Pasiune de-o viață, handbalul reprezintă totul pentru Liviu Paraschiv. Succesul său rezidă în calitățile de fin tehnician, în râvna și seriozitatea cu care a muncit, în atenția pe care a acordat-o permanent perspectivei. Omul acesta blând și bun a împlinit de curând 70 de ani. Mulți sportivi, conducători de cluburi îi datorează recunoștință.
– Ce v-a îndemnat să pășiți în lumea handbalului?
Dragostea de handbal. Acest joc sportiv mi-a plăcut de la început. Ca jucător, am evoluat la Poli Timișoara și Tractorul Brașov. La Tractorul am stat din 16 noiembrie 1973 până la 1 februarie 1997, deci aproape 24 de ani, după care am plecat la Minaur Baia Mare. Ca handbalist, am activat până în anul cutremurului. Între timp, la echipa Tractorul, a venit antrenor Dumitru Popescu-Colibași, „Tata Pik”, cum i se spunea și, după ce m-a analizat, mi-a propus să fiu secundul lui. Mi-a fost ca un tată. A fost omul care m-a băgat în antrenorat. A rămas mentorul meu. A fost unul dintre cei mai mari tehnicieni pe care i-a avut România, a crescut 39 de maestre ale sportului.
– Care au fost principiile după care v-ați ghidat în viață, în sport?
În primul rând, corectitudinea față de jucători/jucătoare, față de adversari, față de rezultate. Au mai fost și o serie de chestiuni care au vizat comportamentul echipei în afara terenului de joc, lucruri pe care mi le-a spus tot Dumitru Popescu-Colibași. De exemplu, mi-a recomandat să nu mă duc să mănânc cu echipa pe la toate birturile, ci să merg la restaurant. „Chiar dacă este mai scump și poate mâncați mai puțin, este mai bine”, mi-a zis. În general, m-a învățat lucruri frumoase, bune și pentru mine a fost un început căruia i-am acordat foarte mare atenție și, încet-încet, m-a lăsat antrenor principal. Am promovat cu echipa Tractorul de două ori, o dată când era și el, în 1980, și apoi singur, în 1996. Atunci campionatul s-a desfășurat sub forma a trei turnee pe terenuri neutre în care cine câștiga intra și în posesia Cupei României, după care continua tur-retur. Cred că a fost cel mai bun sistem competițional.
– Ce înseamnă să creezi o echipă în adevăratul sens al cuvântului?
Ce să însemne? Multă muncă pentru a ajunge să ai o atmosferă bună în sânul echipei. Cred că acesta-i secretul. Îți mai trebuie și tact pedagogic pentru că, la început, aveam jucători care erau mai mari ca mine. Am încercat să fiu tot timpul calm în coordonarea echipei pentru a lua deciziile cele mai bune, fără să mă agit, fără să țip, fără să înjur, chestiuni din acestea care se practică, din păcate, la ora asta. Faptul că la Brașov am făcut o echipă bună, clasându-ne pe locul al patrulea, a atras atenția președintelui echipei Minaur, Lascăr Pană, care a început să mă tatoneze. Eu, care atâția ani am stat la Tractorul, m-am hotărât greu să plec, dar, până la urmă, am acceptat. Am ajuns la o echipă titrată, cu jucători excepționali – Pârâianu, Alexandru, Popovici, Pop, Apostu etc., și am semnat un contract pe trei sezoane, având ca obiectiv să câștig campionatul. În primul an, am fost foarte aproape de a ne adjudeca titlul. Din păcate, am avut neșansa să-l elimine definitiv pe Pârâianu, în minutul 15, în meciul cu Dinamo București și formația din șoseaua Ștefan cel Mare ne-a bătut la Baia Mare. Anul următor, ne-am pregătit și mai bine și, după încheierea turului, eram pe primul loc. Mi-au apărut atunci probleme la inimă, am fost pe la medici și mi-au recomandat pauză. Am căzut de acord cu domnul Pană să renunț și să caute alt antrenor. M-am speriat că o să am probleme cardiace foarte mari. Până la urmă le-am și căpătat.
– Ați venit pentru prima dată la Piatra-Neamț, în 1999…
Da. În 1999, am ajuns la Fibrex, la sugestia domnului Otto Heel, care pleca atunci în Luxemburg. Am avut la Piatra-Neamț un colectiv de jucători extraordinari. Toată lumea m-a avertizat să nu accept pentru că sunt „bătrâni” și nu o să fac nimic. „Bătrâni”, dar caractere. Dacă-i spuneam lui Bibirig la 12 noaptea să-mi aducă echipa la antrenament, venea toată lumea. În 2001, echipa a fost preluată de Societatea Energoterm, a domnului Petru Paleu și deodată o mulțime de antrenori au început să roiască în jurul ei. La meciul de la Baia Mare mi s-a cerut să învingem la 10 goluri. Eu nu le-am spus băieților pentru că m-am gândit să nu le creez un șoc prea mare. Am avut 9 goluri diferență la un moment dat dar, după meci, am fost schimbat pentru că am câștigat doar la 6 sau 7 goluri. La început, domnul Paleu nu cunoștea fenomenul și făcea niște greșeli. Am avut curajul să-i spun că trebuie să fim mai atenți. Eu m-am înțeles foarte bine cu el. Chiar dacă m-a schimbat atunci cu Aihan Omer, nu i-am purtat pică. Oricum, s-a purtat omenește cu mine plătindu-mi salariul până la sfârșitul contractului. Peste două sezoane, am primit telefon de la Petru Paleu să preiau iarăși echipa. I-am spus că am mai fost o dată. Nu și nu, să vin că a greșit atunci și… am venit. Între timp, plecaseră Sandu Iacob și alții. Am avut un turneu la Sibiu și am câștigat la un gol diferență meciul cu Poli Timișoara. Când am ajuns acasă am fost schimbat și am devenit șomer.
– Care sunt calitățile ideale ale unui jucător în viziunea dvs.?
În primul rând, disciplina. Contează mult ca o echipă să aibă jucători disciplinați, care să respecte programul, indicațiile antrenorului, să respecte viața sportivă. Nu trebuie omise rezistența în regim de viteză, și, cel mai important, dorința de a câștiga. Mai trebuie adăugate coeziunea și caracterul. M-a interesat să am și rezultate pentru că rezultatele te țin în „viață”. Rezultatele bune au fost cele mai mari bucurii ale mele.
– Ce stil de joc ați preferat în principal?
M-a preocupat să am o apărare bună, în primul rând. Defensiva e baza la o echipă. Degeaba joci și dai 30 de goluri dacă primești 50. Contează enorm apărarea. Am avut noroc tot timpul de portari buni și am muncit mult la antrenamente cu apărarea. Nu am neglijat nici atacul. Ajunsesem să spun că sunt mulțumit dacă vom câștiga și cu jumătate de gol.
– Sunteți mulțumit de ce v-a dăruit handbalul?
Da. Sunt foarte mulțumit. Am făcut ceea ce mi-a plăcut. Jocul acesta sportiv l-am îndrăgit de la început. Am antrenat cele mai bune echipe din România. Cel mai greu mi-a fost când am avut acea problemă gravă cu inima și a trebuit să mă operez. Am părăsit handbalul o perioadă destul de lungă de timp. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că, din 2008 și până acum, sunt bine. Am mai avut așa niște semnale, dar sper să o mai duc puțin.
– Aveți gânduri, vise neîmplinite?
Ce gânduri să mai am la 70 de ani? Vreau să am o viață tihnită, să nu mai intervină problemele de sănătate, deoarece a fost groaznic.
Violeta MOȘU
„Unul dintre cele mai serioase cluburi pentru mine a fost Remin Deva. O conducere de nota 10. Nu au existat niciodată reproșuri și certuri între conducere-antrenor-jucătoare. A fost echipa care mi-a intrat la suflet. Am devenit vicecampion național cu Remin și am jucat cu FC Nurnberg din Germania finala Challenge Cup, în sezonul 2003/2004. La polul opus s-a situat clubul Oltchim Rm. Vâlcea. M-a decepționat din toate punctele de vedere. Atmosferă urâtă, totalitarism… nu m-am simțit bine deloc”.
„Când am venit la HCM Roman, echipa avea, după desfășurarea turului, doar patru puncte. Toată lumea zicea că sunt nebun, că echipa va cădea. A fost a doua formație la care m-am simțit foarte bine. Stăteam și eu și fetele într-un bloc ANL și erau împreună tot timpul. Am scăpat de retrogradare, am făcut egal cu Oltchimul, realizând în retur 19 puncte. Pentru sezonul următor, am vorbit cu domnul primar Cărpușor și am mai adus câteva jucătoare, după care am participat la un turneu puternic în Germania. L-am cooptat în staff-ul tehnic și pe regretatul Dorel Sanie și am început campionatul. Prima victimă a fost tocmai campioana Oltchim, pe care am învins-o la 6 goluri, iar antrenorul ei, Cornel Bădulescu, a fost demis. Și în retur le-am învins pe vâlcence, la 4 goluri. Am avut un sezon excepțional reușind să ne clasăm, în premieră, pe un loc de cupele europene. În 2007, am ajuns cu HCM Roman în semifinalele Challenge Cup. Am fost eliminați de Naisa Niș din Muntenegru. Handbalistele din fostul spațiu iugoslav au marcat un gol mai mult pe terenul nostru și au jucat finala cu U Cluj, pe care au și câștigat-o”.
„Eu nu am avut jucători sau jucătoare accidentate. De când am început eu să antrenez, Corina Demetercă, de la HCM Roman, a fost prima jucătoare care mi-a făcut ruptură de ligamente. Acum aud că sunt probleme de genul acesta cu duiumul”.
