Regizorul și dramaturgul Radu Afrim, nume de un recunoscut prestigiu în teatrul european contemporan, și-a rezervat, la scurt timp după premiera spectacolului Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine (fiindcă veni vorba, piesa-i croită fără cusur, pe cele mai potrivite proporții), răgazul să răspundă câtorva întrebări. Aflat la a cincea colaborare cu Teatrul Tineretului, după Ocean Cafe (2000), Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele (2007), Herr Paul (2009) și Wolfgang (2017), apreciatul creator crede foarte mult în dinamica acestei profesii. Nu-i plac monologurile enunțate și spune că actorul ideal e cel care se potrivește cel mai bine cu viziunea artistică a regizorului.
– Domnule Radu Afrim, textul spectacolului Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine l-ați scris odată cu repetițiile începute la 4 mai. Și universul sonor s-a închegat tot pe parcursul repetițiilor. Cât de greu a fost?
– Eu scriu pentru actori, nu pot să scriu în abstract. Dacă nu am în față chipul unui actor, sunt blocat. Eu am nevoie de echipă și scriu pentru ce simt eu că li se potrivește actorilor. La premieră ai emoții duble, nu este doar regia, e și textul tău. Textul te expune mult mai mult decât o regie, adică uneori cuvintele sunt cele care te pot trăda, te pot înfunda… Durata spectacolului, de două ore și douăzeci de minute, zic că-i suficientă. Mie îmi place să amestec actorii, cât sistemul teatral mai permite, de aceea am apelat și la Ada Lupu de la Iași, pentru că este un alt tip de concurență, de relație. Când vine cineva străin aduce prospețime, provocări noi. De asemenea, eu cred că e un debut foarte bun al lui Paul-Ovidiu Cosovanu. Nu i-a fost deloc ușor cu mine, pentru că i-am tot îmbogățit personajul.
– Cum ați ajuns la acest titlu atât de frumos?
– Foarte greu, chiar am făcut un sondaj de opinie printre actori, printre reprezentanții secretariatului literar, am ales inițial vreo 20 de titluri, toate din text. Această formă finală mi s-a părut cea mai profundă. Au fost și unele variante mai comice, însă eu țin mai mult la partea tristă a spectacolului. Mie îmi place titlul acesta, chiar dacă-i insuportabil de lung. Am mai avut spectacole cu titlul lung. Zicerea Lucreției Mandric din text e mai lungă, dar am scurtat-o.
– Cum aţi regăsit trupa de la Piatra-Neamţ?
– În primul rând am ars niște etape pe care la Wolfgang nu le arsesem, cunoșteam actorii, nu mai voiam s-o iau de la A cu ei, voiam să depășească alte limite în relația cu regizorul, să meargă mult mai departe. Actoricește, acest spectacol mi se pare că este peste Wolfgang, pentru că acolo nu avea toată lumea partituri atât de ample. Aici personajele trebuie să arate actorie, mișcare scenică, stări afective. Eu sunt pentru un monolog spus foarte psihologic și retrăit. Mie nu-mi plac monologurile enunțate. S-a muncit foarte mult, dar nu ne plângem. Trupa e în formă, nu s-a blazat. S-a lucrat și bine și greu, pentru că solicitările mele au fost foarte mari.
– Ce dăruiește cel mai mult teatrul oamenilor?
– În momentul de față, cred eu, pentru că așteptările se schimbă de la un timp istoric la altul, oamenii vor să înțeleagă ce se petrece pe scenă, sunt supărați foc dacă nu înțeleg, dar se bucură mult și dacă simt lucrurile în profunzime. Numai dăruind emoție poți să-i faci să simtă. Mi se pare că serile de premieră sunt tot mai mute, mai tăcute și nu poți să te iei neapărat după reacțiile publicului de premieră. Publicului trebuie să-i dăruiești emoție, dar nu emoție ieftină, ci emoție dublată de luciditate, puțin cinism, realitate. Și după ce i-ai dat realitate, fă-l să zboare din realitate, du-l în suprarealitate, du-l în magie, du-l în feerie, dar trece-l printr-un duș realist, pentru că are nevoie de o introducere solidă, o fundație solidă pentru călătoria lui. Trebuie, încet-încet, să-și dea seama că a ajuns într-un univers sau în niște sfere de simțire în care n-ar fi crezut el vreodată că ajunge. Nu avem nici noi instrumente cu care să detectăm această stare la spectatori, dar măcar sperăm să existe câțiva oameni în sală care reușesc asta.
– Succesul în teatru se poate prevesti?
– Când un mare regizor începe să monteze o piesă la București zice că va fi evenimentul teatral al stagiunii și, până la urmă, este un eșec. Nu se poate prevesti și nu ține de nume. Ține de baftă, adică se poate munci foarte serios și să nu-ți iasă. Până la urmă, eu nu știu care spectacole din cariera mea au fost insuccese, deși unii zic că au fost, și care au fost mari succese de public. Eu zic că un mare succes de public este Pădurea spânzuraților, pentru că umple 1.000 de locuri la Teatrul Național, lumea iese în lacrimi, dar s-ar putea să nu fie pentru mine cel mai exponențial spectacol de teatru care, în estetica mea de artist, m-a dus câțiva pași în față. De câte ori am luat Premiul UNITER, nu l-am luat pentru cele mai îndrăznețe, cele mai nonconformiste spectacole. Nu, nu s-a întâmplat așa. Spectacolele pe care eu mizam și la care țineam foarte mult au trecut oarecum neobservate pentru un public marginal care venea și le vedea de 200 de ori, dar n-au fost mari succese de critică, nici măcar de mase. De aceea, țin foarte mult la ele, pentru că acolo m-am dus foarte departe riscând și directorii de teatru au riscat alături de mine.
– După atâția ani de studiu intens, ce ați aflat că este teatrul?
– Cred foarte mult în dinamica acestei profesii. Zicerile mele din urmă cu 10 ani despre teatru îmi provoacă zâmbete. Cred că am spus foarte multe stupidități, era un amestec la mine în cap din ce auzeam, din ce citeam, din ce vedeam. Sacrifici tot, dacă vrei să lași ceva în urmă, sacrifici viața, sacrifici sănătatea. Este un rău necesar și organic, dar la spectatori nu trebuie să ajungă iluzia că pentru noi este ceva otrăvitor. Spectatorii nu trebuie să-și dea seama de acest lucru.
– Există actorul ideal, l-ați întâlnit?
– Dacă analizăm să nu dea cu virgulă, ci să iasă o cifră rotundă, ideală, ar putea să existe și actorul ideal și regizorul ideal și distribuția ideală și spectacolul ideal. Feedback-urile pozitive țin mai mult de artiștii occidentali. Ei le spun actorului după fiecare repetiție: „Ești minunat, ești excelent!”. Eu, din păcate, nu știu să mint atât de frumos, dar actorul ideal e actorul care se potrivește foarte bine cu tine ca regizor și-l iei în mai multe spectacole. Pentru tine este ideal, pentru un alt regizor poate părea oribil. Deci, gusturile sunt total diferite.
– Ce detestați la vremurile actuale? Deja, forurile conducătoare au alocat mai puțin bani instituțiilor de teatru de stat din Capitală.
– E un dezastru, politic vorbind, dar e un dezastru prevăzut. Acum 30 de ani a început totul. Nu e bine, pentru că asta aduce blazare în interiorul companiilor de teatru, aduce frică, aduce oameni lipsiți de coloană vertebrală în breaslă, aduce foarte mult oportunism, ipocrizie. Când lucrezi în provincie, pari un pic apărat de lucrurile astea. La București se simt foarte puternic, e o isterie în acest moment. Nu poți să fii idiot să crezi că provincia este sub București. Sunt trupe și spectacole mult mai bune decât ce se face în București. S-a tot zis că în ultimii ani a crescut și Bucureștiul. Dacă s-au făcut patru spectacole bune în București, nu înseamnă că avem o capitală a teatrului.
A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Radu Afrim, Facebook Teatrul Tineretului
