*Astăzi, 28 noiembrie, maestrul Arcadie Răileanu împlinește 70 de ani.
*Interviu realizat de Mircea Zaharia, redactorul-șef al revistei Apostolul.
– Îmi spuneai că atunci când erai mic, nu te atingeai de cărţile fără poze. Ştiu că citeşti şi acum, ba chiar că te încearcă şi demonii scrisului. Cum ai ajuns totuşi la pictură?
– Copilăria, pe cât pare de îndepărtată, pe atât e şi de apropiată. Tata mi-a cultivat dragostea pentru lectură, iar mama pentru pictură. Pentru un viitor pictor e un început pe cât se poate de avantajos şi făcut la timp. În toamna lui 1964 am plecat la Chişinău unde am devenit elev al Şcolii Republicane de Arte Plastice V. Şciusev. Timp de trei ani am studiat desenul, compoziţia, sculptura şi istoria artelor. Pictorul Vasile Cojocaru m-a iniţiat în tainele acuarelei, iar sculptorul Dumitru Rusu Scvorţov a fost primul care mi-a vorbit despre tendinţele moderne în arta plastică, lucru inadmisibil într-o şcoală sovietică, fie ea şi de arte. La acea vreme continuarea studiilor în vreo şcoală superioară cu profil de arte plastice se putea face doar în afara Basarabiei. Acceptarea arhitecturii ca o alternativă a fost pentru mine un compromis de scurtă durată, dar care în final mi-a oferit beneficii greu de obţinut fără studii făcute la zi. În scurt timp după absolvirea facultăţii am revenit la vechea dragoste, pictura, sub a cărei tutelă mă aflu şi în ziua de azi.
– Cine te-a învăţat cel mai mult despre pictură: Domnul Mihai Grecu, la Chişinău sau domnul Ermitaj, la Sankt Petersburg?
– Îmi place cum ai formulat întrebarea. Maestru Mihai Grecu mi-a fost mentor, dar grija sa pentru felul în care evoluez nu se limita strict la arta plastică. Întreţineam discuţii pe diverse teme, cu precădere privind cultura. Aflarea domniei sale împreună cu pictorul Andrei Sârbu (colegul şi prietenul meu de la şcoală generală şi de la cea de arte plastice) pentru trei săptămâni la Donduşeni, în nordul Basarabiei, unde locuiam pe atunci, a fost un moment decisiv pentru cariera mea de pictor. M-a încurajat mult şi mi-a permis să-i fac vizite la atelierul său de la Chişinău. Pusese însă şi o condiţie: trebuia să-i arăt ce am pictat ultimul timp. La sugestia maestrului Grecu, în noiembrie 1999 m-am stabilit cu traiul în Ţară.
Serviciul militar în armata sovietică, oricât de paradoxal ar suna, mi-a oferit şansa de a-i face vizite, aproape doi ani la rând, domnului Ermitaj. Unitatea mea militară se afla în oraşul Gatcina o fostă reşedinţă ţaristă, la doar 40 de kilometri de Piter (N. A. – Sankt Petersburg). Am săvârşit nenumărate escapade (în rusă – samovolca) pentru a mă afla chiar şi pentru puţin timp în Europa, în lumea marilor maeştri. Impactul a fost de bună seamă copleşitor. De la acea vreme am devenit un autodidact incorigibil. Niciodată nu mi-am pus întrebarea cine m-a învăţat mai mult.
-Eşti de ceva vreme la Piatra – Neamţ. Prietenul nostru Ştefan Potop chiar te-a numit în prefaţa unei expoziţii de mai un an, „veteran al Uniunii Artiştilor Plastici din urbe”. Vrei să rememorezi pentru cititorii noștri parcursul tău nemţean?
– Pot spune că am avut şi mai am un parcurs de pictor pe cât se poate de „la vedere”. De când mă aflu la Piatra-Neamţ, am un dialog permanent cu iubitorii artelor frumoase. Îl fac prin intermediul expoziţiilor personale şi de grup şi îmi place să cred că monologul meu interior aşternut pe pânză s-a transformat cu timpul într-o relaţie spirituală de durată cu un anumit public. Cineva mi-a reproşat că expun prea des. Şi care ar fi norma? l-am întrebat. Una, cel mult două expoziţii pe an, mi s-a fixat caietul de sarcini. I-am promis că voi încerca să-i urmez sfatul, dar nu m-am putut ţine de cuvânt. Asta e.
Parcursul meu nemţean a început şi continuă în atelierul de pe Aleea Viforului, şi a fost semnalat de un premiu al ziarului „Ceahlăul”, care a găsit de cuviinţă să-mi atribuie titlul de „Omul anului în Arte”, în anul 2002. Ulterior am mai primit şi alt semne de recunoaştere a prezenţei mele în spaţiul artistic nemţean, şi am continuat să-mi consolidez ideile şi să-mi perfecţionez tehnicile picturii în ulei şi acuarelă. Un moment important pentru mine – şi posibil pentru unii dintre foştii mei discipoli – a fost perioada în care am predat pictura la Şcoala Populară de Arte.
– Ştiu că îl iubeşti pe Dimitrie Cantemir şi că ai citit Descriptio Moldaviae. Ca trăitor pe ambele maluri ale Prutului, cât crezi că s-a schimbat mentalitatea noastră în ultimii vreo 300 de ani?
– Conjunctura geo-politică de la 1711 a fost una foarte complicată, cu răsturnări de situaţii imprevizibile. Dacă (Acest nesuferit şi insistent dacă!) lupta de la Stănileşti avea un alt final, iar domnitorul moldovean ar fi condus Ţara încă vreo 20 de ani, poate ca multe s-ar fi schimbat în bine. Mă gândesc la mentalitatea noastră, cea de azi. Dimitrie Cantemir avuse curajul să spună lucrurilor pe nume, fără teama că ar putea fi etichetat ca rasist, nazist sau naţionalist şovin. Cine îşi mai permite astăzi o radiografie de felul celei a înţeleptului şi eruditului nostru domnitor? Cantemir vorbeşte fără pic de menajament despre năravurile moldovenilor şi a altor seminţii stabilite de-a lungul timpului în Moldova. Lenea (fizică şi intelectuală), furtişagul – acum mai nou corupţia -, consumul excesiv de alcool, lipsa de patriotism a unor mari dregători şi alte apucături necinstite, rămân şi până astăzi un subiect jenant. N-are rost să mai continui. Dacă nu mă crezi, citeşte capitolul al XVII-lea din cartea cu pricina. Păcat.
– Cineva afirma că ceea ce vedem pe simeze cu ochii noştri este doar imaginea pe care o avem deja în interiorul nostru, acuarelele tale fiind doar punţi între lumea vizibilă şi sufletul privitorului. Când pictezi ceva, dimensionezi aceste punţi în funcţie de un anumit public?
-Din fericire primul privitor al lucrărilor mele sunt eu însumi. Puntea dintre mine pictorul si mine privitorul o pun la dispoziţia oricui. E corect şi sincer. Este important ca o persoană, chiar şi fără o educaţie artistică avansată, să trăiască emoţii estetice mai mult sau mai puţin profunde, aflându-se în faţa unei lucrări plastice. Artistul nu are voie să-şi dozeze actul creativ raportându-l la gustul estetic al marelui public. Ar fi o pierdere pentru ambele părţi. Să ne amintim de scandalurile de la Paris de pe la 1870, când pictorii impresionişti au fost denigraţi, fiindu-le retras până şi dreptul de a-şi expune operele. Astăzi e o mare onoare pentru orice muzeu de arte plastice din lume sa aibă în colecţia sa un Cezanne, un Monet sau un Renoir.
– Pictezi în fiecare zi? Dacă se întâmplă să nu duci la bun sfârşit o lucrare, revii a doua zi sau o laşi pentru atunci când va veni vremea ei. Când e gata un tablou?
– Nu în fiecare zi. Îmi fac timp şi pentru încărcarea bateriilor. Reevaluarea unei etape sau perioade mai scurte de timp dedicate picturii, mă ajută să rămân cumva în formă. La fel procedez şi atunci când mă blochez şi nu găsesc soluţia dorită pentru definitivarea unei lucrări. În felul acesta am salvat câteva dintre ele, la prima vedere total ratate. Uneori încep mai multe lucrări odată. Lucrez la câte un ciclu, pentru a putea reveni la fiecare pânză exact când îi vine vremea. Un tablou de al meu e gata după ce îl semnez.
– Mai în glumă mai în serios, un pictor destul de cunoscut zicea undeva: „pot fi figurativ de dimineaţa suprarealist la prânz şi abstract seara”. Îl credeţi? Succesul comercial poate duce la manierism?
– De bună seamă artistul tău a glumit. E cam mult trei lucrări într-o singură zi, chiar şi pentru un pictor foarte productiv. A vrut să spună, probabil, că are libertatea de a aborda orice curent artistic, chiar şi în cazul când aceste curente stau la poluri opuse. În ce mă priveşte, găsesc util să exersez în diverse tehnici, să-mi diversific tematica lucrărilor şi să accept orice formulă plastică care corespunde gustului şi educaţiei mele estetice. Acum să vedem ce e cu manierismul… E o dilemă veche. În multe cazuri, succesul, mai cu seamă cel financiar, te lipseşte de curajul să încerci ceva nou. Teama de a-ţi pierde clienţii, obişnuiţi cu ce le-ai oferit tot timpul, te face să te repeţi la nesfârşit, să te plafonezi, altfel spus. Dar termenul manierism în limbajul de specialitate are şi o conotaţie mai puţin depreciativă, în special când se fac referiri la pictura italiană a secolului al XVII-lea.
– Fiecare perioadă a istoriei are repere ale timpului şi canoane artistice proprii. Cum vezi noul secol al proaspătului mileniu? Îi mai pasă cuiva de norme?
– Într-adevăr, artele au fost cea mai fidelă reflecţie a evoluţiei, iar uneori şi de involuţie a societăţii. Renaşterea italiană e de referinţă şi convingătoare în acest sens. Secolul trecut parcă a vrut să ne demonstreze cât de aberante şi inumane pot fi anumite norme şi cât de radical pot fi ele contestate de către exponenţii aceleiaşi generaţii. În lumea artelor lucrurile au stat aproape la fel în cazul unor dictaturi. Dacă vorbim de norme, cel mai potrivit ar fi să invocăm termenul de realism socialist. De realism capitalist încă n-am auzit. Din câte cunosc, adevăraţii artişti, adică cei care sunt recunoscuţi pe plan mondial, au cam neglijat normele. Poate datorită acestor rebeli ne putem bucura, acum la început de nou mileniu, de o artă surprinzător de complexă, neînregimentată în canoane stilistice restrictive.
– Acum, dacă ai putea evada în timp şi spaţiu, unde te-ai pitula şi de ce?
– Cea mai lungă perioadă a vieţii mele a fost cu siguranţă tinereţea. Spun asta pentru a se înţelege cât de importanţi au fost acei vreo zece ani pe care i-am folosit doar pentru mine: ani cu evenimente şi trăiri personale, de căutări şi descoperiri. Acum timpul parcă s-a comprimat. Aş evada pentru foarte puţin timp în anii 70. Ar fi curiozitatea unui om în vârstă, care-i datorează ceva foarte important acelui puştan incoerent, uneori leneş alteori pus pe treabă, nu prea disciplinat, romantic şi curios, care eram eu la acea vreme. N-aş rămâne însă prea mult acolo, pentru a nu fi tentat să-l corijez, sau şi mai grav, să-i sugerez nişte scurtături către un scop râvnit.
– Te pasionează foarte mult istoria şi eşti şi un om plin de haz. Vrei să reiei pentru finalul acestui interviu anecdota despre darurile primite de Brejnev la ziua sa de naştere?
– La noi se obişnuieşte ca hazul să umble în tandem cu necazul. Această realitate ne uşurează probabil depăşirea stresului cotidian. Cele mai multe şi mai haioase bancuri le afli în ţările cu mari probleme. Dacă ar avea loc o competiţie mondială, ruşii ar fi campioni absoluţi. Anecdota cu pricina am reţinut-o din filmul biografic al lui Brejnev. Într-o variantă prescurtată, ea ar suna cam astfel:
Preşedinții SUA, Franţei şi Uniunii Sovietice au primit cadou la ziua lor de naştere câte un obiect de artă însoţit de o dedicaţie care menţiona şi de la cine provine cadoul: lui Richard Nixon, din partea bancherilor americani, lui Georges Pompidou, din partea franţuzoaicelor din Place Pigalle… Pe cadoul lui Leonid Ilici Brejnev, un ceas de aur băut cu diamante de o valoare inestimabilă, era gravat: Contelui Orlov de la Ecaterina II.
Acum, făcând analogii, mă frământă curiozitatea: oare ce e inscripţionat pe operele de artă din tezaurul României aflat la Moscova?
A întrebat Mircea ZAHARIA
