miercuri, iulie 24, 2024
AcasăActualitateActrița Ana Ciontea: „Tot ce-ai muncit trebuie să ajungă la public sub...

Actrița Ana Ciontea: „Tot ce-ai muncit trebuie să ajungă la public sub cea mai înaltă formă de măiestrie pe care o poți transmite”

*Interviu realizat în anul 2017.

Artistă de mare forță a teatrului nostru, dar și a celui francez (10 ani a desfășurat o intensă activitate scenică și pedagogică la Limoges, în special la Theatre de L’Union), Ana Ciontea a debutat în arta scenică profesionistă în 1982, la Piatra-Neamț, în spectacolul „Zât, moarte, zât…!”, de Saulius Saltenis. „Nu s-a pierdut ideea că la Piatra-Neamț se poate experimenta”, spunea, în urmă cu 34 de ani, Ana Ciontea, în „Gong”, almanahul revistei „Teatru”.

– Vă plac regizorii care te lasă să crezi că tu faci totul și, de fapt, te conduc din umbră?

E foarte complexă relația mea ca actriță – sau așa o văd eu – cu regizorii. Am avut șansa să lucrez cu regizori foarte buni și continui să lucrez cu regizori foarte buni. De fiecare dată, chiar și cu cei cu care am mai lucrat, experiența este nouă. Îmi place să mă pună regizorii în scenă, nu să lucrez singură. Aș spune că am nevoie de regizor.

– Ar trebui ca regizorul și actorul să plece de pe poziții egale într-un proiect?

Depinde în ce formă te găsești tu, ca actor, și în ce formă se găsește și regizorul atunci când pune în practică proiectul respectiv. Uneori, e foarte bine să ți se propună. Nu-i rău să propui și tu la rândul tău. Alteori, e bine să încerci să intri în propunerile regizorului și, lăsându-te disponibilă, descoperi lucruri la care nu te-ai fi gândit. Uneori, sunt tensiuni ca să ajungi la scopul pe care și l-a propus fiecare, dar e nevoie întotdeauna de o armonie ca să iasă spectacolul foarte bine.

– Prin ce caracteristici credeți că se definește generația de artiști căreia îi aparțineți, respectiv promoția 1982?

Eram puțini atunci în școală, după cum bine știți. Erau șase fete în grupa mea. Ne-a caracterizat profesionalismul și consideram că profesia este totul pentru noi, este viața noastră, că nu există altceva mai frumos. Acest lucru s-a mai nuanțat în ziua de azi. Nu ne închipuiam și nu-mi închipuiam să renunț vreodată la această profesie sau să fac altceva. Era o investire totală, chiar obsesivă uneori.

– Toate cele șase fete au reușit ca actrițe?

E o întrebare grea pentru că mă gândesc la Ana Maria Bobicov-Călinescu, care nu mai este printre noi. Celelalte patru sunt Magda Catone, Tania Filip, Iulia Boroș și Mirela Nicolau. În generație, am fost 17 studenți, două clase, clasa Marin Moraru, Adriana Popovici și Ion Cojar, care m-a inclus și pe mine, și clasa Amza Pellea și Tudor Samoilă. Întâlnirile acestea cu profesorii tăi sunt formatoare, îți modelează personalitatea, îți modelează felul de a gândi, raportarea la profesie… Am avut dascăli, da, dintre cei mai buni.

– Și cum a fost să fiți cea mai bună dintre toți, șefă de promoție?

Probabil că eram ambițioasă și munceam, dar nu în asta se măsoară calitățile unui actor. Nu cred că această competiție aduce întotdeauna multă armonie. Câteodată e bine să fii și foarte relaxat. Dacă aș fi din nou studentă, cred că m-aș duce și eu în cluburi, aș dansa mai mult, sunt atâtea lucruri de făcut acum. Atunci aceste tentații lipseau și ne rămânea doar școala.

– Care este spectacolul cu care actrița Ana Ciontea – cap de afiș – a obținut cel mai mare succes?

E foarte ciudat că nu mă simt legată în mod special de niciun rol. Nu sunt legată atât de tare de ceea ce interpretez, întotdeauna fac loc pentru ce urmează. Sunt spectacole care m-au marcat, ca „Trilogia Antică” a lui Andrei Șerban, spectacolele de aici de la Piatra-Neamț, de la începutul carierei mele: „Piticul din grădina de vară”, „Pescărușul”, „Jucăria de vorbe”… Îmi vin în minte și spectacolele de la Limoges, făcute cu Silviu Purcărete, „Visul unei nopți de vară” sau „Cântăreața cheală”, în regia lui Gabor Tompa. Mi-am amintit și de „Deșteptarea primăverii”, în care am jucat la Cassandra, în 1982, pentru că am văzut recent acest spectacol, montat la Teatrul Mic de Vlad Cristache, și am retrăit toate emoțiile personajului Wendlo Bergman. Și, apropo de memorie, în timp ce vedem scenele, îmi aduceam aminte textul instantaneu.

– Aveți actori preferați?

Actrița mea preferată este Olga Tudorache. Mă impresiona ori de câte ori o vedeam. Felul ei de a juca a fost modern, autentic. Mi-au mai plăcut Toma Caragiu, Gheorghe Dinică… Dintre tinerele actrițe, îmi plac Sabrina Iașchevici, Antoaneta Zaharia, Antoaneta Cojocaru.

– Este adevărat când se spune că meseria de actor ucide în multe feluri. Aici îl citez pe actorul Dan Condurache: când joci mult, când joci puțin, când nu joci deloc, când joci prost…

Cred că undeva există întotdeauna îngrijorarea de a fi în formă, de a fi extraordinar, de a plăcea în ceea ce faci, de a fi adevărat, autentic, de a nu te repeta. Cu timpul, înveți să stăpânești meseria și să îți faci un anume antrenament personal. Dar, întotdeauna, aștepți un rol și această stare nu este întotdeauna prea confortabilă. Atunci când joci foarte mult… Și am avut și momente când am jucat foarte mult, rol după rol, și am avut și perioade de așteptare… Depinde de tine cum gestionezi și prima, și a doua situație… Amândouă cred că sunt la fel de periculoase. Atunci când ești actor, pentru că nu te-a obligat nimeni să faci această profesie, trebuie să faci totul pentru a fi performant pe scenă. Tot ce-ai muncit trebuie să ajungă la public sub cea mai înaltă formă de măiestrie pe care o poți transmite.

– Un actor poate urma doar un drum lin, plin de succese?

Nu poți să-ți programezi succesul. Mie, personal, mi-e frică de eșec. Fiindu-mi frică, declanșez și o anume determinare cu care urc pe scenă.

– Cât de mult contează energia publicului la un spectacol?

Îți dă elan și te poartă pe aripi în zbor. Reacția care vine din public, care-i manifestată sau nu – publicul doar ascultă foarte concentrat sau publicul reacționează râzând sau aplaudând -, aceste manifestări pentru actor sunt aproape necesare. Doamne ferește să ai o sală care să nu aibă nicio reacție la sfârșit sau în timpul piesei!

– În Almanahul „Gong” din 1986, declarați: „Integrarea mea la Piatra-Neamț a fost una reușită. Aici există un climat favorabil”.

Acum spun nu numai că a fost una reușită, ci am avut și mare noroc, pentru că am venit într-un teatru de mare respirație artistică, unde au fost puse în scenă mari spectacole, cu mari regizori, mari actori și am simțit, am gustat, am trăit din plin o serie de momente unice alături de colegii mei.

– Cred că amintirile dumneavoastră legate de Teatrul Tineretului sunt multe, dar care ar fi acea amintire specială care vă revine acum în memorie?

Mi-e teamă să nu vă răspund printr-un hohot de plâns la întrebarea asta, pentru că mă lovește direct în inimă, în suflet. Îi revăd pe toți dragii mei colegi, care nu mai sunt printre noi: Dan-Corneliu Borcia, Ion Muscă, Constantin Ghenescu, Pufi Măcelaru, Traian Pârlog… L-am revăzut și pe profesorul meu, Ion Cojar, care a montat „Vrăjitorul din Oz” la Piatra- Neamț. Îmi amintesc de aceea atmosferă creativă care a existat și există aici. M-am gândit așa: indiferent de cât și cum s-a renovat teatrul, eu cred că zidurile lui păstrează toate poveștile, toate spectacolele și toată energiile actorilor care au călcat pe această scenă. Niciun fel de tencuială dată jos nu poate să scoată din el „sufletul” Teatrului Tineretului.

– Cum este colaborarea cu actorii tineri?

Echipele se formează de regizori. E dorința lor de a ne aduna împreună. Mie îmi place foarte mult că sunt înconjurată de tineri și că joc cu actorii tineri. Chiar dacă joc o mamă, și mai joc o mamă în altă piesă încerc și vreau, îmi doresc să trăiesc acea poveste, din acel loc, din acea scriitură. Îi admir foarte mult, îi ascult, învăț de la ei. Oricât de multă experiență ai avea, întotdeauna o iei de la început cu un rol și nu se poate să joci singur, nu se poate să nu-i asculți pe ceilalți. Vorbim despre întâlniri, despre căutări împreună. Asta e ceea ce mă preocupă.

– De Piatra-Neamț vă leagă și întâlnirea cu actorul Paul Chiribuță, soțul dumneavoastră.

E o parte a vieții mele foarte importantă și prin această căsătorie cu Paul. Mă gândeam că teatrul, de fapt, era viață, viața era teatru, jucam împreună, au fost niște ani nemaipomeniți. Chiar dacă am plecat la București ori în străinătate, întotdeauna ne-am întors la Piatra-Neamț. Am venit la sărbătorile teatrului, mergem la București de câte ori vine teatrul și suntem la curent cu toate spectacolele. Întreb întotdeauna dacă mai vine publicul cum venea pe vremuri, dacă atmosfera e la fel. Colegii mei de la Piatra-Neamț trăiesc și ei experiența proprie. Nu e bine să spui că pe vremea noastră era altfel. Eu cred că fiecare lucru își are rostul lui în timpul lui. Timpul pe care trebuie să-l iei în considerare este cel prezent.

– Ce este actorul, doamnă Ana Ciontea?

Ce este actorul meu? Ce sunt eu ca actriță? Actorul se definește prin prezența concretă pe scenă, în fața spectatorilor, la fiecare reprezentație. Pentru mine, înseamnă a-mi deschide sufletul cât pot eu și cât sunt capabilă, pentru a trăi acea poveste, pentru care regizorul mă solicită. Vreau să dăruiesc spectatorilor, din toată inima, cât pot eu mai mult, din ceea ce percep, înțeleg, simt, mă emoționează din acea poveste. Dacă reușesc să fac asta, zic eu că sunt actor.

A consemnat Violeta MOȘU

RELATED ARTICLES

Most Popular

Recent Comments