Părintele Gheorghe Mocanu bucură cu marile sale învățături, interesează nespus. Contopește, în oficierea slujbelor, tot avântul sufletului său. S-a născut la Păunești-Vrancea, în anul 1961. În 1973, familia s-a mutat la Bicaz. Este al cincilea copil din cei șase ai familiei Mocanu. A urmat Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț și Facultatea de Teologie din București. Este căsătorit și are trei copii.
– Ne aflăm în Săptămâna Mare, perioadă în care toate drumurile unui creștin duc spre Înviere. Cum trebuie să întâmpinăm această mare sărbătoare creștină?
– Învierea este temelia creștinismului și lumina dătătoare de sens pentru tot universul. Paștele nu trebuie să fie numai o ceremonie, sărbătorirea celui mai important eveniment din istoria omenirii, ci trebuie să ne străduim ca această sărbătoare să devină trecere într-o etapă superioară a vieții noastre duhovnicești. Fastul exterior al sărbătorii este inutil fără bucuria din suflet, iar aceasta este o lumină care nu poate străluci decât printr-un suflet curățat de gânduri și fapte rele. Ar fi minunat ca fiecare Paște să fie un pas spre binele sufletesc suprem: a-L vedea pe Hristos cel Înviat în inima noastră, în sensul cel mai propriu cu putință! Cuviosul Nichita Stithatul spune că, după Învierea lui Hristos, îngerii s-au lepădat de posibilitatea de a mai cădea, au primit de la Dumnezeu harul de a rămâne neschimbați în firea lor. Ei s-au bucurat pentru întărirea firii lor dar și pentru faptul că, din acel moment, cetele lor, împuținate după căderea lui Lucifer, au început să se mărească prin sufletele oamenilor mântuiți. Deci, de câte ori sărbătorim Sfintele Paști să ne amintim că împreună cu noi se bucură și îngerii, într-o înfrățire a celor de sus cu cele de jos, a celor văzute cu cele nevăzute în Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, Care este pentru toți Calea, Adevărul și Viața. În noaptea Învierii, să dăm și noi la o parte piatra păcatului și să înviem împreună cu Domnul Hristos! Să ne bucurăm cu bucuria femeilor mironosițe care au găsit mormântul gol și pe Domnul Hristos Înviat, să ne bucurăm cu bucuria Sfinților Apostoli la care Domnul a intrat prin ușile încuiate spre a le adeveri Învierea Sa! Să mărturisim cu entuziasm bucuria Învierii, atât prin cuvânt, cât și prin viața noastră!
– Care-i marea greutate a omului vremurilor noastre?
– Nu sunt nici suferința, nici setea, nici boala, nici foametea, ci lipsa lui Dumnezeu. Or, liniștea noastră este numai în Dumnezeu. Mântuirea presupune un mare paradox: adevărata odihnă și relaxare a sufletului le găsim urcând scara virtuților, însă acest urcuș presupune un efort constant, obositor prin lupta cu neputințele noastre. Dar încununarea cu izbândă a acestui efort este cea mai mare răsplată: pe ultima treaptă a scării duhovnicești intrăm întru bucuria Domnului nostru, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Acolo suntem chemați și spre această odihnă trebuie să ne nevoim. Unul dintre cele mai profunde cuvinte ale cărții Sfântului Ioan Scărarul, care sintetizează mesajul întregii scrieri, afirmă unitatea dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul nostru pe calea desăvârșirii: Dragostea, eliberarea de patimi și înfierea noastră de către Dumnezeu nu se deosebesc între ele decât după nume.
– Cum putem ieși din întuneric la lumină, cum putem să ne înarmăm cu credință, cu dragoste, cu iertare?
– Vă dau un exemplu. Ochii noștri sunt ca niște ferestre: prin ei noi privim lumea dar suntem și priviți. Starea sufletească a omului se dezvăluie, în mare măsură, prin privire. Latinii aveau o expresie: Animus in oculis habitat, adică sufletul locuiește în ochi. Bunătatea sau răutatea, întunericul sau lumina, înțelepciunea sau prostia se pot vedea, așadar, prin intermediul ochiului. Proorocul Avacum (a trăit cu 600 de ani înainte de Hristos) are un cuvânt extraordinar în legătură cu acestea: Ochii Tăi sunt prea curați ca să vadă răul. Este vorba despre ochii lui Dumnezeu Care ne privește cu atâta îngăduință! Așadar, și noi trebui să-i privim pe cei din jur în acest mod, încercând, pe cât este omenește posibil, să vedem doar ceea ce este bun, dăruindu-le celorlalți o privire încurajatoare, tonifiantă, nu tot timpul critică, demolatoare, descurajatoare… De asemenea, dacă viața noastră pare mereu înnourată, e semn că trebuie să ne curățăm fereastra sufletului prin care privim lumea și prin care lumea se revarsă în sufletul nostru. Un fapt pe care-l întâlnim frecvent este chipul trist. Vorbesc de întristarea aceea aparent fără motiv întemeiat. Literații i-au zis melancolie. Medicii i-au zis depresie. De fapt, această întristare e semnul sufletului încărcat de păcate. Un om îngreunat de păcate nu va fi capabil să dea cele mai bune soluții problemelor sale de viață. De aceea, la scaunul Sfintei Spovedanii, omul trebuie să vină cât mai des, eliberându-se astfel de balastul pe care slăbiciunile noastre îl fabrică în fiecare zi.
– De unde vin necazurile și ce reprezintă ele?
– Dacă vine un necaz sau o nenorocire peste noi, să ne gândim că una este rațiunea noastră, alta este rațiunea lui Dumnezeu. Primește ceea ce ți-a dat Dumnezeu, du-ți crucea cu demnitate și cu folos și cere ajutor lui Dumnezeu pentru că El vine în sprijinul tău, îți întinde mâna prietenește, așa cum i-a întins-o Sfântului Apostol Petru. Și deseori, Mântuitorul Iisus Hristos pune umărul și te ajută să-ți duci crucea vieții tale omenești. Pe omul care știe să sufere nu-l lasă Dumnezeu niciodată singur. Un sfânt părinte spune: când omul suferă și plânge pentru Hristos nu mai are nimic de învățat. De aceea nu trebuie să fugim de suferință. Să-i încredințăm lui Dumnezeu ogorul inimii noastre pentru ca să semene Hristos sămânța cea bună a Cuvântului dumnezeiesc și să ne facem împlinitori ai acestui Cuvânt, nu doar ascultători, căci altfel ne amăgim pe noi înșine. Dumnezeu ne oferă grija Sa pentru noi, căci Sfântul Duh lucrează pentru noi prin biserică. De aici îndemnul Mântuitorului de a nu ne lăsa doborâți de povara grijilor lumești: Deci, nu duceți grijă, spunând: ce vom mânca ori ce vom bea ori cu ce ne vom îmbrăca?… Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.
– De ce recunoștința este floare rară?
– Desigur, recunoștința este un sentiment înscris în firea umană, dar pentru că firea noastră a fost alterată de păcat, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să o vindece, să o îndrepte, iar prin Evanghelia vindecării celor zece leproși să restaureze în noi și sentimentul sublim al recunoștinței, care se regăsește până și la animale. Cunoscutul scriitor rus Turgheniev și-a imaginat o mică parabolă prin care a arătat cât de rar se întâlnesc Binefacerea și Recunoștința. Se zice că Dumnezeu a chemat la masă toate virtuțile: Bunătatea, Smerenia, Credința, Adevărul, Dragostea, Speranța, Generozitatea, Blândețea și altele. Două însă, deși erau alături, nu vorbeau între ele, stând spate în spate. Acestea erau Binefacerea și Recunoștința. Le-a întrebat Dumnezeu: Voi de ce tăceți? – Nu ne cunoaștem căci pe pământ nu ne-am întâlnit niciodată, au răspuns ele. În lumina învățării evanghelice, recunoștința trebuie cultivată pentru a deveni o floare foarte răspândită. Ea trebuie să împodobească sufletul creștin, fiind exprimată, în primul rând, față de Dumnezeu, Care, prin jertfa și învierea Fiului Său întrupat, a vindecat firea umană de lepra păcatului. Recunoștința trebuie îndreptată apoi către părinți, așa cum ne îndeamnă porunca a V-a din Decalog, și către toți binefăcătorii noștri, pentru că recunoștința este floarea iubirii, iar iubirea nu cade niciodată.
– Tot ce facem va avea un efect mai târziu? Orice gest pregătește alt gest?
– Omul zilelor noastre se vaită că e suprasolicitat de îndatoririle sociale, familiale și nu are timp să stea de vorbă în rugăciune cu Tatăl său. Dar dacă luăm aminte la cât timp petrecem în fața televizorului sau navigând pe internet, am constata că timp nealocat îndatoririlor stringente există. Unii ar putea spune că e nevoie și de relaxare după o zi de muncă. Însă nimic nu umple de energie și liniște sufletul ca înălțarea minții și inimii către Dumnezeu! Încorsetați de grijile zilnice, uităm că următorul răsărit de soare vine doar cu îngăduința lui Dumnezeu. Trebuie să luăm aminte la câtă credință avem și la felul în care putem să ne-o sporim. De asemenea, e bine să conștientizăm cât mai profund că virtutea credinței presupune un exercițiu permanent de cultivare a încrederii și răbdării, căci toate trec, iar ceea ce rămâne este viața în Hristos. Să nu uităm că orice activitate pe care o îndeplinim cu gândul la Dumnezeu, indiferent că sunt îndatoriri de serviciu, fapte de caritate, îngrijirea celor din familie, reprezintă o rugăciune în sine.
– De ce câteodată ne simțim fără rost, de ce cădem, părinte?
– Mulți spun că Dumnezeu ne-ar fi putut face perfecți, fără să ne fi dat putința căderii. Însă tocmai posibilitatea de a alege ne face să putem crește necontenit din punct de vedere spiritual sau să cădem, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare în Omilii și cuvântări: … cel care hulește pe Creator, că nu ne-a făcut infailibili prin fire, nu face altceva decât să prefere firii raționale pe cea irațională, firii libere și active pe cea imobilă și lipsită de inițiativă. Sfântul tâlcuitor biblic atinge prin aceste cuvinte delicata problemă a libertății, care atârnă atât de greu în balanța relației noastre cu Dumnezeu. Am putea spune că omul a căzut pentru că nu a înțeles acest dar al lui Dumnezeu. Șarpele l-a păcălit pentru că i-a prezentat porunca dată în Rai ca o încălcare a libertății, iar pe de altă parte, omul s-a lepădat de libertatea lui când Dumnezeu i-a cerut socoteală pentru încălcarea poruncii, Adam dând vina pe femeia sa, iar femeia pe șarpe, refuzând să-și asume liber vina. Oamenii, adeseori, au tendința să se dezvinovățească dând vina pe diavol sau pe un semen pentru greșelile lor. O scurtă istorioară exprimă cu un haz amar această lipsă de responsabilitate a omului pentru propriile fapte. Se spune că într-o mănăstire, în timpul postului, un călugăr era chinuit de ispita de a mânca un ou. Și cum voia să facă lucrul acesta în ascuns, s-a hotărât să-l coacă la lumânare. Starețul, luminat de Dumnezeu, a venit în chilia călugărului și l-a surprins asupra faptului. La mustrarea starețului, acesta și-a cerut iertare dar a spus că diavolul l-a împins să facă asta. În acel moment, de după ușă s-a auzit un glas care a spus: Nu, nu, nu! Asta nici eu n-am știut-o, am învățat-o acum de la fratele!
– Indiferența, disprețul absolut față de clasa de valori cum pot fi anihilate, stopate?
– Firea pervertită prin cădere îl îndeamnă pe om să aspire necontenit la condiția de stăpân. Mulți se simt superiori prin ceea ce reușesc în plus față de alți semeni ai lor. Însă uită că tot ceea ce reprezintă calități superioare ale lor sunt daruri dumnezeiești, deci n-au de ce a se împăuna cu ele în fața altora. Fiecare dintre noi avem un dar al nostru de la Dumnezeu și dacă îl valorificăm cu grijă și efort, prin asta suntem superiori, însă trebuie să ținem cont că și cel de lângă noi are un dar. Având aceste daruri, oamenii sunt datori să le folosească spre binele tuturor. Dacă Hristos a venit ca să slujească oamenilor spre mântuirea lor, înseamnă că și noi trebuie să slujim celorlalți ca să ne mântuim. Prin această slujire înțelegem legătura sinceră pe care o stabilim cu ceilalți: întrajutorarea în vremurile grele și bucuria pentru izbânzile aproapelui. Practicarea zilnică a exercițiului slujirii ne lărgește treptat inima până când, în ea, încape întreaga umanitate, cum încape în inima lui Hristos.
– De ce credința și numai credința ne menține inteligenți, puternici, întăriți spiritual?
– Miezul credinței creștine nu stă doar în cuvinte frumoase, ci în fapte bune, în credința lucrătoare prin iubire, după voia lui Dumnezeu. Să ne ferim de a cădea în păcate, prin cugete rele și pătimașe, să ne rugăm pentru semenii noștri și să-i ajutăm în necazuri. Aceasta este porunca pe care o avem de la Domnul: Cine iubește pe Dumnezeu trebuie să-l iubească și pe fratele său și cine rămâne întru dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Tot timpul trebuie să fim puternici. Chiar și în cele mai grele momente, va găsi Dumnezeu să ne trimită ajutor, dar și noi trebuie să dăm ajutor ori de câte ori avem ocazia. Cea mai frumoasă faptă a credinței, a prieteniei este să-ți aduci prietenii la Hristos. Una dintre dovezile credinței este rugăciunea. Rugăciunea este o alifie a sufletului, care, prin amestecul ei de dumnezeiesc și omenesc, ne tămăduiește rănile provocate de săgețile ispititorului.
– Părinte Gheorghe Mocanu, la 1 august se împlinesc 23 de ani de când Mitropolia Moldovei și Bucovinei a decis înființarea Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” – Gară, ca parte integrantă a patrimoniului cultural al orașului. Ce amintiri păstrați despre momentul începutului?
– Dacă ar fi să istorisesc despre întemeierea Bisericii de la Gară, având ca hram „Pogorârea Sfântului Duh”, aș porni de la pilda Mântuitorului Iisus Hristos despre fiii trimiși să lucreze în via tatălui lor, consemnată de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei: Un om avea doi fii. Și, ducându-se la cel dintâi, i-a zis „Fiule, du-te astăzi și lucrează în via mea”. Mie, ca lucrător în via Domnului, mi s-a încredințat, nu de la oameni ci de la Dumnezeu, să ridic o sfântă biserică în părculețul din fața gării cu acest hram. Dacă aș fi întrebat de ce am ales acest hram, ca o constatare profund subiectivă, aș putea spune că l-am ales în amintirea primei mele parohii, cea de la Bicazu-Ardelean, pentru că am rămas legat sufletește de oamenii pe care i-am păstorit acolo. Însă, am pus acest hram în primul rând pentru că Sfântul Duh este Mângâietorul și Duhul adevărului, iar astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de Duhul Sfânt, avem nevoie de mângâiere și adevăr. La mijlocul anului 1998 am primit acceptul înființării, iar în anul 1999, am început lucrările la sfânta biserică. Locul s-a sfințit într-o sâmbătă închinată Maicii Domnului, la 25 martie, de Bunavestire. Șantierul l-am început în luna iulie. În șase luni s-a ridicat demisolul, echipat cu centrală termică, iar pe 25 decembrie, în demisolul bisericii, ca într-o peșteră a Bethleemului, am săvârșit prima Sfântă Liturghie. A fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit eu, ca preot, și credincioșii, din partea lui Dumnezeu. După ce am terminat acest demisol, în anul 2000 m-am îmbolnăvit foarte grav, am stat șase luni în spital, din vară și până în ajun de Sfântul Spiridon. Am avut o pancreatită necrotică și hemoragică soldată cu foarte multe intervenții chirurgicale. Spun asta, nu neapărat ca să împărtășesc și altora suferința mea, ci vreau să scot în evidență faptul că atunci când lucrezi pentru Dumnezeu și când dorești să faci o sfântă biserică trebuie să duci o luptă cu dracii. Eram în spital și acasă aveam trei copii, care erau destul de mici. Și acolo, în suferința mea, pe un pat de spital, stăteam de vorbă cu Dumnezeu: Doamne, dacă Tu vrei să mă iei la Tine, facă-se voia Ta – după cum ne rugăm în rugăciunea domnească. Dar, Doamne, Tu nu câștigi nimic de la mine astfel, căci eu mor acum ca un nemernic. Copiii sunt mici, biserica nu-i gata, eu mor în păcate. Nu am o mulțumire sufletească. Așadar, dacă vrei să mă iei, poți să mă iei la Tine, dar eu aș zice: mai îngăduie-mă pentru credincioși, ca să termin biserica, să fac ceea ce eu mi-am dorit mai mult, lăsându-mă în viață pentru copii, cât să mai crească și ei. Acum au nevoie și copiii, au nevoie și credincioșii de mine, iar după ce voi termina sfânta biserică să se facă voia Ta. Cam în felul acesta mi-am dus eu crucea și suferința, cu demnitate și cu folos, să fie spre iertarea păcatelor mele, dar, în primul rând, spre slava lui Dumnezeu.
A consemnat Violeta MOȘU
