Dumnezeu, au fost niște copii extrem de dotați care veneau și cu respectul cuvenit pentru profesor și învățătura care era înainte, și au apucat să se bucure și de beneficiile libertății. Era fantastic, exista acea voință de a face lucruri. Am avut și un cenaclu care a durat din primul an când am intrat în învățământ și până după ’90, când s-a stins încet-încet. Nu veneau neapărat să citească poezie sau proză, ci veneau să vorbim. Era o oază de libertate în sistemul acela care te chinuia și te malforma sufletește. Acea insulă de libertate a însemnat foarte mult și pentru ei, și pentru mine, pentru că, sufletește, n-aș fi putut supraviețui acelui regim.

– Faceți parte din minunata lume a visătorilor?

– Da, sunt un utopist convins, deși am reacțiile mele atroce de pesimism, referitor la încotro se îndreaptă lumea. Cred în puterea oamenilor buni, adică a oamenilor care schimbă lumea și unul dintre extraordinarele avantaje ale acestor călătorii pe care le facem noi este faptul că am cunoscut incredibil de mulți oameni extraordinari. În momentul în care oamenii buni se vor coaliza și vor începe să facă lucruri importante împreună, țara se va schimba în bine. Aceasta este esența speranței mele.

– Cum v-ați scris cărțile? Ați scris întotdeauna din plăcere?

– Nu neapărat, de aceea am și debutat după vârsta de 50 de ani. Scrisul n-a fost niciodată pentru mine realmente o plăcere. Mi se părea că, dacă scriu, fur din timpul cititului. Pentru mine, cititul era bucuria supremă și mai târziu am descoperit și bucuria de a mă exprima în scris. Am publicat, sigur, și înainte de ’89, prin reviste din Ardeal, totdeauna a fost un mod de a mă regăsi, deși n-am publicat poezie sau roman, dar a fost un mod de a vorbi despre mine prin cărțile pe care le citeam și scriind numai despre cărțile care-mi spuneau mie ceva, care aveau un ecou în mine și acel ecou încercam să-l redau cititorilor. Sunt și scriitori contemporani care nu cedează modelor și care nu cedează presiunii psihologice ideologice, a postmodernității și care vorbesc așa cum trebuie despre omul de azi și despre omul dintotdeauna, pentru că nouă ni se pare că am reinventat roata și omul de astăzi este cu totul altul, dar nu-i așa. Eu am o revoltă împotriva unui curent care se numește postumanism, transumanism, care încearcă să elimine omul din centrul lumii. Când ai eliminat omul, ce mai rămâne? Vor rămâne cyborgii? E o problemă foarte complicată, am scris despre ea în ultima vreme, tocmai pentru că e una dintre chestiunile care mă îngrozește, neputând imagina postomul. Cyborg-ul va putea face orice, și copii probabil, dar nu va putea face niciun fel de artă.

– Iubitorul ideal de literatură este același cu iubitorul real?

– Eu am fost și sunt un bulimic al lecturii, citesc cât pot. Depinde și ce alegi să citești. Pentru că nu orice lectură este ziditoare. Depinde și ce transformări sufletești îți creează, sigur, e și un snobism aici, să fii la curent cu tot ce e nou: „Cum, n-ai auzit de autorul respectiv?” Eu sunt suficient de bătrân, din fericire, să depășesc această întrebare și să nu am inhibiții. „Nu, domnule, nu l-am citit pe cutare… și nici nu am de gând să-l citesc”. Am stupefiat pe câțiva, nu mai am timp de asta, prefer să citesc niște texte esențiale sau, mai ales, să recitesc. Mi-ar plăcea să reiau toată biblioteca mea de la un capăt la altul și să recitesc măcar jumătate dar sigur că nu mai am timp, de aceea mă restrâng la autorii vechi, esențiali.

A consemnat Violeta MOȘU