#În dialog, Nicolae Sava și actorul Vasile Muraru
Cel mai important actor român pe care l-a dat judeţul Neamţ*, după cel de-al doilea Război Mondial, Vasile Muraru, s-a născut la Piatra-Neamț în ziua de 14 noiembrie 1956. Originar din satul Doina (comuna Girov), a făcut studiile primare în comună, cele liceale la „Petru Rareş”, după care a absolvit (la clasa profesorului Dem Rădulescu) Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Are în spate o bogată activitate teatrală şi de film, devenind repede unul din cei mai celebri şi îndrăgiţi actori de revistă români. Este autorul unor cuplete politice extrem de populare, cele multe dintre cele realizându-le în colaborare cu alt mare actor de comedie, Nae Lăzărescu, jucate pe scena Teatrului „Constantin Tănase” mai bine de trei decenii, prin numeroasele turnee în ţară şi în străinătate, pe micul sau pe marele ecran, unde a jucat în peste 30 de filme româneşti, cele mai cunoscute fiind „Expresul de Buftea”, „Mireasa din tren”, „Burebista”, „Melodii la Costineşti”, „Viraj periculos”, „Zbor periculos”, „Fapt divers”, „Noi, cei din linia întîi”, „Căsătorie cu repetiţie”, „Pădurea de fagi”, „Nişte băieţi grozavi”, „Tusea și junghiul”, „Cea mai fericită fată din lume”, „Ultimul corupt din România”, „Cuibul de viespi”, „Miss Litoral”, „Liceenii în alertă” ş.a.
Vasile, înainte de întrebările serioase, una de încălzire: nasul cu care te-ai născut nu ţi-a creat complexe? Unor actori, precum Birlic de exemplu, nasul le-a purtat noroc. Ţie ţi-a purtat noroc sau ţi-a creat probleme în viaţă?
-Nasul… ce pot să spun, mulţumesc lui Dumnezeu care mi l-a dat. Cred că am avut un pic de complex prin adolescenţă, dar apoi mi-a dispărut pentru că am realizat că principalul lucru în viaţă este să fii sănătos. Figura contează mai puţin, iar dacă îţi aduce şi noroc e bine, foarte bine. Fiecare om e pe pământ aşa cum l-a lăsat Dumnezeu. Cândva chiar am fost tentat să-mi fac şi o operaţie estetică dar mi-am dat seama că nu are rost. Ţin minte că prin liceu îmi puneam mâna în dreptul nasului ca să nu vadă fetele că e puţin mai proeminent. Cu timpul, şi îmbrăţişând meseria asta de actor, am realizat că acest lucru poate fi şi un atu. Chiar la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, în momentul în care am intrat pe scenă, elev la liceu fiind, am avut o primă reacţie vis-a-vis de nasul meu. Actorul Dinu Manolache m-a dus la Sandu Lazăr, la Şcoala Populară. Aşa am ajuns în figuraţie, la Teatrul Tineretului, în „Romeo şi Julieta” a regizorului Purcărete, aflat la debutul lui, care mi-a creat un rol, ajutorul valetului din piesă. Aveam câteva intrări doar, dar pentru mine, adolescentul de atunci care voia să devină actor, era ceva fabulos. La un moment dat vine în sală Moni Ghelerter, marele regizor al teatrului românesc. Adormise în lojă. S-a trezit tocmai la scena cu moartea Julietei. Julieta moartă, doica se văicărea, era tristeţe mare, intră valetul cu ajutorul, adică cu mine. Deschide ochii şi Moni. Mă vede acolo şi îl cheamă pe regizor: „Drrragă, scoateţi monstrul din scenă, că râde lumea. E drama de pe lume şi voi l-aţi băgat pe ăsta să râdă lumea…?” Stând în cameră cu Valentin Uritescu, în turneu cu „Romeo şi Julieta”, îmi zice: „Măi Muraru, tu să te bucuri de nasul ăsta. O să să-ţi aducă şi necazuri dar şi multe bucurii”. Cam asta e istoria cu nasul meu…
De ce în Dicţionarul oamenilor de seamă din judeţul Neamţ scrie că te-ai născut la Piatra-Neamţ şi nu la Doina?
– M-am născut prin cezariană. De aceea a fost adusă mama, cu un camion, aici la maternitatea din Piatra-Neamţ. M-am născut mort dar o doamnă doctor de atunci m-a înviat. Nu ştiu ce mi-a făcut ca să învii, dar am înviat.
Te-ai născut în plină epocă stalinistă. Ce îţi aminteşti de copilăria ta din satul Doina?
– Pentru mine Doina a însemnat şi înseamnă un rai pe pământ. Revin aici cu mare bucurie. Parcă zbor când mă îndrept spre Doina. Plec plin de tristeţe când o iau spre Bucureşti înapoi şi întotdeauna cu gândul la o nouă revenire în satul meu drag. Tot timpul am vorbit despre satul meu, imaginea cu Doina am avut-o şi o am permanent în minte. Chiar şi în momentul când trebuie să fac un rol mai deosebit, când am lucruri grele de făcut în viaţă, numai la satul Doina mă gândesc şi la cei de aici. Am avut şi o copilărie extraordinară. Chiar în acea perioadă stalinistă, cum spui tu, comunistă, noi ne vedeam de joaca noastră, de treburile gospodăreşti. Era o perioadă mirifică totuşi a unui sat patriarhal românesc, chiar dacă era cum era. Noi parcă eram pe altă lume. O frumuseţe. A fost un rai. Şi numele satului are o istorie. Am aflat-o de la tatăl meu. Satul era a treia oară înfiinţat, pe acele locuri. Au fost mai multe aşezări aici. Din câte am găsit şi eu prin documente, aici au fost aşezări prin secolul III î.e.n, secolul III e.n. şi secolul IX-X din perioada medievală. Aşa este atestat şi în istoria localităţilor din Moldova. Descoperirile arheologice de aici au stabilit şi celelalte perioade de care am vorbit. Chiar din colţul grădinii de la mine sunt câteva piese la Muzeul de Istorie și Arheologie de la Piatra-Neamţ. Tata îmi spunea şi de unde îi vine numele: cică atunci când s-a format satul ultima oară, în 1885, trecea prefectul pe aici ca să dea nume localităţilor. Când a ajuns în dreptul satului nostru a auzit cum cânta un cioban din frunză o doină. Aşa să-i fie numele, a zis prefectul, şi aşa a rămas, Doina. E un nume binecuvântat.
Cum era copilul Vasile la şcoală. Erai vedetă şi pe atunci, îţi plăcea să reciţi poezii atunci când te ruga un nenea…?
– La şcoală eram pentru că trebuie să fiu. Vedetă cred că m-a făcut domnul învăţător când eram în clasa a IV-a, domnul Ravaru, care a montat „Amintiri din copilărie” la şcoală. El şi soţia lui erau oameni deosebiţi, şcoala fiind în casa parohială, cu bibliotecă frumoasă, ca lumea. Ea, care mi-a fost învăţătoare, a devenit maică la Agapia iar el călugăr la Muntele Athos. Eu eram Nică a lui Ştefan a Petri, colegii mei alte personaje din „Amintiri”. Sub un păr din curtea şcolii au improvizat o scenă. Atunci m-am remarcat prima oară. Pe urmă, prin 1967, când familia mea a avut televizor, al doilea televizor din sat – luase tatăl meu o primă de la CAP şi şi-a cumpărat televizor şi frigider – , atunci, urmărind actorii de la televizor, am început să-i imit. Imitam cu mare uşurinţă pe toţi, devenind un fel de vedetă cu asta. Cum termina monologul la televizor Nea Mărin, totul imitam pe loc, inclusiv fiecare gest al lui. La liceu nici nu se mai puteau ţine orele câteodată. Nu se mai putea ţine ora că toţi erau pe sub bănci de râs. Abia când eram în armată a intervenit la mine un fel de scrârbă de a mai imita pe alţii: oricare subofiţer de la trupă îmi comanda: „hai fă ca ăla, fă ca alălalt”. Asta mi-a creat o stare de jenă. Dar am trecut şi peste asta până la urmă…
Ce îţi aminteşti din primul tău contact cu oraşul?
– Ţin minte că eram mărişor şi veneam cu căruţa, cu bunicul, dar mergeam doar pe marginea oraşului. Nu vedeam centrul, îl ocoleam. Mergeam la lemne pe la Doamna (un sat, acum cartier al municipului Piatra-Neamț – n.a.), pe la Agârcia, pe la Mănăstirea Bistriţa, chiar pe la Bicaz. Plecam de acasă de cu noaptea, trecem pe marginea oraşului, ajungeam în pădure, uneori tot noaptea, culegeam lemne şi înapoi acasă. Apoi, mai venem la bâlci, dar tot în marginea oraşului. Ei, când a fost să fie prima venire în oraş, în centru, dădeam bună ziua la tot omul pe care-l vedeam pe stradă. Mulţi se uitau miraţi la mine, întrebându-se probabil de unde i-oi fi cunoscând eu aşa de bine de le dau bineţe cu aşa mare entuziasm. Dar eu aşa eram învăţat de acasă, să dau bună ziua la toţi oamenii cu care mă întâlnesc prin sat…
Cu cine ai venit în Piatra-Neamţ când ai dat examen la liceu? Cum ţi s-a părut oraşul?
– La liceu am venit cu maică-mea. Ţin minte că atunci când s-a strigat catalogul – eram repartizat la clasa a IX-a B – eu nu m-am auzit strigat. Eram mai prin spatele altora în careu şi nu am auzit. La un moment dat am văzut că am rămas aproape singur în careu. Nu mă auzisem strigat. Parcă mai erau vreo 2-3 rămaşi şi ei ca mine. Ne-au luat însă un profesor şi ne-a dus la clasele noastre. Abia atunci m-am liniştit. Oraşul? Mi s-a părut ceva mirific, fabulos, ceva extraordinar. Era un fel de metropolă imensă pentru ţăranul din mine de atunci.
Numeşte măcar trei dintre colegii tăi de clasă din liceu.
– Câţi dintre colegi îi mai ţin minte? Cum adică? Ţin minte aproape toată clasa. Când am trecut spre Mănăstirea Horaiţa cu naşul băiatului meu, domnul Grigore Grigore (poet târgoviștean – n.a.) ca să-i arăt picturile lui Dinu Huminiuc (important pictor nemțean – n.a) de acolo, îi spuneam: „uite, aici stătea Guţă, aici Humă, dincolo Atomi”. Prieteni buni cu mine, toţi din Negreşti, care făceau naveta. Apoi din oraş: Costel Bunea, Cojocaru, Maria Lozonschi, soţia lui Huminiuc, Migală, Genoveva, soţia fostului primar de Piatra. Îţi spun toată clasa dacă vrei. Eram repartizaţi pe cabinete. Era o clasă specială de biologie-chimie. Când am terminat au intrat toţi la facultate. Toate fetele au luat fie la medicină fie la farmacie, primele locuri la aceste facultăţi erau ocupate de fetele din Piatra-Neamţ. Liceul „Petru Rareş” era vestit şi atunci. Când le spuneai profesorilor de la facultate cu cine ai făcut matematica nici nu te mai ascultau, îţi puneau nota din oficiu. Ştiau ei că dacă ai trecut clasa cu Dumitreasa era clar. Eu am avut norocul că nu m-am întâlnit cu domnul profesor. Mă întrebau colegii la facultate: ai făcut matematica cu Dumitreasa, nu? Eu le răspundeam bucuros: am avut norocul să nu-mi fie profesor…
Ştiu că te-ai însurat în anul III de facultate. Cum s-a descurcat timidul de tine care erai atunci?
– Da, în anul III m-am îndrăgostit … m-am însurat. Mulţumesc lui Dumnezeu că din ’79 până acum sunt cu aceeaşi soţie, avem doi copii. A fost mai greu la început dar a fost şi frumos, eram tineri… Da, eram timid. M-am cunoscut cu soţia prin altă colegă, care era la medicină. Ştiu că am ajutat-o să-şi care lucrurile la o nouă gazdă. Aici, în gazdă, colegă de cameră, era şi soţia. Am văzut cât de frumos râde, am intrat în vorbă. I-am spus că sunt student la construcţii. Nu i-am spus că sunt la teatru ca să nu par uşuratic. Apoi, uşor-uşor, ne-am cunoscut mai bine, ne-am căsătorit.
Ai absolvit „Rareşul”. Se fuma în liceu şi pe atunci? Cum te-ai descurcat cu ştiinţele exacte, tu fiind, totuşi, un visător?
– Da, se fuma şi atunci, dar eu nu fumam. Chiar la începutul liceului, fiind clasă de biologie-chimie, doamna profesoară Bârlădeanu pregătea fetele la biologie, la anatomie, pentru a intra la facultăţile respective. Văzându-mă că sunt din aceeaşi clasă de biologie-chimie, a crezut că dau şi eu examen cu ele, tot la acele facultăţi. Când a venit Crăciunul avem media 3,66 la biologie pe primul trimestru. Aoleu! Pe al doilea trimestru am scos-o spre cinci şi ceva, spre 6. Şi vine doamna Bârlădeanu la o serbare la teatru cu soţul, care era secretar cu propaganda la judeţ, unde mă vede pe scenă cum imitam eu pe Amza, Nea Mărin cum vine el, cică la Teatrul Tineretului. Eu imitam pe toţi, pe Amza, pe Nicoară, pe mulţi actori din TT. Şi mă vede. După spectacol îmi zice: „măi băiete, dar tu de ce nu-mi spui că dai la teatru şi nu la medicină?” Zic, da, vreau să dau la teatru, asta e situaţia. „Păi atunci, îmi zice, vezi-ţi de teatrul tău că nu mai am treabă cu tine. La chimie, la doamna Irimia, la fel. M-au lăsat în pace la aceste obiecte. Îmi dădeau notă de trecere.
Care dintre profesorii tăi (din toate perioadele de studii) te-au ajutat, la modul propriu, să ajungi unde ai ajuns?
– Învăţătorii m-au ajutat să ajung la liceu. Ei au fost primii mei călăuzitori, în afara faptului că m-au ajutat, mi-au îndrumat primii paşi. Apoi profesorii. Mi-au plăcut istoria şi geografia la şcoala generală. Domnul profesor Zaharia atâta dragoste ne-a insuflat pentru aceste obiecte încât şi acum, după atâta timp, dacă nu citesc o carte cu subiecte de geografie sau de istorie pe săptămână simt că am pierdut ceva. Mi-au prins foarte bine aceste obiecte în viaţă. Pe urmă am avut noroc şi de profesorii de română de la şcoala generală. Un fost coleg de-al meu, nepotul profesorului, începuse să citească. Lua cărţi de la bibliotecă. Mi-a dat şi mie. Am foarte fericit când am descoperit ce minunăţii afli din cărţi. Am mers şi eu la bibliotecă. Ţin minte că pe acea vreme, când începusem să-mi fac bibliotecă, am făcut şi un schimb foarte avantajos: am luat „Cei trei muşchetari” de la un vecin pentru o oală cu lapte acru. „Îmi dai olăreţul, îţi dau cărţile”, mi-a zis foarte tranşant. Am mers repede la mama , i-am dat olăreţul, am luat cărţile şi dăi citire. Uşor-uşor mi-am făcut bibliotecă singur. Şi citeam: ţineam cartea de şcoală în faţă iar dedesubt pe cea de citit în spate. Se mira şi mama: cum Dumnezeu de învaţă băiatul meu atât de mult, nu se mai duce la joacă cum făcea înainte toată ziua. Până m-a prins. Dar pentru meserie m-au ajutat mai ales alţii. Importantă a fost întâlnirea cu Dinu Manolache, care m-a dus la Sandu Lazăr, actorul de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, care a băgat mai multă carte în mine, mult mai multă decât credeam eu că am. Numai când m-am mutat şi am numărat sacii plini cu cărţi – 24 erau – mi-am zis: „Doamne, mult am mai citit!” Asta, până la facultate. Pe urmă am intrat în meserie, cum se zice. Furam meserie de la alţii, de la fel de fel de actori. De la toţi câte puţin. În fiecare seară eram la alt teatru din Bucureşti. Am văzut spectacole cu actori foarte mari, actori imenşi, legende… În afară de Dem Rădulescu de la clasa noastră, care era un profesor şi un actor ieşit din comun. Cine l-a auzit la radio sau l-a văzut la televizor îl admiră, cine l-a văzut în film sigur i-a plăcut, dar pe scenă era ieşit din comun. În toate rolurile avea o poftă de joc nemaipomenită şi un profesionalism de mare clasă, mai rar întâlnit între ceilalţi colegi de scenă…
Cum a decurs examenul pentru intrarea la I.A.T.C.?
– Prima dată când am dat la I.A.T.C. am spus o strofă, comisia mi-a mulţumit şi am plecat în armată. A doua oară am ajuns la altă comisie – era şi domnul Cotescu – am trecut de prima probă, am spus monologul din „La cireşe”, pe care l-am şi uitat de emoţie şi am început să improvizez, cu toate că îl visam şi noaptea, pe urmă am făcut o probă de improvizaţie, probă obligatorie de examen, apoi la proba scrisă de limba română am scris de nu mai terminam. Şi am intrat. Am intrat al doilea. Era la subsolul Teatrului Naţional, acolo a avut loc examenul. Mă uitam pe listă şi nu mă vedeam. Eu mă uitam jos, pe la coada listei, dar nimic. Nu mă vedeam. În sfârşit, m-am văzut pe listă. Al doilea. Când am ieşit afară şi am deschis ochii – ţin minte că era un soare puternic şi puhoi de lume afară – cu cine m-am întâlnit? Cu Liviu Ciulei, care m-a văzut cât de emoţionat eram. Am plecat acasă, cu trenul de noapte, unde mă aştepta taică-miu ca să mergem la treierat.
Vasile, ai povestit în primele episoade ale interviului nostru despre facultate, profesori, colegi. Care a fost primul rol pe o scenă publică, cum te-ai descurcat?
– Păi, să zicem că primul a fost cel din 1974 de la Teatrul Tineretului în rolişorul ăla în care eram ajutorul valetului. Pe urmă, în 1976, la Bacău, tot înainte de facultate, şi înainte de a pleca în armată (după ce n-am intrat din prima încercare la I.A.T.C.), am mers acolo să vorbesc cu Carol Isac, secretar literar la teatrul din Bacău, unul din cei mai buni pe care i-am cunoscut – o paranteză, Caietele teatrului din Bacău erau deosebite, poate cele mai bune din ţară la vremea aceea. Tocmai se pregăteau să pună în scenă „O noapte furtunoasă” pentru cei de la televiziune, acolo la Bacău. Erau la lectură. I-am povestit că am dat la teatru şi am picat. „Ştii să citeşti? – m-a întrebat. Zic da. „Hai încoa”. M-a luat şi mi-a zis: „Hai, citeşte Spiridon”. L-am convins. Am început repetiţia şi am rămas. Am jucat primul rol pe o scenă profesionistă – rolul lui Spiridon din „O noaptea furtunoasă” la Teatrul „Bacovia” din Bacău. Un rol care mi-a ieşit bine. Erau în distribuţie actori mari – de provincie, dar mari – Constantin Coşa, Puiu Burnea, Şerban, Doina Deleanu, Drăgoi. Un spectacol reuşit, reuşit. A fost o perioadă frumoasă dar grea. Mi-aduc aminte că mâncam dimineaţa doar un patrician şi asta era mâncarea până seara.
Cum ai ajuns la Teatrul de comedie „Constantin Tănase”?
-În anul patru, la „Casandra” la teatrul sudenţilor, am jucat „Undeva o lumină”, a lui Gelu Motoc de la Vâlcea şi „Doi tineri din Verona”, de Shakespeare. Mai jucasem şi în anul II, la clasa Sandei Manu. Dar m-a chemat profesoara şi marea actriţă Beate Fredanov (care mă picase la prima recitare la examenul de admitere) să joc Vlad Ţepeş în piesea „A treia ţeapă” de Sorescu. Mă duc la ea la clasă: „Domnul Muraru, ştiţi, ne-am gândit să…” Zic: „Doamnă, eu sunt băiatul ăla pe care l-aţi picat la admitere”. „Da, erai prea crud, trebuia să te mai coci puţin”, îmi răspunde. „Păi, şi dacă mă coceam şi nu mai veneam deloc?” – îi zic. „Nu se putea să nu vii. Iată că ai şi venit” – mi-a spus râzând. În sfârşit… Acolo, la spectacol, au venit mai mulţi directori la „Casandra” să vadă spectacolele de absolvire. A venit Silviu Stănculescu de la Teatrul de comedie şi m-a chemat. M-am dus la el. Imediat au sărit actorii mai în vîrstă: „Cum, ţi-a promis că te ia? Păi, mai întâi trebuie să mergi în provincie”. Aşa era cutuma pe vremea aceea: cîţiva ani în provincie apoi… El voia să mă ia. A venit doamna Doina Deleanu de la Teatrul „Giuleşti”, actualul „Odeon” şi mulţi alţi directori, dar niciunul nu putea să mă ia că săreau cei în vârstă în sus. Iar repartiţia mea era pentru Teatrul din Satu Mare. A vrut să mă ia la un moment dat Cornel Nicoară la Teatrul Tineretului, dar nu am vrut să vin şi i-am cedat postul lui Timuş. Până la urmă m-am dus la Teatrul „Constantin Tănase”, direct la director. „Ooo, bine ai venit, adă negaţia”. „Cum să aduc negaţia, că am repartiţia tocmai la Satu Mare?”. N-aveam încotro, fără negaţie nu mă putea primi. În sfârşit, ce să fac?, m-am dus la Satu Mare. Trebuia să merg la Partid după negaţie. Dar acolo, ce să vezi: tocmai se aştepta vizita Tovarăşului. Treaba era încurcată rău.
Ai nimerit cum nu se putea mai rău. Ai mai putut intra la Partid?
– Să vezi, am intrat, şi chiar mai uşor decât mă aşteptam. La Comitetul judeţean de partid era mare fierbere, toţi tremurau. Da, stai să vezi. Cei de la poartă mă întreabă: „De unde sunteţi, ce doriţi?”. „De la Bucureşti”, le zic grăbit. Au crezut că sunt din delegaţia oficială şi nu m-au mai întrebat nimic. Tremurau de frică. „Poftiţi!”, îmi zice. Şi m-am trezit în biroul secretarului cu propaganda. Când m-a văzut tovarăşul secretar şi i-am spus cine sunt, m-a şi luat la rost: „Aha, tu eşti ăla care nu te-ai prezentat la post…” Motivez fâstâcit că eram căsătorit şi soţia era la Bucureşti, că e repartizată acolo etc etc. „Dar, ce, aici la noi nu ar găsi post de profesor? La Cluj aș putea găsi”, îmi zice şi continuă să mă „prelucreze” tovărăşeşte. „Bine, zice la un final, îţi dau o detaşare”. Probabil că era bucuros să scape mai repede de mine că venea Tovarăşul şi îl încurcam. Iau hârtia şi mă duc la Teatru după detaşare. Mă ia în şuturi şi directorul de acolo. Dar sună imediat telefonul. Auzeam cum îi spune tovarăşul de la judeţ: „Vezi că vine băiatul acela, să îi dai detaşare. Am primit telefon şi de la Bucureşti”, îi spunea directorului. Nu ştiu dacă primise. „Da, să trăiţi!, îi dau imediat”, zice. Mi-a dat detaşarea şi am plecat. Am stat de două ori câte patru luni fără leafă, după aceea mi-a mai dat o detaşare mai scurtă, apoi am mai stat vreo două sezoane tot fără leafă. Pe urmă a mers Arşinel la Hegheduş de la Cultură, care i-a dat aprobare să ţină un concurs pentru Teatrul de revistă din Bucureşti; nu prea mai aveau actori tineri. Mi-a dat o derogare şi am dat concurs. Aşa am intrat la Teatrul „Constantin Tănase”, unde sunt şi astăzi. Ceea ce îţi povestesc se petrecea prin anul 1981.
A consemnat Nicolae SAVA
*În județul Neamț s-au mai născut și actorii Pechea S. Alexandrescu (Piatra-Neamț, 1849), Emanoil Al. Manoliu (Stejaru, 1855), Geo Barton, Piatra-Neamț, 1912), Benedict Dabija (Piatra-Neamț, 1926), Constantin Bârliba (Vânători-Neamț, 1937), Florina Cercel (Piatra-Neamț, 1943), Gheorghe Dănilă (Poienari, 1949), Virginia Rogin (Buhalnița, 1951), lista nefiind completă.
