„Un fin observator, un analist profund, aşa ar putea fi caracterizat scriitorul Constantin Munteanu, având în vedere literatura pe care a scris-o şi a publicat-o, cu condiţia ca lectura cărţilor sale să fie realizată cu atenţie, cu răbdare şi să se aibă în vedere permanent epoca în care a trăit, a muncit şi a scris autorul. Nici cititorul nu trebuie să fie străin de perioadele şi bulversările sociale şi politice prin care a trecut România în cele trei sferturi de veac care se vor împlini în acest an, 2020, de la încetarea celui de Al Doilea Război Mondial […]
Cu prilejul împlinirii vârstei de şaptezeci şi cinci de ani (26 octombrie) îi dedicăm autorului prezentul eseu monografic şi îi urăm „La mulţi ani!”. (N.N. – Fragment din eseul monografic Constantin Munteanu, un observator fin, un analist profund”, semnat de Constantin Tomșa, apărut la Editura „Cetatea Doamnei”. Adăugăm un interviu inedit, din sumarul aceluiaşi eseu şi felicitările Revistei Apostolul. M.Z.)
UN INTERVIU INEDIT
– În activitatea noastră de documentare în vederea scrierii unui eseu monografic […] am descoperit că debutul literar al viitorului scriitor s-a produs în 1969, pe când eraţi student în ultimul an al Facultăţii de Fizică din Bucureşti, în revista Amfiteatru cu câteva parodii. Aţi mai publicat ocazional poezii şi în cotidianul Ceahlăul. Apoi nimic. Ce s-a întâmplat cu poetul Constantin Munteanu? Aveţi cumva în manuscris asemenea creaţii?
– Încercări. Câteva poezii, dintre cele mai bune, le-am inserat în romane.
– Vă propun să mai rămânem în teritoriul poeziei: copilăria până la prima tinereţe, după care rămânem singuri şi la vâsle, şi la cârmă. Mai sus, v-am reamintit ce-aţi spus cândva despre copilărie: cea mai urâtă şi obsedantă este amintirea cotelor. Dar cea mai frumoasă?
– Copilăria toată aş spune, cu multele întâmplări pe care le-am inserat în romane, dar cea mai emoţionantă, ca bucurie, dacă vreţi, este aceea despre care tocmai vorbesc în romanul pe care îl scriu, un fragment despre Ajunul Crăciunului în care nu am mâncat turte cu julfă. […]
Primul Ajun fără gustul inconfundabil al plăcerii copilăriei a fost în 1952, când mama plecase pe furiş de acasă la Bucureşti (ştiuse doar tata şi, se pare, preotul satului); plecase la Ministerul Agriculturii să reclame că iar ne trecuseră abuziv la chiaburi, că dările către stat se dublaseră iar noi nu mai aveam nici ce mânca. După câteva zile, seara târziu, înainte de a ajunge mama acasă, cineva de la comună a venit să-i şoptească tatei că s-a primit ordin de la raion să fim scoşi de la chiaburi iar înainte de-a se lumina de ziuă, tata şi mama au adus porcul de la cumătra lor şi l-au tăiat.
Aş spune cea mai frumoasă amintire a copilăriei, dacă ea n-ar îngloba atâta durere.
– Ce spuneţi mai sus am citit măcar printre rândurile romanelor publicate înainte de 1989, perioadă de referinţă pentru curajul – deşi i-aş spune verticalitatea – unui scriitor român. Altceva ce v-a marcat?
– Ceva ce nu pot uita, dar nici nu pot face literatură din aşa ceva: mama era pe moarte, la câteva zile după operaţia de cancer la ficat. Ne fusese dată acasă. Era în 1973, la două luni după debutul meu la TV. Cu aşa ceva, se moare în chinuri. Într-un moment de acalmie, graţie unei morfine, am auzit-o „iertându-se” cu tata, cum se zice: „Nicule, mulţumesc pentru viaţa avută împreună, c-am dus amândoi şi greul şi uşorul, am crescut copiii, i-am dat la şcoală mai departe, m-ai lăsat să-mi iau haine bune, am ţinut frumos rânduielile şi-am stat cu cinste în biserică, dar şi în scaunul căruţei cu doi cai când am mers la rude ori la târg…”
– Aşa cum reiese şi din paginile acestui eseu monografic, în anii ʹ70 aţi scris mai multe piese de teatru, majoritatea apărute la public înainte 1989. La acestea se adaugă şi cartea de teatru ce conţine cinci piese, A fluierat în timpul evangheliei, publicată după 1989. Aceeaşi curiozitate ca cea pentru poezie. Mai scrieţi teatru? Aveţi texte în manuscris sau simple proiecte?
– Nu, din păcate. Două proiecte le-am expus în extenso în Comedia contemporană. Unul este piesa de teatru cumpărată de la Mihai Vlădeanu de către fostul său coleg Cătălin Andrei Păduraru, Aeroport spre niciunde, drama celor dezrădăcinaţi, jucată pe scena Naţionalului (în roman), iar altul, având în centru Revoluţia, piesă jucată (în roman) sub semnătura lui Mihai Vlădeanu, Cofetăria Teona […]
– De ce nu le-aţi scris?
– Credeţi că le-ar fi inclus vreun teatru în repertoriu?! Un roman, de bine, de rău, îl public şi… ajunge la cititori. Cititorul – cheiul final al oricărui „catarg” trimis de scriitor în larg.
– Aţi amintit ceva de piesa de teatru Şerifii sau Nimic despre sânziene, care se monta la Teatrul Tineretului în primăvara lui 1987, ceea ce ţin minte şi eu, că eram curioşi cu toţii să venim la premieră, sau, dacă ne-o cereau şefii, la vizionarea de dinaintea premierei. Vreţi să detaliaţi?
– Odată ce Amza Săceanu a fost de acord să se monteze pe scena Teatrului Tineretului piesa mea, regizorul s-a apucat de lucru, fiind foarte respectat de actori; ţin minte seriozitatea cu care soţii (pe atunci) Maia Morgenstern şi Claudiu Istodor au intrat sub bagheta regizorului Nicolae Opriţescu.
Pentru decoruri am mers acasă la arhitectul Laurenţiu Dumitraşc (unul dintre cei mai tari scenografi ai momentului), care a înţeles de minune intenţiile regizorului.
Textul declamat de actori pe scenă era ad litteram cel publicat în Teatrul nr 1/1978 – culmea, număr omagial al revistei, cu poza dictatorului cât coperta I.
– Şi totuşi, când se profila un spectacol-eveniment, nu pot să înţeleg plecarea intempestivă a regizorului din timpul repetiţiilor. Chiar credeţi că şicanele director – regizor (şi retur!) plecau de la o luptă de orgolii sau era altceva mult mai personal?
– Poate da, poate nu. Oricum, cred că directorul era speriat de ceea ce vedea pe scenă – asta-i mai sigur. În plus, ţin minte că era în vremea iarmarocului din Piatra-Neamţ, Duminica Mare, 1987. L-am condus pe regizor până la Hotelul Ceahlăul, unde era cazat. „Ştiţi, domn Munteanu, că am aşa, un sentiment… – a izbucnit el la un moment dat (poate impulsionat și de un in vino veritas). E drept că filmul stă încuiat la Buftea, iar interesul meu major a fost să-mi salvez filmul, dar să mai vin acum şi cu o piesă care atacă direct regimul…”
A fost ultima mea discuţie cu regizorul până în septembrie 1990, când secretara de la Uniunea Cineaştilor m-a anunţat să vin la Cinematograful Scala în data de 24.09.1990, că are loc premiera filmului Sezonul pescăruşilor.
– Aţi mai discutat cu regizorul?
– Da, mai mult acum, de când s-a pensionat şi a venit în România în timpul anului universitar să ţină cursuri post-universitare absolvenţilor Academiei de Film. […] Dar niciodată n-am putut să-l întreb de ce m-a lăsat atunci – parcă am mai spus-o – ca măgarul în ploaie. C’est la vie! Toujours parşiv, maisc’est la vie – replică de-a mea dintr-un roman, parcă. […]
– Aşa cum se întâmplă de regulă când este intervievat un scriitor adresăm şi noi aceeaşi întrebare banală: La ce lucraţi în prezent şi când veţi încredinţa tiparului şi implicit cititorului următoarea dvs. o nouă carte?
– Poate odată cu acest ESEU, poate mai târziu cu câteva luni.
– Ne puteţi spune titlul? Sau, cum se întâmplă adesea, scriitorii numesc opera abia când e finisată?
– Romanul se va numi Tamara şi demonii, vol. I –Demonul iubirii; vol. II – Demonul Puterii.
– Ceva despre roman?
– Acelaşi personaj central, Mihai Vlădeanu. De data aceasta, „în confruntare” cu un alt fel de personaj feminin, care, ajungând în cămăruţa lui de confort cinci din Cartierul Lenin, îşi declină numele privind cotorul poemului lui Lermontov, ea călătorind incognito, fiind din nomenclatura comunistă. Acţiunea începe în 1969, pe fosta plajă Agigea, când toţi sunt cu creierul încins de soarele torid, şi continuă până în zilele noastre, intersectând destine ale multor personaje ale mele, văzute altfel decât în romanele discutate mai sus, dar şi personaje reale, cu numele lor real, cu care eu m-am intersectat de-a lungul anilor în drumurile mele literare, cu scene pe care ar fi bine să le cunoască cititorii.
– Plătiţi cumva poliţe?
– Doar spun adevăruri ce pot fi probate.
– De ce?
– Memento!
– Să înţeleg că veţi respecta cele două coordonate necesare unui roman, după părerea Dvs.?
– Iuvenal (Indignarea face versul) şi Dante (Iubirea care mişcă sori şi stele), plus ceva percepte biblice, din care nu exclud „ajungă zilei răutatea ei”, dar numai după ce acela care a semănat vânt a cules ceva furtună.
– Aşadar, memento!, sau cum urase Ioana Mălin, la debut, scriitorului Constantin Munteanu: „să aibă forţa şi înţelepciunea de a rezista tentaţiei succesului, rămânând semeţ şi neclintit el însuşi.” Şi totuşi (….) aţi avut vreun moment de mare tristeţe (legat de patima pentru scris, evident, nu de publicare), urmat de bucuria rezolvării?
– Da! Şi nu ştiu dacă l-am „exploatat” cum trebuie în paginile scrise. Era după vreo 2 ani de la venirea mea la CFS Săvineşti, scriam parcă să nu-l dezmint pe Pliniu cel Bătrân şi, cum transpare în cărţile mele, locuiam în garsoniera de confort 5 din Cartierul Lenin, căreia îi umplusem un perete cu cărţi de literatură. […] Locul meu favorit era pe un scaun, la masa de scris, până la ore târzii din noapte, iar sâmbăta, până în zori – „A scrie este o detenţie” spune un scriitor francez. (Pe masă ţineam la îndemână pick-up-ul cuplat la radioul Neptun, plăcile de vinil, dicţionarele de maxime, şi, evident, manuscrisele; uneori, vreo vodcă rusească pentru musafiri/e stilaţi/te.) Cu o sticlă de un litru de vodcă românească mi-a fost adusă acasă o masă de scris excelentă, făcută de dulgheri, negeluită, dar foarte comodă. Între timp, după proiectul meu, făcusem, ajutat de sudorul secţiei unde lucram, un fotoliu – poate cel mai confortabil pe care am stat vreodată la masa de scris. Şi uite aşa, am parcurs cele două mari momente din sufletul meu de tânăr scriitor: deznădejdea şi bucuria.
La masa aceea mi-am scris toate piesele de teatru reunite în volumul „A fluierat în timpul Evangheliei”, „Valea Râsului”, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, piesa pentru Televiziune „Iubirea mea cu zurgălăi”, cu care am luat primul Premiu la Televiziune, romanul „Singurătatea dinspre ziuă”, patru scenarii pentru Teatrul radiofonic şi vreo trei sferturi din „Ziua magnoliilor viscolite”…
Constantin TOMȘA
