Rândurile pe care le aveți acum sub privire se vor, de fapt, o evocare a unui om sensibil, priceput și bun, mare iubitor de semeni, plecat dintre noi zilele trecute. Medicul stomatolog Valerius Hamzu, fostul director al Spitalului Unificat Bicaz, a decedat la vârsta de 90 de ani. L-am cunoscut puțin, dar a fost îndeajuns pentru a-i păstra o caldă și frumoasă amintire pentru totdeauna. Ultima dată l-am întâlnit cu ocazia simpozionului „In memoriam: dr. Costache Andone, o viață dedicată medicinei și comunității“, organizat de Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu“ Neamț.
Valerius Hamzu a ajuns la Bicaz în 1956, după repartiție. A preluat conducerea spitalului în 1962.
„Lista de posturi era mare. Intrasem în fața comisiei guvernamentale, în care se afla și ministrul sănătăţii, cam al 3-lea sau al 4-lea. Nu-mi fac o laudă că am terminat facultatea cu o medie mare. Printre ultimele enunţuri de pe listă figura: Spitalul unificat de şantier Bicaz: un post. Spre stupefacţia tuturor am ales Bicazul, renunţând la dulcea navetă bucureşteană”, spunea dr. Hamzu, în anul 1972, într-un interviu apărut în ziarul Ceahlăul.
„Practic nu fusesem niciodată în Moldova. M-am urcat seara în trenul ce pleca din Bucureşti şi dimineaţa la 7 eram în Bicaz. Se turnau ultimii metri de asfalt în centru. Fabrica de ciment era de mult în funcţiune. La Baraj şi la hidrocentrală se lucra încă intens. La Stejaru abia se făcuse străpungerea tunelului. Şoseaua spre Poiana Teiului era încă pe vechiul el făgaş, Bistriţa curgea pe vechea ei matcă.
În octombrie 1958, am avut o mare cumpănă psihologică. Trebuia să decid asupra vieţii mele. Am fost numit asistent la clinica de ortopedie a facultăţii de stomatologie din Bucureşti. Era o situaţie de vis pentru orice tânăr. Am hotărât totuşi să rămân la Bicaz pentru că eram efectiv îndrăgostit de aceste meleaguri, de muntele Ceahlău pe care – o dovadă în plus – l-am urcat până acum de 111 ori. Un alt motiv: atmosfera ideatică ce exista pe şantier, în sensul entuziasmului, nobleţea sufletească a oamenilor cu care lucram, între care trăiam. Exista o prietenie greu de explicat în puritatea ei, între muncitori, tehnicieni şi personalul din afara specialităţilor propriu-zise constructorilor.
Am asistat la deviere Bistriţei la 1 iulie 1957, oprirea apelor Bistriţei la 1 iulie 1960. Odată cu aceasta a început restrângerea activităţii pe şantier şi faptul s-a manifestat proporţional şi în Spitalul Unificat. Cadrele medicale plecau spre locuri mai populate, cum era firesc. Rămăsesem puţini. Între timp, o tânără doctoriţă a fost repartizată la Bicaz. Ne-am căsătorit şi am devenit împreună bicăjeni convinşi. Am început lupta pentru dezvoltarea unităţilor sanitare rămase, prin refacerea completă a bazei materiale şi consolidarea schemei organizatorice”, mai menționa Valerius Hamzu. (Ceahlăul, joi, 28 decembrie 1972)
Ce noroc că a existat! Consider că doar memoria și sufletul oamenilor pot învinge vremelnicia noastră pe acest pământ. Speranța rămâne la cel care a fost cu tine atunci…
Violeta MOȘU
