*Mihail Sadoveanu: „Viața lui nu era Universitatea, practica de medic excelent, politica și literatura, viața lui era satul părintesc”
Medicul dermatolog, scriitorul și deputatul I.I. Mironescu (n. 13 iunie 1883 – d. 22 iulie 1939), pe numele său adevărat Eugen I. Mironescu, a fost cel mai de seamă locuitor al Tazlăului. Format la cercul revistei „Viața românească”, sub îndrumarea lui Garabet Ibrăileanu, I.I. Mironescu a cultivat cu predilecție schița și nuvela.
Ar fi putut ajunge cu ușurință actor
Pentru a vă da seama ce a însemnat profesorul universitar I.I. Mironescu pentru Tazlău și pentru spiritualitatea românească, o să vă prezint câteva „imagini”, păstrate în memorie și relatate apoi, de cei care l-au cunoscut îndeaproape. Mi s-a părut firesc să încep cu poetul, prozatorul și memorialistul Mihail Sevastos, care, în 1956, în cartea sa, „Amintiri de la Viața românească”, spunea: „Când eram în clasa întâi de liceu, Mironescu se găsea în ultima clasă. La serbarea de fine de an s-a prezentat „Conu Iorgu de la Sadagura”, de Alecsandri, cu Mironescu în rol principal. El a avut cel mai mare succes. Toată lumea l-a sfătuit să se facă actor. Mironescu însă s-a înscris la medicină. În clasa a 4-a, l-am avut pedagog de repetitor. Smead la față, cu figura colțuroasă, cu ochelari pe nasul ascuțit, Mironescu – așezat la catedră printre tomuri științifice – impune cu severitate o liniște absolută. Nici o vorbă de spirit, nici un zâmbet… Mai târziu, l-am întâlnit în redacția „Vieții românești” povestind, cu aceeași mască de dascăl cumplit de aspru, întâmplări hazlii de la universitate sau din viața țărănească. (…) Doctorul Mironescu era neîntrecut în anecdote. Și Topîrceanu povestea frumos, cu haz. Dar Mironescu îl întrecea – mai cu seamă în snoavele populare – căci el punea în ele un umor sănătos țărănesc. Când istorisea, Mironescu semăna cu un strălucit actor de comedie. Povestea cu o naivitate prefăcută, gesticulând ca personajele reprezentate, modulându-și vocea după sensul dialogului. Tot timpul, nici un zâmbet nu-i încrețea fața. Păstra o mină serioasă de iezuit. Umorul lui era sporit de contrastul dintre vorbă și chip”.
„Era animat de o dragoste nețărmurită față de oamenii simpli”
Casa sa de la Tazlău a fost în nenumărate rânduri gazdă caldă și primitoare pentru cei mai reprezentativi scriitori ai țării, precum Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Garabet Ibrăileanu sau Panait Istrati. Gheorghe Iorga, fostul director al Bibliotecii Documentare din Piatra-Neamț a avut ocazia de a se afla în preajma lui I. I. Mironescu în anii copilăriei și tinereții sale, elev fiind la Școala Normală, când toate vacanțele și le-a petrecut în familia Mironescu, cu nepoții scriitorului. „Parcă-l văd și acum, un bărbat bine făcut, potrivit de înalt, frumos, o figură impunătoare. Fiind un fel de Creangă, care nu se dădea dus de la casa omului, era o foarte bună gazdă. Acolo, acasă la dânsul, l-am văzut într-o vacanță pe Sadoveanu, în alta pe Topîrceanu. Acolo veneau și alte personalități ale literaturii și culturii noastre. Bineînțeles că pentru acești musafiri se făceau pregătiri deosebite. Întreaga familie a doctorului Mironescu, împreună cu acei musafiri de seamă, se așeza la masa întinsă la umbra unor brazi, cu toate cele cuvenite pe ea. Nu lipseau dintre bunătățile pregătite cu mare artă de foarte gospodinele surori ale doctorului, vestitele sărmăluțe moldovenești și savuroasele plăcinte „poale-n brâu” – din care ne înfruptam și noi elevii, la o altă masă, mai deoparte. Și nu știu cum se făcea, dar îndată apăreau și lăutarii Jenică și Casian, virtuoși muzicieni de pe Valea Tazlăului, precum și Dospin, cobzar și gurist, care poseda un foarte bogat și variat repertoriu folcloric. Știam atunci că a venit vremea ca noi, băieții, să plecăm. Dar până în podul cu fân, unde ne aciuam, ajungeau ecouri ale petrecerii. Se ascultau și se comentau cu mare haz și voie bună cântecele lui Dospin și, în murmurul viorilor celor doi lăutari, se stătea până târziu la taclale. Cel mai savurat povestitor era chiar gazda. (…) Mironescu – animat de o dragoste nețărmurită , de o înțelegere adâncă față de oamenii simpli, strâmtorați de nevoi materiale – dădea asistență medicală absolut gratuită în toate vacanțele de iarnă și de vară, când, de obicei, se întorcea la Tazlău. Tot din dorința de a-și ridica satul natal, după ani de muncă încordată, a contribuit din plin la construirea unui sanatoriu, într-o margine a Tazlăului, sub bătrâna Măgură – sanatoriu transformat în anii noștri în casă de copii, a cărui directoare este acum chiar o nepoată a scriitorului, învățătoarea Florica Hârlea. În legătură cu firea lui, care-l înfrățește cu Creangă, ale cărui „Amintiri din copilărie” le-a dramatizat în piesa „Catiheții de la Humulești”, un nepot al său, Lică Costea, conferențiar la Facultatea de Medicină din Iași, mi-a povestit următoarea întâmplare hazlie: pe atunci „Adela”, romanul acestei iubiri cu totul platonice, era încă în manuscris. Garabet Ibrăileanu i l-a dat lui Mironescu, pentru a-l citi și a-și spune părerea. După ce l-a citit, Mironescu i-a spus lui Ibrăileanu: „Domnule profesor, romanul este foarte bun. Atât doar că Adela trebuia și ea… chișcată”. (Ceahlăul, 22 martie 1968)
În excursie cu Sadoveanu și Panait Istrati
Lina Donea, sora scriitorului, a povestit cum odată i-a însoțit pe fratele său, pe Mihail Sadoveanu și Panait Istrati, într-o excursie la Cheile Bicazului. Istorisirea sa a rămas consemnată de profesorul Gheorghe Blaga, ginerele doctorului, în ziarul Ceahlăul din 16 iunie 1973. „Dimineața am plecat în zori, cu căruța, de la Tazlău până la Piatra și, de acolo, cu trenul până la Bicaz. Era un trenuleț mic, cu vagoane cu marfă. La Bicaz, ne-am dat jos, că urma să găsim o căruță până la Chei. Seara am dormit în satul de la intrarea în Chei. A doua zi, am plecat pe cărare la deal. Pe atunci, de la primele stânci nu se mai putea merge decât cu piciorul, nu era drum de căruță și eram toți pe jos. Ce frumuseți am văzut, nu pot să vă spun! Sadoveanu mergea de parcă nu lua nimic în seamă din natură, însă se vedea bine că era ca un rege pe domeniile lui. Panait Istrati sorbea totul cu privirea, în care am deslușit, cel puțin eu – mergeam foarte aproape de el -, un fel de tristețe. Era, se vede, părerea de rău că mereu pleca, venea iar, era și cam bolnav… și era frumos în țara lui, avea ce admira. Jănică (n.a – I. I. Mironescu) era ca un țăran care cunoaște tainele firii și se bucură că face parte din ea, fără să se entuziasmeze. La întoarcere, de la Tarcău n-am mai luat trenul, care mergea destul de neregulat, ci ne-am urcat pe o plută până la Piatra și a fost iar distracție mare”.
I.I. Mironescu a decedat la 56 de ani
Medicul Eugen Mironescu s-a stins din viață în anul 1939, la doar 56 de ani. Toată suflarea l-a plâns și regretat: de la simpli săi concitadini până la renumiți profesori, medici și oameni de cultură. Ziarul Avântul a acordat, atunci, un spațiu amplu ceremonialului înmormântării celui mai îndrăgit fiu al Tazlăului. „Doctorul Mironescu a fost așa de legat de satul său natal, încât a dorit să renunțe la căutarea sănătății într-o clinică și să se sfârșească lângă iubita lui „Măgura” cea dragă – dealul din fața casei, pe care în ultima clipă a căutat s-o mai vadă odată de pe patul de suferință și apoi și-a dat sfârșitul. Dr. Mironescu cu adevărat și-a iubit locul copilăriei: a ridicat Tazlăul la rangul de stațiune balneo-climaterică, a fost președintele oficiului local de turism, ctitorul școlii primare din Tazlău, întemeietorul căminului fizio-climateric din Tazlău; a cedat Școlii Primare din Tazlău câtimea de 34 de prăjini de loc cu obligația de a planta duzi, câte 400 anual, pentru ca femeile foarte harnice din acest sat să intensifice cultura mătăsii. Cu câțiva ani în urmă, a organizat o impunătoare serbare de 72 de ani dela înființarea școlii primare, la care au luat parte și somități din țară. Pe propria lui cheltuială, a făcut, din modesta sa leafă de profesor – căci nu primea niciodată bani dela clientelă – parcul din Tazlău, împodobit cu flori și împrejmuit gospodărește. După terminare, l-a cedat comunii. A ținut ani de zile câte 10 copii la școala din sat, cu hrană, îmbrăcăminte și cărți. Dr. Mironescu a fost un părinte al satului său natal pe care l-a sprijinit și l-a făcut cunoscut țării”.
Oameni de seamă l-au condus pe ultimul drum
Pe ultimul drum, Eugen I. Mironescu a fost condus de prof. dr. I. Tănăsescu, rectorul Universității din Iași, dr. Gr. T. Popa, decanul Facultății de Medicină din Iași, profesor universitar Dimitriu Borca, prof. univ. Vladimir Buțureanu, scriitorul Mihail Sadoveanu, profesorul și artistul plastic Honoriu Crețulescu de la Academia de Arte Frumoase din Iași, dr. Aneta Răslescu-Hangu, dr. Michiu-Buzău, conferențiar dr. Gh. Năstase, pr. Constantin Matasă, av. Leon Psepelinschi, Alexandru Ionescu, P. Gheorgheasa, Max Haimovici, numeroși studenți, familiile înrudite, locuitori ai Tazlăului și ai satelor din împrejurimi. „Un sobor de preoți, în frunte cu pr. Popovici și Pușcașu, parohul satului, a oficiat micul prohod în casa defunctului, după care sicriul cu corpul neînsuflețit al doctorului Mironescu este scos pe brațele nepoților și trecut prin cordonul cu torțe de tămâie, purtate de cei 10 copilași de scoală, ajutați de defunct. Sicriul e așezat apoi pe un car cu 4 boi, îndoliat, împodobit în cetină de brad, flori și cu 4 torțe de tămâie la cele 4 colțuri, de către studenții dela Academia de Arte Frumoase. Deasemenea peste 30 de coroane și jerbe măreau atmosfera de regret pentru cel care a fost dr. Mironescu. Cei doi km, dela casa defunctului și până la școala din fața Mănăstirii Tazlău, erau o mare de capete. De o parte și de alta a carului mortuar se aflau colegii, în frunte cu domnii prof. dr. Tănăsescu și Gr. T. Popa. În fața școlii, învățătorul Gheorghe Potop a ținut o frumoasă cuvântare, arătând opera aceluia care, deși s-a ridicat în vârful piramidei sociale, nu i-a uitat pe cei din satul natal. În curtea Mănăstirii Tazlău, veche ctitorie a voevodului Ștefan cel Mare, s-a oficiat slujba înmormântării”. ( Avântul, Ioachim Moruzzi, 30 iulie 1939)
Violeta MOȘU
Prof. univ. I. Tănăsescu, rectorul Universității din Iași: „Universitatea din Iași regretă adânc pierderea profesorului Mironescu și-și unește plânsul cu cel al întregei suflări omenești de pe văile Tazlăului, care-și plânge prietenul, sfătuitorul și povestitorul precum și cu acelor din toate unghiurile țărei, cari în ceasuri de restriște au găsit o clipă de mângâere și de uitare în povestirile cu tâlc și atât de frumos redate de Eugen Mironescu”.
Prof. dr. Grigore T. Popa, decanul Facultății de Medicină din Iași: „Cu un sentiment de adâncă mâhnire am venit să conducem la locul de veci pe bunul nostru prieten, a cărui viață s-a împletit așa de mult cu a noastră. Mironescu a încarnat, mai bine decât oricare alt scriitor tânăr, tipul înțelepciunii populare înfățișată prin cuvânt neaoș. Umorul său rustic a îmbrăcat și forme rafinate, păstrând totuși aerul de familie, a marelui său înaintaș Ion Creangă. Dar Mironescu a fost nu numai un strălucit scriitor și un povestitor neegalat în timpul nostru, dar a fost și un serios om de laborator, un profesor captivant care știa să-și farmece elevii. Știința lui o preda într-o formă care pe lângă instruire dă studenților și plăcere. Conferințele lui n-au găsit niciodată o sală destul de încăpătoare pentru a cuprinde tot publicul doritor să-l asculte”.
Dr. Gheorghe Năstase, șeful de lucrări al laboratorului dermato-sifiligrafie din Iași: „Clinica are nemărginita durere de a fi pierdut pe șeful ei respectat și iubit. Cei 16 ani de conducerea în liniște și armonie s-au sfârșit tocmai în timpul când speram că natura va fi mai îngăduitoare și va ușura zilele de suferință din ultimul timp, ale profesorului Mironescu. Profesorul Mironescu a avut în orice moment iminența morții. O aștepta, dar în timp ce se pregătea pentru venirea ei, așternea noi orânduieli pentru ziua de mâine, închega planurile unei activități viitoare și așa s-au scurs ultimii ani ai profesorului Mironescu, în durere și speranță. Câtă resemnare din partea unui om care așteptând moartea, pregătea viitorul. A organizat o clinică având năzuința de a egala pe cele din străinătate, s-a ocupat de învățământul specialității sale, cu gândul să ușureze suferințele semenilor lui. A fost un conducător cu autoritate și competență, un îndrumător și prieten”.
